Radius si ulna: anatomie, functii, fracturi si tratarea lor

Fracturile acestor oase sunt frecvente și pot varia de la simple fisuri până la fracturi complexe care necesită intervenție chirurgicală. Recuperarea după o fractură a radiusului sau ulnei implică de obicei imobilizare, fizioterapie și exerciții de recuperare pentru a restabili forța și mobilitatea. Înțelegerea anatomiei și funcțiilor acestor oase este esențială pentru tratamentul corect al leziunilor și pentru reabilitarea optimă.

Anatomia Radiusului și Ulnei

Radiusul și ulna sunt oase lungi care formează scheletul antebrațului și joacă un rol crucial în biomecanica membrului superior. Aceste oase prezintă caracteristici structurale unice care le permit să funcționeze împreună pentru a facilita mișcările complexe ale antebrațului, cotului și încheieturii mâinii.

Localizarea în Antebraț: Radiusul și ulna sunt situate între articulația cotului și articulația încheieturii mâinii, formând împreună structura osoasă a antebrațului. În poziția anatomică, cu palma orientată anterior, radiusul este poziționat lateral (pe partea degetului mare), iar ulna este situată medial (pe partea degetului mic). Aceste două oase sunt paralele în supinație (când palma este orientată în sus) și se încrucișează în pronație (când palma este orientată în jos). Poziționarea lor specifică permite rotația antebrațului, o mișcare esențială pentru funcționalitatea mâinii în activitățile zilnice.

Structura Radiusului: Radiusul este un os lung cu o formă distinctivă, fiind mai îngust la extremitatea proximală (spre cot) și mai lat la extremitatea distală (spre încheietura mâinii). Extremitatea proximală include capul radiusului, care are o formă cilindrică și este acoperit cu cartilaj articular pentru a se articula cu capitulumul humerusului și incizura radială a ulnei. Sub cap se află colul radiusului, urmat de tuberozitatea radială, locul de inserție al mușchiului biceps brahial. Corpul radiusului prezintă o curbură ușoară și trei margini: anterioară, posterioară și interosoasă. Extremitatea distală se lărgește considerabil și prezintă procesul stiloid radial și incizura ulnară pentru articularea cu ulna.

Structura Ulnei: Ulna este mai lungă decât radiusul și prezintă o configurație inversă, fiind mai groasă la extremitatea proximală și mai subțire la cea distală. Extremitatea proximală include olecranonul, care formează proeminența cotului, și procesul coronoid, care împreună formează incizura trohleară, o structură în formă de semilună care se articulează cu trohleea humerusului. Lateral de procesul coronoid se află incizura radială, care găzduiește capul radiusului. Corpul ulnei este triunghiular în secțiune transversală și prezintă trei margini: anterioară, posterioară și interosoasă. Extremitatea distală include capul ulnei și procesul stiloid ulnar, care este mai scurt decât procesul stiloid radial.

Relația cu Alte Oase: Radiusul și ulna stabilesc relații articulare importante cu oasele adiacente. La nivelul cotului, ulna se articulează cu humerusul prin articulația humeroulnară, iar radiusul se articulează cu humerusul prin articulația humeroradială. Aceste articulații permit mișcările de flexie și extensie ale antebrațului. La nivelul încheieturii mâinii, radiusul se articulează direct cu oasele carpiene (scafoidul și semilunarul), formând articulația radiocarpiană, în timp ce ulna se articulează cu discul articular triangular, care la rândul său se articulează cu osul piramidal. Între ele, radiusul și ulna formează articulațiile radioulnare proximală, medie și distală, care permit mișcările de pronație și supinație ale antebrațului.

Vascularizația și Inervația: Vascularizația radiusului și ulnei este asigurată de arterele radială, ulnară și interosoase anterioară și posterioară, care formează o rețea vasculară bogată în jurul acestor oase. Aceste vase pătrund în oase prin foraminele nutritive și asigură aportul sanguin necesar pentru metabolismul osos și procesele de vindecare. Inervația este asigurată de ramuri ale nervilor median, radial și ulnar, care transmit semnale senzoriale și motorii esențiale pentru funcționarea musculaturii antebrațului. Această rețea nervoasă complexă permite controlul fin al mișcărilor antebrațului și mâinii, esențiale pentru activitățile cotidiene.

Funcțiile Radiusului și Ulnei

Radiusul și ulna îndeplinesc funcții biomecanice esențiale, contribuind la mobilitatea și stabilitatea membrului superior. Aceste oase lucrează în sinergie pentru a permite o gamă variată de mișcări necesare în activitățile zilnice.

Mișcare și Mobilitate: Radiusul și ulna joacă un rol fundamental în asigurarea mobilității membrului superior. Configurația lor anatomică și articulațiile pe care le formează permit mișcări complexe ale antebrațului, cotului și încheieturii mâinii. Articulația cotului, formată din articulațiile humeroulnară și humeroradială, permite flexia și extensia antebrațului, mișcări esențiale pentru activități precum ridicarea obiectelor sau alimentația. Articulațiile radioulnare permit rotația antebrațului, iar articulația radiocarpiană contribuie la mobilitatea încheieturii mâinii. Această complexitate a mișcărilor facilitează adaptarea poziției mâinii la diverse sarcini, de la manipularea fină a obiectelor mici până la activități care necesită forță și stabilitate.

Suport Structural: Radiusul și ulna formează cadrul osos al antebrațului, oferind suport structural pentru țesuturile moi și servind ca puncte de ancorare pentru mușchi și ligamente. Aceste oase rezistă forțelor de compresie, tracțiune și forfecare generate în timpul activităților zilnice. Ulna, cu structura sa robustă la nivelul extremității proximale, contribuie semnificativ la stabilitatea articulației cotului și rezistă forțelor generate în timpul extensiei antebrațului. Radiusul, mai lat la extremitatea distală, suportă aproximativ 80% din încărcătura transmisă de la încheietura mâinii în timpul activităților care implică prinderea și manipularea obiectelor. Împreună, aceste oase creează un sistem mecanic eficient care combină rezistența cu mobilitatea.

Locuri de Atașare Musculară: Suprafețele radiusului și ulnei oferă numeroase locuri de origine și inserție pentru mușchii antebrațului. Acești mușchi sunt organizați în compartimente anterioare (flexori) și posterioare (extensori). Pe radius se inserează mușchi importanți precum bicepsul brahial (la nivelul tuberozității radiale), supinator, rotund pronator, pătrat pronator și brahioradial. Ulna servește ca punct de origine pentru mușchi precum flexor ulnar al carpului, extensor ulnar al carpului, flexor profund al degetelor și anconeu. Inserțiile musculare pe aceste oase sunt aranjate strategic pentru a optimiza forța și precizia mișcărilor. Această distribuție permite generarea de mișcări puternice, cum ar fi flexia cotului, dar și mișcări fine necesare pentru manipularea obiectelor mici.

Rotația Antebrațului (Pronație și Supinație): Una dintre funcțiile cele mai distinctive ale radiusului și ulnei este facilitarea rotației antebrațului. În timpul pronației, radiusul se rotește în jurul ulnei, încrucișându-se peste aceasta, astfel încât palma se orientează posterior sau inferior. În supinație, radiusul revine în poziție paralelă cu ulna, iar palma se orientează anterior sau superior. Această mișcare complexă este posibilă datorită articulațiilor radioulnare proximală și distală, precum și membranei interosoase care conectează corpurile celor două oase. Rotația antebrațului este esențială pentru activități precum răsucirea unui mâner de ușă, folosirea unei șurubelnițe sau întoarcerea palmei pentru a primi obiecte.

Mișcarea Încheieturii Mâinii și Cotului: Radiusul și ulna contribuie semnificativ la mișcările încheieturii mâinii și cotului. La nivelul cotului, ulna formează cu humerusul o articulație tip balama care permite flexia și extensia. Radiusul participă la această articulație și adaugă un grad suplimentar de libertate prin articulația sa cu capitulumul humerusului. La nivelul încheieturii mâinii, extremitatea distală a radiusului formează principala suprafață articulară cu oasele carpiene, permițând flexia, extensia, abducția și adducția mâinii. Deși ulna nu se articulează direct cu carpienele, ea contribuie la stabilitatea încheieturii prin conexiunile ligamentare. Această organizare permite un control fin al poziției mâinii, esențial pentru activități care necesită precizie.

Articulații și Conexiuni

Radiusul și ulna formează un sistem complex de articulații care permit o gamă variată de mișcări ale antebrațului și mâinii. Aceste conexiuni articulare sunt esențiale pentru funcționalitatea membrului superior.

Articulația Cotului: Articulația cotului este o articulație complexă formată din trei articulații distincte care implică radiusul și ulna. Articulația humeroulnară, formată între trohleea humerusului și incizura trohleară a ulnei, este o articulație de tip ginglim (balama) care permite mișcări de flexie și extensie ale antebrațului. Articulația humeroradială se formează între capitulumul humerusului și fosa capului radiusului, contribuind la mișcările de flexie și extensie, dar și la rotația antebrațului. Articulația radioulnară proximală, formată între circumferința capului radiusului și incizura radială a ulnei, permite rotația radiusului în jurul axei sale longitudinale. Aceste trei articulații funcționează ca o unitate, fiind înconjurate de o capsulă articulară comună și stabilizate de ligamentele colaterale medial și lateral, precum și de ligamentul anular al radiusului.

Articulațiile Radioulnare: Radiusul și ulna se articulează între ele la trei niveluri, formând articulațiile radioulnare proximală, medie și distală. Articulația radioulnară proximală, descrisă anterior, permite rotația capului radiusului în incizura radială a ulnei. Articulația radioulnară medie nu este o articulație sinovială clasică, ci o conexiune fibroasă realizată prin membrana interosoasă, care unește corpurile celor două oase și transmite forțele între ele. Articulația radioulnară distală se formează între capul ulnei și incizura ulnară a radiusului, fiind stabilizată de complexul fibrocartilajului triangular. Aceste articulații funcționează sincronizat pentru a permite mișcările de pronație și supinație ale antebrațului, esențiale pentru poziționarea optimă a mâinii în spațiu.

Articulația Încheieturii Mâinii (Articulația Radiocarpiană): Articulația radiocarpiană reprezintă conexiunea dintre antebraț și mână, fiind formată între extremitatea distală a radiusului și primele oase carpiene (scafoid, semilunar și, indirect, piramidal). Aceasta este o articulație de tip condilian care permite mișcări în multiple planuri: flexie, extensie, abducție, adducție și circumducție. Suprafața articulară a radiusului este concavă și înclinată atât în plan sagital, cât și frontal, creând o configurație care optimizează stabilitatea și mobilitatea. Ulna nu participă direct la această articulație, fiind separată de oasele carpiene prin discul articular, parte a complexului fibrocartilajului triangular. Articulația radiocarpală este stabilizată de numeroase ligamente, inclusiv ligamentele radiocarpiene palmare și dorsale, și ligamentul colateral ulnar al carpului.

Membrana Interosoasă: Membrana interosoasă este o structură fibroasă robustă care conectează corpurile radiusului și ulnei pe toată lungimea lor. Aceasta este compusă din fibre oblice care se orientează predominant dinspre proximal-radial spre distal-ulnar. Această orientare permite transmiterea eficientă a forțelor de la încheietura mâinii către cot, distribuind încărcătura între cele două oase. Membrana interosoasă îndeplinește multiple funcții: stabilizează relația dintre radius și ulnă, previne deplasarea excesivă a acestora în timpul mișcărilor de pronație și supinație, servește ca punct de origine pentru mușchii profunzi ai antebrațului și contribuie la crearea compartimentelor anterior și posterior ale antebrațului. În plus, membrana conține orificii pentru trecerea vaselor și nervilor între compartimentele antebrațului. Leziunile membranei interosoase, frecvent asociate fracturilor radiusului și ulnei, pot compromite stabilitatea antebrațului și funcționalitatea articulațiilor radioulnare.

Fracturi Frecvente

Fracturile radiusului și ulnei reprezintă leziuni comune ale membrului superior, variind de la fracturi simple până la modele complexe cu implicații funcționale semnificative. Mecanismele de producere, prezentarea clinică și abordarea terapeutică diferă în funcție de tipul și localizarea fracturii.

Fracturi ale Unui Singur Os: Fracturile izolate ale radiusului sau ulnei apar frecvent în urma traumatismelor directe sau indirecte. Fractura izolată a ulnei, cunoscută și sub numele de „fractura bățului de apărare”, rezultă tipic dintr-un impact direct asupra antebrațului ridicat în poziție de apărare. Aceasta afectează de obicei treimea medie sau proximală a ulnei și poate fi stabilă sau instabilă, în funcție de deplasarea fragmentelor și integritatea membranei interosoase. Fracturile izolate ale radiusului sunt mai puțin comune, dar pot apărea la nivelul capului radiusului în urma căderilor pe mână cu cotul în extensie, sau la nivelul diafizei în urma traumatismelor directe. Aceste fracturi pot fi complicate de leziuni ale articulațiilor radioulnare proximală sau distală, afectând mișcările de pronație și supinație.

Fracturi Combinate (Ambele Oase): Fracturile ambelor oase ale antebrațului reprezintă leziuni severe, rezultate de obicei din traumatisme cu energie înaltă, precum accidentele rutiere sau căderile de la înălțime. Aceste fracturi sunt frecvent deplasate și instabile, necesitând reducere anatomică și fixare internă pentru a restabili alinierea corectă a oaselor și a preveni compromiterea funcțională. Fracturile combinate pot afecta orice segment al radiusului și ulnei, dar sunt mai frecvente la nivelul diafizelor. Complicațiile potențiale includ consolidarea vicioasă, care poate limita sever rotația antebrațului, sindromul de compartiment, leziuni neurovasculare și, rareori, pseudartroza. Recuperarea funcțională după aceste fracturi necesită frecvent fizioterapie intensivă pentru a restabili mobilitatea articulară și forța musculară.

Fractura Galeazzi: Fractura Galeazzi este o leziune caracterizată prin fractura diafizei radiusului, de obicei în treimea distală, asociată cu luxația articulației radioulnare distale. Această leziune rezultă tipic dintr-o cădere pe mâna în extensie cu antebrațul în pronație. Mecanismul traumatic produce o forță axială transmisă prin radius, care cedează la nivelul diafizei, iar energia reziduală determină ruperea ligamentelor articulației radioulnare distale și luxația capului ulnei. Fractura Galeazzi este considerată instabilă și necesită de obicei tratament chirurgical prin reducere deschisă și fixare internă a radiusului, uneori cu stabilizarea temporară a articulației radioulnare distale. Complicațiile includ redoarea articulară, consolidarea vicioasă și instabilitatea persistentă a articulației radioulnare distale.

Fractura Monteggia: Fractura Monteggia constă în fractura ulnei, de obicei în treimea proximală, asociată cu luxația capului radiusului. Aceasta rezultă frecvent din căderi pe mâna în extensie cu antebrațul în hiperpronație sau din impacturi directe asupra ulnei. Clasificarea Bado împarte fracturile Monteggia în patru tipuri, în funcție de direcția luxației capului radiusului. Aceste fracturi necesită de obicei tratament chirurgical pentru a restabili alinierea anatomică a ulnei și a reduce luxația capului radiusului. Reducerea anatomică a ulnei conduce frecvent la reducerea spontană a capului radiusului. Diagnosticul tardiv sau tratamentul inadecvat poate duce la limitarea semnificativă a mobilității cotului și antebrațului, durere cronică și dezvoltarea artrozei.

Fractura Colles: Fractura Colles reprezintă una dintre cele mai frecvente fracturi ale extremității distale a radiusului, caracterizată prin deplasarea posterioară și angularea fragmentului distal, creând aspectul caracteristic de „furculiță”. Aceasta apare tipic la persoanele vârstnice, în special la femeile cu osteoporoză, în urma căderilor pe mâna în extensie. Clinic, se prezintă cu deformarea caracteristică a încheieturii mâinii, durere, edem și limitarea mobilității. Tratamentul variază de la reducere închisă și imobilizare în aparat gipsat pentru fracturile stabile, până la reducere deschisă și fixare internă pentru fracturile instabile sau intraarticulare. Complicațiile includ sindromul de tunel carpian, tendinite, consolidare vicioasă și distrofie simpatică reflexă.

Fractura Smith: Fractura Smith, cunoscută și ca „fractura Colles inversată”, este caracterizată prin deplasarea anterioară a fragmentului distal al radiusului. Aceasta rezultă de obicei din căderi pe mâna în flexie sau din impacturi directe asupra părții dorsale a încheieturii mâinii. Clinic, se prezintă cu deformarea anterioară a încheieturii mâinii, în contrast cu deformarea posterioară din fractura Colles. Fracturile Smith sunt frecvent instabile și necesită reducere anatomică și fixare internă pentru a preveni complicațiile pe termen lung. Aceste fracturi pot fi asociate cu leziuni ale tendoanelor flexoare și nervului median, necesitând evaluare atentă și, uneori, decompresie chirurgicală.

Cauze Comune ale Fracturilor: Fracturile radiusului și ulnei pot rezulta din diverse mecanisme traumatice. Căderile pe mâna întinsă reprezintă cauza cea mai frecventă a fracturilor extremității distale a radiusului, în special la vârstnici și persoane cu osteoporoză. Traumatismele directe, precum loviturile sau impacturile, pot cauza fracturi ale diafizelor radiusului și ulnei. Accidentele rutiere, căderile de la înălțime și traumatismele sportive reprezintă cauze frecvente ale fracturilor cu energie înaltă, adesea rezultând în modele complexe de fractură. Fracturile patologice pot apărea pe fondul unor afecțiuni precum osteoporoza, tumori osoase sau infecții. Factori de risc suplimentari includ vârsta înaintată, sexul feminin, deficiențele nutriționale și antecedentele de fracturi. Înțelegerea mecanismelor de producere a fracturilor este esențială pentru diagnosticul corect și alegerea strategiei terapeutice optime.

Opțiuni de Tratament

Tratamentul fracturilor radiusului și ulnei variază în funcție de tipul fracturii, gradul de deplasare, stabilitatea fragmentelor și caracteristicile pacientului. Abordarea terapeutică vizează restabilirea anatomiei, funcției și prevenirea complicațiilor.

Managementul Non-Operator: Tratamentul conservator este indicat pentru fracturile stabile, nedeplasate sau minimal deplasate ale radiusului și ulnei. Acesta implică reducerea închisă, atunci când este necesară, urmată de imobilizare în aparat gipsat sau orteze prefabricate. Pentru fracturile distale ale radiusului, imobilizarea se realizează de obicei cu antebrațul în ușoară flexie și deviație ulnară a încheieturii mâinii, pentru o perioadă de 4-6 săptămâni. Fracturile diafizare necesită imobilizare mai îndelungată, de 6-8 săptămâni, cu antebrațul în poziție neutră sau ușoară supinație. Monitorizarea radiologică periodică este esențială pentru a detecta deplasarea secundară a fragmentelor. Avantajele tratamentului conservator includ evitarea riscurilor asociate intervenției chirurgicale, însă dezavantajele constau în perioada prelungită de imobilizare și potențialul de consolidare vicioasă.

Indicații pentru Intervenție Chirurgicală: Tratamentul chirurgical este indicat pentru fracturile instabile, deplasate, deschise sau intraarticulare ale radiusului și ulnei. Indicațiile specifice includ: deplasarea fragmentelor cu peste 10° de angulare sau 5 mm de scurtare, fracturile ambelor oase ale antebrațului, fracturile Monteggia și Galeazzi, fracturile deschise, fracturile cu deficit neurovascular asociat și eșecul tratamentului conservator. Fracturile distale ale radiusului necesită intervenție chirurgicală când prezintă instabilitate, implicare articulară semnificativă sau cominuție metafizară. Decizia terapeutică trebuie individualizată, luând în considerare vârsta pacientului, nivelul de activitate, comorbiditățile și preferințele personale. Pacienții tineri, activi, cu cerințe funcționale înalte beneficiază de obicei de tratament chirurgical pentru a optimiza rezultatul funcțional.

Proceduri Chirurgicale: Tehnicile chirurgicale utilizate în tratamentul fracturilor radiusului și ulnei includ reducerea deschisă cu fixare internă, fixarea externă și fixarea minim invazivă. Pentru fracturile diafizare, standardul de aur este reprezentat de reducerea deschisă și fixarea internă cu plăci și șuruburi, care permite reducerea anatomică, compresiunea focarului de fractură și mobilizarea precoce. Fracturile distale ale radiusului pot fi tratate prin diverse metode: plăci volare cu unghi stabil, plăci dorsale, fixare externă sau fixare percutanată cu broșe Kirschner. Alegerea tehnicii depinde de tipul fracturii, preferința chirurgului și disponibilitatea materialelor. Fracturile Monteggia și Galeazzi necesită reducerea anatomică și fixarea stabilă a osului fracturat (ulna, respectiv radius), ceea ce conduce frecvent la reducerea spontană a luxației asociate. Complicațiile potențiale ale tratamentului chirurgical includ infecțiile, leziunile neurovasculare, tendinitele, ruptura materialelor de osteosinteză și necesitatea îndepărtării ulterioare a acestora.

Îngrijirea Post-Tratament: Îngrijirea post-tratament este esențială pentru optimizarea rezultatului funcțional după fracturile radiusului și ulnei. După tratamentul conservator, la îndepărtarea imobilizării, pacientul trebuie să înceapă un program de recuperare pentru a combate redoarea articulară și atrofia musculară. După tratamentul chirurgical, îngrijirea plăgii operatorii include monitorizarea pentru semne de infecție, îndepărtarea firelor de sutură la 10-14 zile și protecția inciziei. Imobilizarea postoperatorie variază în funcție de stabilitatea fixării, de la simpla pansare până la imobilizare în aparat gipsat pentru 2-4 săptămâni. Mobilizarea precoce este încurajată atunci când fixarea este stabilă, pentru a preveni redoarea articulară și a accelera recuperarea funcțională. Medicația postoperatorie include analgezice pentru controlul durerii și, uneori, anticoagulante pentru prevenirea trombozei venoase profunde la pacienții cu risc. Controalele clinice și radiologice periodice sunt necesare pentru a evalua vindecarea fracturii și a detecta precoce eventualele complicații.

Restricții de Încărcare: Restricțiile de încărcare și utilizare a membrului superior după fracturile radiusului și ulnei variază în funcție de tipul fracturii, metoda de tratament și stadiul de vindecare. În general, după fracturile diafizare tratate chirurgical, se recomandă evitarea ridicării greutăților mai mari de 1-2 kg în primele 6 săptămâni. După fracturile distale ale radiusului, restricțiile sunt similare, cu reluarea progresivă a activităților în funcție de toleranță și gradul de consolidare radiologică. Activitățile care implică forțe de torsiune asupra antebrațului trebuie evitate până la consolidarea completă a fracturii, pentru a preveni deplasarea secundară sau ruperea materialelor de osteosinteză. Sporturile de contact sunt contraindicate pentru minimum 3 luni după fractură. Pacienții trebuie instruiți să raporteze imediat durerea persistentă sau agravată, care poate indica complicații precum deplasarea secundară, infecția sau ruperea materialelor de osteosinteză. Respectarea acestor restricții este esențială pentru vindecarea optimă și prevenirea complicațiilor pe termen lung.

Recuperare și Reabilitare

Recuperarea după fracturile radiusului și ulnei este un proces complex care necesită o abordare multidisciplinară pentru restabilirea funcției optime a membrului superior.

Cronologia Vindecării: Vindecarea fracturilor radiusului și ulnei urmează un tipar biologic predictibil, dar durata variază în funcție de tipul fracturii, vârsta pacientului și metoda de tratament. În prima fază, hematomul fracturar se organizează, formând un calus fibros care stabilizează provizoriu fragmentele. Această fază durează aproximativ 2-3 săptămâni. Urmează formarea calusului osos, când țesutul fibros este înlocuit progresiv cu os nou, imatur. Această etapă durează aproximativ 6-8 săptămâni pentru fracturile distale ale radiusului și 8-12 săptămâni pentru fracturile diafizare. În final, are loc remodelarea osoasă, proces care poate continua până la un an, în care osul imatur este înlocuit cu os lamelar matur și structura osoasă se adaptează la forțele mecanice. Semnele clinice ale vindecării includ diminuarea durerii, absența mobilității patologice și capacitatea de a utiliza membrul fără disconfort. Radiologic, vindecarea se manifestă prin apariția calusului osos și dispariția treptată a liniei de fractură.

Terapia Fizică: Fizioterapia joacă un rol crucial în recuperarea după fracturile radiusului și ulnei, având ca obiective restabilirea mobilității articulare, forței musculare și funcționalității membrului superior. Programul de recuperare începe de obicei imediat după îndepărtarea imobilizării sau, în cazul fixării stabile, chiar mai devreme. Inițial, se concentrează pe reducerea edemului prin elevație, crioterapie și tehnici de drenaj limfatic. Mobilizarea articulară pasivă și activă asistată vizează prevenirea și combaterea redorii articulare, în special la nivelul articulațiilor cotului, radioulnare și radiocarpiene. Exercițiile de tonifiere musculară progresează de la contracții izometrice la exerciții cu rezistență progresivă. Tehnicile de terapie manuală, inclusiv mobilizarea țesuturilor moi și articulare, pot fi utilizate pentru a ameliora durerea și a îmbunătăți mobilitatea. Pe măsură ce recuperarea avansează, se introduc exerciții funcționale care simulează activitățile zilnice și profesionale ale pacientului. Frecvența și durata ședințelor de fizioterapie variază în funcție de severitatea fracturii și evoluția recuperării, dar de obicei implică 2-3 ședințe săptămânale timp de 6-12 săptămâni.

Exerciții pentru Amplitudinea de Mișcare: Exercițiile pentru amplitudinea de mișcare sunt esențiale în recuperarea după fracturile radiusului și ulnei, vizând restabilirea mobilității normale a cotului, antebrațului și încheieturii mâinii. Acestea includ exerciții pentru flexia și extensia cotului, pronația și supinația antebrațului, flexia, extensia, deviația radială și ulnară a încheieturii mâinii, precum și mobilizarea degetelor. Inițial, exercițiile sunt efectuate pasiv sau activ asistat, progresând către mișcări active complete pe măsură ce durerea se diminuează și vindecarea avansează. Tehnicile de stretching blând sunt introduse pentru a combate contracturile capsulare și musculare. Exercițiile pentru amplitudinea de mișcare trebuie efectuate frecvent, de mai multe ori pe zi, cu atenție pentru a evita durerea excesivă sau forțarea articulațiilor. Utilizarea băilor de parafină sau a compreselor calde înainte de exerciții poate îmbunătăți elasticitatea țesuturilor și reduce disconfortul. Progresele în amplitudinea de mișcare sunt monitorizate regulat, utilizând goniometria pentru măsurători obiective.

Consolidarea Forței: Reconstrucția forței musculare este un component esențial al recuperării după fracturile radiusului și ulnei, vizând restabilirea funcționalității membrului superior pentru activitățile zilnice și profesionale. Programul de consolidare a forței începe cu exerciții izometrice blânde, care permit contracția musculară fără mișcarea articulațiilor, reducând astfel stresul asupra fracturii în curs de vindecare. Pe măsură ce vindecarea progresează, se introduc exerciții izotonice cu rezistență progresivă, utilizând inițial greutăți ușoare sau benzi elastice de rezistență redusă. Exercițiile vizează grupele musculare principale ale antebrațului: flexorii și extensorii încheieturii mâinii și degetelor, pronatorii și supinatorii. De asemenea, se acordă atenție mușchilor biceps și triceps brahial, care acționează asupra cotului. Programul trebuie să fie echilibrat, evitând suprasolicitarea anumitor grupe musculare în detrimentul altora. Progresia rezistenței se realizează gradual, în funcție de toleranța pacientului și absența durerii. Exercițiile funcționale, precum strângerea unei mingi de spumă sau manipularea obiectelor de diferite dimensiuni, sunt integrate pentru a îmbunătăți coordonarea și dexteritatea.

Revenirea la Activități: Reintegrarea în activitățile zilnice, profesionale și sportive după fracturile radiusului și ulnei trebuie să fie graduală și adaptată la nivelul de vindecare a fracturii și recuperare funcțională. Activitățile de autoîngrijire pot fi reluate de obicei la 4-6 săptămâni după fractură, cu adaptări pentru a evita solicitarea excesivă a membrului afectat. Activitățile casnice ușoare pot fi reintroduse progresiv, evitând inițial sarcinile care implică ridicarea greutăților sau mișcări de torsiune. Revenirea la activitatea profesională depinde de natura muncii: activitățile sedentare pot fi reluate la 2-4 săptămâni după fractură, în timp ce muncile fizice solicitante pot necesita 3-6 luni de recuperare. Sporturile fără contact pot fi reluate la aproximativ 3 luni după fractură, cu condiția restabilirii adecvate a forței și mobilității. Sporturile de contact și activitățile cu risc crescut de cădere sau impact sunt permise doar după consolidarea completă a fracturii, de obicei la 6 luni posttraumatic. Pe tot parcursul procesului de revenire la activități, pacientul trebuie să fie atent la semnalele de alarmă precum durerea persistentă sau agravată, edemul sau limitarea bruscă a mobilității, care pot indica complicații.

Considerații Speciale

Anumite situații clinice necesită o abordare particularizată în managementul fracturilor radiusului și ulnei, luând în considerare caracteristicile specifice ale pacientului și potențialele complicații.

Fracturile Pediatrice: Fracturile radiusului și ulnei la copii prezintă particularități legate de prezența cartilajelor de creștere și potențialul ridicat de remodelare osoasă. Fracturile în lemn verde, caracterizate prin ruperea incompletă a corticalei, sunt frecvente la copii datorită elasticității crescute a osului. Tratamentul este de obicei conservator, prin reducere închisă și imobilizare în aparat gipsat, cu rezultate excelente în majoritatea cazurilor. Fracturile fizare (ale cartilajului de creștere) necesită atenție specială pentru a preveni tulburările de creștere. Clasificarea Salter-Harris ghidează managementul acestor fracturi, cele de tip I și II având de obicei prognostic bun, în timp ce tipurile III-V prezintă risc crescut de tulburări de creștere. Perioada de imobilizare este mai scurtă la copii (3-4 săptămâni) comparativ cu adulții, iar recuperarea funcțională este de obicei mai rapidă și mai completă. Potențialul de remodelare osoasă permite tolerarea unor grade mai mari de deplasare, în special la copiii mai mici și în planul de mișcare al articulațiilor adiacente. Totuși, deplasările rotaționale trebuie corectate anatomic, deoarece nu se remodelează adecvat.

Cotul guvernantei: Cotul guvernantei (subluxația de cap radial) reprezintă o afecțiune pediatrică frecventă, caracterizată prin alunecarea parțială a capului radiusului din ligamentul anular în urma unei tracțiuni bruște a antebrațului. Aceasta apare tipic la copiii cu vârste între 1 și 4 ani, când un adult trage brusc de mână sau antebraț pentru a preveni o cădere sau în timpul jocului. Clinic, se manifestă prin refuzul copilului de a utiliza membrul afectat, cu antebrațul ținut în ușoară flexie și pronație. Durerea este localizată la nivelul cotului, dar copilul poate indica încheietura mâinii ca sediu al disconfortului. Radiografiile sunt de obicei normale și servesc pentru excluderea fracturilor. Tratamentul constă în manevre de reducere specifice, precum supinarea antebrațului cu presiune asupra capului radiusului, urmată de flexia cotului. Reducerea reușită se manifestă prin un „clic” palpabil și reluarea imediată a utilizării membrului de către copil. Recidivele sunt frecvente până la vârsta de 5-6 ani, când ligamentul anular se maturizează. Părinții trebuie educați privind mecanismul de producere și evitarea tracțiunii bruște a antebrațului.

Efectele Osteoporozei: Osteoporoza influențează semnificativ tiparul, tratamentul și prognosticul fracturilor radiusului și ulnei, în special la pacienții vârstnici. Diminuarea densității minerale osoase predispune la fracturi după traumatisme minore, care nu ar produce leziuni la persoanele cu os normal. Fracturile distale ale radiusului (Colles) reprezintă frecvent prima manifestare a osteoporozei, apărând tipic la femeile postmenopauză după căderi de la același nivel. Osul afectat prezintă cominuție crescută și calitate redusă pentru fixarea materialelor de osteosinteză, complicând tratamentul chirurgical. Opțiunile terapeutice includ fixarea cu plăci cu unghi stabil, care oferă stabilitate crescută în osul afectat, augmentarea cu ciment osos sau utilizarea fixatoarelor externe. Perioada de vindecare poate fi prelungită, iar riscul de complicații precum deplasarea secundară, ruperea materialelor de osteosinteză sau pseudartroza este crescut. Managementul fracturilor la pacienții cu osteoporoză trebuie să includă și tratamentul afecțiunii de bază, cu suplimente de calciu și vitamina D, precum și medicamente antiosteoporotice pentru prevenirea fracturilor ulterioare.

Complicații ale Leziunilor Radiusului și Ulnei: Fracturile radiusului și ulnei pot fi asociate cu diverse complicații acute și tardive. Complicațiile acute includ sindromul de compartiment, caracterizat prin creșterea presiunii în compartimentele antebrațului cu compromiterea vascularizației și inervației, necesitând fasciotomie de urgență. Leziunile neurovasculare asociate pot afecta nervii median, radial sau ulnar, precum și arterele radială sau ulnară, necesitând evaluare atentă și, uneori, explorare chirurgicală. Complicațiile tardive includ consolidarea vicioasă, care poate limita semnificativ rotația antebrațului și funcționalitatea membrului superior. Pseudartroza (absența consolidării după 6-9 luni) apare mai frecvent la nivelul ulnei și necesită de obicei revizie chirurgicală cu grefă osoasă. Sinostoza radioulnară, fuziunea patologică între radius și ulnă, limitează sever pronația și supinația, necesitând intervenție chirurgicală complexă. Artroză post-traumatică poate apărea la nivelul articulațiilor radio-carpiene sau radioulnare după fracturi intraarticulare, manifestându-se prin durere cronică și limitarea mobilității. Sindromul dureros regional complex reprezintă o complicație severă, caracterizată prin durere disproporționată, tulburări vasomotorii și trofice, necesitând abordare multidisciplinară.