Oasele coxale: anatomie, componente, functii si semnificatie clinica

Oasele coxale se articulează posterior cu sacrul prin articulația sacroiliacă și anterior între ele prin simfiza pubiană, formând împreună cu sacrul și coccisul centura pelviană. Structura unică a oaselor coxale permite atât stabilitate pentru susținerea trunchiului, cât și mobilitate pentru mișcările membrelor inferioare, fiind adaptată diferit la bărbați și femei pentru a îndeplini funcții specifice, inclusiv facilitarea nașterii la femei.

Anatomia Osului Coxal

Osul coxal reprezintă o structură complexă și multifuncțională a scheletului uman, fiind esențial pentru conectarea membrelor inferioare cu trunchiul. Acesta are o formă neregulată, constrânsă în centru și expandată în părțile superioară și inferioară, fiind adaptat pentru a susține greutatea corpului și a facilita locomoția.

Componentele Osului Coxal: Osul coxal este format din trei oase distincte care fuzionează în timpul dezvoltării: ilionul (superior), ischionul (posteroinferior) și pubisul (anteroinferior). Aceste trei componente se unesc în regiunea acetabulului, formând o structură solidă și rezistentă. Inițial separate prin cartilaj hialin la naștere, cele trei oase încep să fuzioneze în perioada pubertății și completează procesul de osificare în jurul vârstei de 25 de ani, rezultând un os coxal complet și funcțional.

Formarea Acetabulului: Acetabulul reprezintă o cavitate semisferică adâncă situată pe suprafața laterală a osului coxal, destinată articulării cu capul femurului. Această structură este formată prin contribuția celor trei componente ale osului coxal: ilionul contribuie cu aproximativ două cincimi din suprafață, ischionul formează o treime, iar pubisul completează cu o cincime. Suprafața articulară a acetabulului, numită fața semilunară, este acoperită cu cartilaj hialin și înconjurată de labrul acetabular, care adâncește cavitatea și îmbunătățește stabilitatea articulației șoldului.

Foramenul Obturator: Foramenul obturator este o deschidere largă, delimitată de ramurile pubisului și ischionului, situată anteroinferior față de acetabul. Această deschidere este acoperită în mare parte de membrana obturatoare, un țesut fibros rezistent care lasă doar un mic canal în partea superioară pentru trecerea nervului și vaselor obturatoare. Foramenul obturator are rol în reducerea greutății osului coxal, menținând în același timp rezistența structurală, și servește ca punct de atașare pentru mușchii obturatori intern și extern, importanți în rotația șoldului.

Reperele Osoase și Suprafețele: Osul coxal prezintă numeroase repere anatomice importante pentru atașarea mușchilor și ligamentelor. Printre acestea se numără creasta iliacă, o margine curbată în formă de S care poate fi palpată ușor sub piele, spina iliacă antero-superioară și postero-superioară, tuberozitatea ischiadică (pe care ne sprijinim când stăm așezați), și tuberculul pubian. Suprafețele osului coxal includ fosa iliacă (concavă, pentru atașarea mușchiului iliac), suprafața gluteală (convexă, pentru mușchii gluteali), și suprafața sacrală (pentru articularea cu sacrul).

Osul Coxal ca Parte a Pelvisului: Cele două oase coxale se unesc anterior la simfiza pubiană și, împreună cu sacrul și coccisul, formează centura pelviană. Această structură inelară protejează organele pelvine, susține greutatea corpului și o transferă de la coloana vertebrală la membrele inferioare. Pelvisul osos prezintă diferențe semnificative între sexe, fiind mai larg și mai puțin adânc la femei pentru a facilita nașterea. Marginea pelviană, o creastă continuă care trece prin simfiza pubiană, liniile arcuate și promontoriul sacral, delimitează intrarea în pelvisul mic, important în obstetrică.

Structura Componentelor Osului Coxal

Osul coxal prezintă o arhitectură complexă, fiecare dintre cele trei componente având caracteristici structurale distincte care contribuie la funcționalitatea întregului ansamblu. Înțelegerea detaliată a acestor structuri este esențială pentru aprecierea rolului biomecanic al osului coxal.

Structura Ilionului: Ilionul este cea mai mare și mai superioară componentă a osului coxal, având forma unui evantai deschis. Corpul ilionului contribuie la formarea acetabulului, în timp ce aripa iliacă se extinde superior și lateral. Aripa iliacă prezintă două suprafețe principale: fosa iliacă pe partea medială, o concavitate care găzduiește mușchiul iliac, și suprafața gluteală pe partea laterală, convexă, care oferă inserție mușchilor gluteali. Marginea superioară a aripii formează creasta iliacă, care se curbează în formă de S și servește ca punct de atașare pentru mușchii abdominali și fascia toraco-lombară.

Structura Ischionului: Ischionul formează partea posteroinferioară a osului coxal și este cea mai robustă dintre cele trei componente. Acesta constă dintr-un corp care contribuie la formarea acetabulului și o ramură care se unește cu ramura inferioară a pubisului. Partea posteroinferioară a ischionului formează tuberozitatea ischiadică, o proeminență mare pe care se sprijină greutatea corpului în poziția șezândă. Spina ischiadică, o proiecție ascuțită situată superior față de tuberozitate, servește ca punct de reper anatomic și ca loc de atașare pentru ligamentul sacrospinos.

Structura Pubisului: Pubisul constituie partea anterioară și inferioară a osului coxal, fiind format din corp și două ramuri: superioară și inferioară. Corpul pubisului este partea medială care se articulează cu pubisul contralateral la simfiza pubiană. Ramura superioară se extinde lateral către acetabul, în timp ce ramura inferioară se unește cu ramura ischionului pentru a forma ramura ischiopubiană. Suprafața anterioară a corpului pubisului prezintă creasta pubiană și tuberculul pubian, care servesc ca puncte de reper și de atașare pentru mușchi și ligamente.

Cronologia Fuziunii și Dezvoltarea: Osificarea osului coxal începe din trei centre primare, câte unul pentru fiecare componentă, în timpul vieții fetale. La naștere, ilionul, ischionul și pubisul sunt separate prin cartilaj în formă de Y în regiunea acetabulului. Fuziunea acestor componente începe în jurul vârstei de 15-17 ani și progresează până la osificarea completă în jurul vârstei de 25 de ani. Acest proces de dezvoltare este influențat de factori hormonali și mecanici, asigurând formarea unui os coxal robust și funcțional.

Dimorfismul Sexual al Oaselor Coxale: Oasele coxale prezintă diferențe semnificative între bărbați și femei, reflectând adaptările funcționale diferite. Pelvisul feminin este mai larg și mai puțin adânc, cu un unghi subpubian mai obtuz și o deschidere mai mare a pelvisului mic, adaptări esențiale pentru sarcină și naștere. Pelvisul masculin este mai îngust, mai adânc și mai robust, optimizat pentru susținerea unei mase musculare mai mari. Aceste diferențe structurale sunt utilizate în antropologie și medicină legală pentru determinarea sexului din rămășițe scheletice.

Articulații și Conexiuni

Osul coxal participă la formarea unor articulații esențiale pentru stabilitatea pelvisului și mobilitatea membrului inferior. Aceste articulații prezintă caracteristici structurale și funcționale specifice, adaptate rolurilor biomecanice pe care le îndeplinesc.

Articulația Șoldului (Articulația Acetabulară): Articulația șoldului reprezintă conexiunea dintre osul coxal și femur, fiind una dintre cele mai mari și mai stabile articulații sinoviale din corpul uman. Această articulație de tip sferoid (enartroză) este formată din capul femural, care se articulează cu acetabulul osului coxal. Stabilitatea articulației este asigurată de profunzimea acetabulului, labrul acetabular (un inel fibrocartilaginos care mărește suprafața articulară), și de puternicele ligamente care o înconjoară. Articulația șoldului permite mișcări în toate planurile spațiale: flexie-extensie, abducție-adducție, rotație internă-externă și circumducție.

Articulația Sacroiliacă: Articulația sacroiliacă conectează osul coxal cu sacrul, formând partea posterioară a centurii pelviene. Aceasta este o articulație sinovială atipică, cu mobilitate redusă, clasificată ca o amfiartroză. Suprafețele articulare prezintă neregularități complementare care se întrepătrund, conferind stabilitate. Ligamentele sacroiliace anterioare, posterioare și interososase asigură coeziunea articulației. Deși mișcările sunt limitate, articulația sacroiliacă permite o ușoară deplasare necesară pentru absorbția șocurilor în timpul mersului și pentru adaptarea la modificările posturale din timpul sarcinii.

Simfiza Pubiană: Simfiza pubiană este articulația anterioară a pelvisului, formată prin unirea corpurilor celor două oase pubiene. Aceasta este o articulație cartilaginoasă (simfiză), în care suprafețele osoase sunt acoperite cu cartilaj hialin și separate de un disc fibrocartilaginos numit discul interpubian. Ligamentele pubiene superioare, inferioare și arcuate consolidează această articulație. Simfiza pubiană permite o mobilitate minimă, esențială pentru integritatea structurală a pelvisului, dar poate deveni mai elastică în timpul sarcinii sub influența hormonului relaxină, facilitând nașterea.

Cartilajul și Stabilitatea Articulară: Cartilajul joacă un rol crucial în funcționarea optimă a articulațiilor osului coxal. În articulația șoldului, cartilajul hialin acoperă atât capul femural, cât și suprafața semilunară a acetabulului, reducând fricțiunea și absorbind șocurile. Labrul acetabular, compus din fibrocartilaj, adâncește cavitatea acetabulară și îmbunătățește stabilitatea articulară. În simfiza pubiană, discul fibrocartilaginos interpubian acționează ca un amortizor, distribuind forțele și permițând o ușoară mobilitate. Integritatea acestor structuri cartilaginoase este esențială pentru prevenirea uzurii premature și a dezvoltării afecțiunilor degenerative articulare.

Ligamentele Regiunii Șoldului

Ligamentele regiunii șoldului sunt structuri fibroase rezistente care conectează oasele și stabilizează articulațiile, fiind esențiale pentru integritatea funcțională a pelvisului și articulației șoldului. Aceste structuri restricționează mișcările excesive și contribuie la distribuția optimă a forțelor.

Ligamentul Iliofemural: Ligamentul iliofemural, cunoscut și sub denumirea de ligamentul lui Bertin, este cel mai puternic ligament al articulației șoldului. Acesta are o formă de Y, originându-se de la spina iliacă antero-inferioară și marginea acetabulului, și se inseră pe linia intertrohanterică a femurului. Acest ligament limitează hiperextensia șoldului și rotația externă, fiind tensionat maximal în ortostatism. Datorită rezistenței sale deosebite, ligamentul iliofemural joacă un rol crucial în menținerea posturii verticale cu un minim efort muscular.

Ligamentul Pubofemural: Ligamentul pubofemural are o formă triunghiulară și se întinde de la eminența iliopubică și ramura superioară a pubisului către partea inferioară a liniei intertrohanterică și capsula articulară. Acesta se întrepătrunde cu fibrele ligamentului iliofemural, formând împreună o structură de susținere anterioară. Rolul principal al ligamentului pubofemural este de a limita abducția excesivă și rotația externă a șoldului, contribuind astfel la stabilitatea articulară în timpul mișcărilor cotidiene.

Ligamentul Ischiofemural: Ligamentul ischiofemural este situat posterior și reprezintă cel mai slab dintre cele trei ligamente principale ale articulației șoldului. Acesta se originează de la marginea posterioară a acetabulului și ischion, și se inseră pe fosa trohanterică a femurului, spiralându-se în jurul colului femural. Acest ligament limitează rotația internă și adducția șoldului, fiind tensionat maximal când șoldul este în flexie. Împreună cu celelalte ligamente, formează un sistem de stabilizare circumferențială a articulației șoldului.

Ligamentum Teres: Ligamentum teres (ligamentul capului femural) este un ligament intracapsular care se întinde de la incizura acetabulară și ligamentul transvers acetabular către fovea capului femural. Deși nu contribuie semnificativ la stabilitatea mecanică a articulației, acest ligament conține artera ligamentului capului femural, o ramură a arterei obturatoare, care furnizează o parte din vascularizația capului femural. În anumite patologii, precum displazia de șold, ligamentum teres poate deveni hipertrofiat, compensând parțial instabilitatea articulară.

Ligamentele Sacroiliace: Articulația sacroiliacă este stabilizată de un complex de ligamente puternice. Ligamentele sacroiliace anterioare și posterioare conectează direct sacrul cu ilionul. Ligamentele sacroiliace interososase, situate profund între suprafețele rugoase ale sacrului și ilionului, sunt extrem de robuste și reprezintă principalul stabilizator al articulației. Aceste ligamente limitează mișcările excesive ale articulației sacroiliace, asigurând transferul eficient al greutății de la coloana vertebrală către membrele inferioare.

Ligamentele Sacrotuberos și Sacrospinos: Ligamentul sacrotuberos se întinde de la spinele iliace posterioare, marginea laterală a sacrului și coccisului către tuberozitatea ischiadică. Ligamentul sacrospinos, mai scurt și mai profund, conectează marginea laterală a sacrului și coccisului cu spina ischiadică. Împreună, aceste ligamente convertesc incizura ischiadică mare și mică în foramenele ischiadice mare și mic, prin care trec structuri neurovasculare importante, inclusiv nervul sciatic. Aceste ligamente contribuie semnificativ la stabilitatea posterioară a pelvisului și la prevenirea rotației excesive a sacrului.

Mușchii Atașați de Osul Coxal

Osul coxal servește ca punct de origine și inserție pentru numeroși mușchi care controlează mișcările trunchiului și membrelor inferioare. Acești mușchi formează grupuri funcționale care acționează sinergic pentru a asigura stabilitatea și mobilitatea corpului.

Mușchii Gluteali: Grupul mușchilor gluteali este format din trei mușchi principali: gluteus maximus, gluteus medius și gluteus minimus. Gluteus maximus, cel mai mare și mai superficial, se originează de la suprafața posterioară a ilionului, sacru și ligamentul sacrotuberos, și se inseră pe tractul iliotibial și tuberozitatea gluteală a femurului. Acesta este principalul extensor al șoldului și joacă un rol esențial în menținerea posturii verticale. Gluteus medius și minimus se originează de pe suprafața laterală a ilionului și se inseră pe trohanterul mare, fiind abductori primari ai șoldului și stabilizatori ai pelvisului în timpul mersului.

Mușchii Adductori: Grupul mușchilor adductori include adductor magnus, adductor longus, adductor brevis, pectineus și gracilis. Aceștia se originează de pe diferite porțiuni ale pubisului și ischionului și se inseră pe linia aspră a femurului. Rolul principal al acestor mușchi este adducția coapsei, dar participă și la flexia, extensia și rotația șoldului, în funcție de poziția inițială a articulației. Adductorii sunt esențiali pentru stabilitatea medială a șoldului și pentru activități precum alergarea și săriturile.

Mușchiul Iliopsoas: Iliopsoas este format din două componente: mușchiul iliac, care se originează din fosa iliacă, și mușchiul psoas major, care se originează de pe corpurile vertebrale lombare. Acești mușchi se unesc și se inseră împreună pe trohanterul mic al femurului. Iliopsoas este principalul flexor al șoldului și joacă un rol important în menținerea lordozei lombare. Datorită traiectului său, acest mușchi exercită și o forță de compresie asupra articulației șoldului, contribuind la stabilitatea acesteia.

Mușchii Ischiocurali: Grupul mușchilor ischiocurali (hamstring) include biceps femoral, semitendinosus și semimembranosus. Aceștia se originează de pe tuberozitatea ischiadică și se inseră pe tibie și fibulă. Ischiocuralii sunt extensori puternici ai șoldului și flexori ai genunchiului, fiind esențiali în activități precum mersul, alergarea și săriturile. Datorită originii lor pe ischion, acești mușchi exercită o forță de tracțiune posterioară asupra pelvisului, influențând postura lombo-pelviană.

Mușchii Abdominali: Mușchii peretelui abdominal, inclusiv rectus abdominis, oblicul extern și intern, și transversul abdominal, au atașamente pe creasta iliacă și pubis. Acești mușchi sunt esențiali pentru stabilitatea trunchiului, controlul posturii și mișcările de flexie și rotație ale coloanei. Prin acțiunea lor asupra pelvisului, mușchii abdominali influențează poziția acestuia în plan sagital, contribuind la menținerea echilibrului lombo-pelvian.

Rectus Femoris: Rectus femoris face parte din grupul mușchilor cvadriceps și este singurul dintre aceștia care traversează atât articulația șoldului, cât și pe cea a genunchiului. Se originează prin două tendoane: unul de la spina iliacă antero-inferioară și celălalt de deasupra acetabulului, și se inseră pe tuberozitatea tibială prin tendonul comun al cvadricepsului. Acest mușchi este un flexor al șoldului și extensor al genunchiului, fiind esențial în activități precum urcatul scărilor, ridicarea din poziția șezândă și lovirea cu piciorul.

Nervi și Vascularizație

Regiunea șoldului beneficiază de o inervație și vascularizație complexă, esențială pentru funcționarea optimă a structurilor musculo-scheletice și pentru menținerea homeostaziei tisulare locale.

Principalii Nervi din Regiunea Șoldului: Inervația regiunii șoldului provine predominant din plexul lombar și sacral. Nervul femural, derivat din ramurile anterioare ale nervilor spinali L2-L4, inervează partea anterioară a șoldului, inclusiv mușchiul iliopsoas și cvadriceps. Nervul obturator (L2-L4) traversează foramenul obturator și inervează mușchii adductori. Nervul sciatic, cel mai voluminos nerv din corp, format din ramurile anterioare ale nervilor spinali L4-S3, trece prin foramenul sciatic mare și inervează mușchii ischiocurali și regiunea posterioară a șoldului. Nervii gluteali superior și inferior inervează mușchii gluteali, iar nervul cutanat femural lateral asigură sensibilitatea pielii de pe partea laterală a coapsei.

Vasele Sanguine care Irigă Șoldul: Vascularizația arterială a regiunii șoldului provine din mai multe surse. Artera femurală, continuarea arterei iliace externe, furnizează sânge părții anterioare a șoldului prin ramurile sale: artera circumflexă femurală laterală și medială, care formează o rețea anastomotică în jurul colului femural. Artera gluteală superioară, ramură a arterei iliace interne, irigă mușchii gluteali și regiunea posterioară a șoldului. Artera obturatoare traversează canalul obturator și contribuie la vascularizația mușchilor adductori și a articulației șoldului. Această rețea vasculară complexă asigură o vascularizație colaterală bogată, importantă în cazul obstrucțiilor vasculare patologice.

Drenajul Limfatic: Sistemul limfatic al regiunii șoldului joacă un rol crucial în menținerea echilibrului fluidic și în răspunsul imunitar local. Limfa din regiunea anterioară a șoldului drenează predominant către ganglionii limfatici inghinali superficiali și profunzi, situați de-a lungul vaselor femurale. Regiunea posterioară și profundă a șoldului drenează către ganglionii limfatici iliaci interni și externi. Aceste căi limfatice sunt importante în diseminarea infecțiilor și a celulelor tumorale, având implicații clinice semnificative în managementul afecțiunilor inflamatorii și neoplazice ale regiunii șoldului.

Funcțiile Osului Coxal

Osul coxal îndeplinește multiple funcții biomecanice și protective, fiind o componentă esențială a aparatului locomotor și a arhitecturii corporale.

Rolul în Susținerea Greutății: Osul coxal, ca parte a centurii pelviene, reprezintă principala structură de transfer a greutății corpului de la coloana vertebrală către membrele inferioare. Forțele gravitaționale transmise prin coloana vertebrală sunt distribuite prin articulațiile sacroiliace către oasele coxale și apoi, prin articulațiile șoldului, către femur. Arhitectura internă a osului coxal, cu sistemele sale trabeculare orientate strategic, este adaptată pentru a rezista acestor forțe compresive, minimizând riscul de fractură și asigurând eficiența energetică în susținerea greutății corporale.

Suportul Locomoției: Osul coxal joacă un rol fundamental în locomoție, furnizând puncte de atașare pentru mușchii puternici care generează forțele necesare pentru mers, alergare și sărituri. Acetabulul formează o articulație stabilă cu capul femural, permițând mișcări în multiple planuri, esențiale pentru mobilitatea umană. Configurația osului coxal facilitează transferul eficient al forțelor între trunchi și membrele inferioare în timpul fazelor de sprijin și balans ale mersului, contribuind la eficiența energetică a locomoției bipede.

Protecția Organelor Pelvine: Structura inelară a pelvisului, formată din oasele coxale, sacru și coccis, creează o cavitate protectoare pentru organele pelvine vitale. La femei, această cavitate adăpostește organele reproductive (uter, trompe uterine, ovare), vezica urinară și porțiunea inferioară a intestinului. La bărbați, pelvisul protejează vezica urinară, porțiunea terminală a intestinului și prostata. Configurația robustă a oaselor coxale oferă o protecție eficientă împotriva traumatismelor externe, reducând riscul de leziuni ale organelor pelvine în cazul impacturilor.

Loc de Atașare pentru Mușchi: Osul coxal furnizează o suprafață extinsă pentru originea și inserția numeroșilor mușchi care acționează asupra trunchiului și membrelor inferioare. Creasta iliacă, tuberozitatea ischiadică, ramurile pubiene și alte proeminențe osoase servesc ca puncte de atașare pentru mușchii abdominali, gluteali, adductori, flexori și extensori ai șoldului. Această distribuție strategică a atașamentelor musculare permite generarea de forțe puternice și precise, necesare pentru menținerea posturii și executarea mișcărilor complexe.

Echilibru și Stabilitate: Configurația osului coxal contribuie semnificativ la menținerea echilibrului și stabilității corporale. Poziția centrală a pelvisului în arhitectura scheletului permite distribuirea uniformă a greutății corpului deasupra bazei de sprijin. Articulațiile șoldului, situate lateral, creează un sistem de pârghii eficient pentru controlul poziției centrului de greutate. Dimorfismul sexual al pelvisului influențează distribuția masei corporale și, implicit, echilibrul, femeile având un centru de greutate mai jos datorită pelvisului mai larg, ceea ce conferă o stabilitate sporită în ortostatism.

Semnificația Clinică

Osul coxal și structurile asociate prezintă o importanță clinică deosebită, fiind implicate în diverse patologii și proceduri medicale.

Fracturi Frecvente: Fracturile osului coxal sunt leziuni grave, adesea rezultate în urma traumatismelor de mare energie, precum accidentele rutiere sau căderile de la înălțime. Acestea se clasifică în funcție de mecanismul lezional și structurile implicate: fracturi ale aripii iliace, fracturi ale acetabulului, fracturi ale ramurilor pubiene sau fracturi complexe ale inelului pelvian. Fracturile acetabulare sunt deosebit de importante clinic, deoarece pot afecta stabilitatea articulației șoldului și predispun la artroză posttraumatică. Managementul acestor fracturi poate necesita intervenție chirurgicală cu reducere deschisă și fixare internă pentru a restabili anatomia și funcționalitatea pelvisului.

Biopsia de Măduvă Osoasă: Creasta iliacă reprezintă locul preferat pentru realizarea biopsiei de măduvă osoasă, o procedură diagnostică esențială în evaluarea afecțiunilor hematologice. Accesibilitatea acestei regiuni, grosimea adecvată a osului cortical și prezența abundentă a măduvei osoase hematopoietice fac din creasta iliacă posterioară sau anterioară un site ideal pentru aspirație sau biopsie. Procedura implică inserția unui ac special prin cortexul osos pentru prelevarea de măduvă osoasă, care este ulterior examinată pentru diagnosticul leucemiilor, limfoamelor, mielomului multiplu sau al altor afecțiuni hematologice.

Cauzele Durerii de Șold: Durerea în regiunea șoldului poate avea multiple cauze, de la afecțiuni ale articulației propriu-zise până la patologii ale structurilor adiacente. Artroza șoldului, caracterizată prin degenerarea cartilajului articular, este o cauză frecventă de durere la vârstnici. Alte cauze includ fracturi, necroză avasculară a capului femural, bursită trohanterică, tendinite, sindromul de impingement femuroacetabular și afecțiuni inflamatorii precum artrita reumatoidă sau spondilartritele. Durerea referită din regiunea lombară sau din articulația sacroiliacă poate mima simptomatologia afecțiunilor șoldului, necesitând o evaluare clinică atentă pentru diagnosticul diferențial corect.

Măsurătorile Pelviene în Obstetrică: Dimensiunile și forma pelvisului feminin au o importanță crucială în obstetrică, influențând prognosticul nașterii naturale. Pelvimetria, evaluarea dimensiunilor pelvisului, poate fi realizată clinic sau radiologic pentru a determina compatibilitatea între dimensiunile fetale și cele ale canalului pelvian. Principalele diametre evaluate includ diametrul antero-posterior (conjugata vera), diametrul transvers și diametrul oblic al strâmtorii superioare, precum și diametrul interspinos al strâmtorii mijlocii. Anomaliile pelviene, precum pelvisul android sau platipeloid, pot reprezenta indicații pentru nașterea prin operație cezariană.

Anomalii de Dezvoltare: Osul coxal poate fi afectat de diverse anomalii congenitale cu impact funcțional semnificativ. Displazia de dezvoltare a șoldului reprezintă un spectru de anomalii caracterizate prin dezvoltarea anormală a acetabulului și relația patologică cu capul femural, variind de la instabilitate ușoară până la luxație completă. Neidentificată și netratată precoce, aceasta poate duce la artroză prematură și dizabilitate. Alte anomalii includ coxa vara (reducerea unghiului cervico-diafizar al femurului), coxa valga (creșterea acestui unghi) și anomaliile de fuziune a componentelor osului coxal. Aceste afecțiuni necesită monitorizare atentă și, adesea, intervenție ortopedică pentru prevenirea complicațiilor pe termen lung.