Membru superior: oase, articulatii, muschi, nervi si sistemul vascular

Oasele membrului superior includ clavicula și scapula la nivelul centurii scapulare, humerusul în braț, radiusul și ulna în antebraț, precum și oasele carpiene, metacarpiene și falangele în mână. Această structură osoasă, împreună cu articulațiile, mușchii și țesuturile moi asociate, permite realizarea mișcărilor fine și precise necesare pentru manipularea obiectelor, dar și a mișcărilor care necesită forță considerabilă.

Regiunile principale și structura membrului superior

Membrul superior este organizat într-o structură complexă care permite o gamă largă de mișcări, de la cele mai fine și precise până la cele care necesită forță considerabilă. Fiecare regiune anatomică are caracteristici și funcții specifice care contribuie la mobilitatea și funcționalitatea întregului membru.

Umărul: Regiunea umărului reprezintă punctul de legătură dintre trunchi și membrul superior, fiind formată din articulația glenoumerală și structurile musculare înconjurătoare. Această regiune oferă cea mai mare mobilitate dintre toate articulațiile corpului, permițând mișcări complexe în toate planurile spațiale. Stabilitatea articulației este asigurată de mușchii rotatori și de ligamentele capsulare.

Brațul: Regiunea brațului se întinde de la umăr până la cot și conține humerusul ca structură osoasă principală. Mușchii acestei regiuni sunt organizați în compartimentul anterior, dominat de mușchiul biceps brahial, și compartimentul posterior, unde se găsește mușchiul triceps brahial. Acești mușchi controlează mișcările de flexie și extensie ale antebrațului.

Cotul: Articulația cotului reprezintă conexiunea dintre braț și antebraț, fiind formată din articulația humeroulnară, humeroradială și radioulnară proximală. Această regiune permite mișcări de flexie-extensie și pronație-supinație, esențiale pentru poziționarea mâinii în spațiu. Epicondilii humerali servesc ca puncte de inserție pentru mușchii antebrațului.

Antebrațul: Regiunea antebrațului conține două oase lungi, radiusul și ulna, care permit mișcări complexe de rotație. Mușchii antebrațului sunt organizați în compartimente anterior și posterior, fiind responsabili pentru mișcările fine ale încheieturii mâinii și degetelor. Această regiune este esențială pentru realizarea mișcărilor de pronație și supinație.

Încheietura mâinii: Articulația radiocarpiană permite conexiunea dintre antebraț și mână, oferind un grad ridicat de mobilitate. Această regiune conține multiple articulații mici între oasele carpiene, care permit ajustări fine ale poziției mâinii. Canalul carpian, situat la acest nivel, permite trecerea tendoanelor flexoare și a nervului median.

Mâna: Regiunea mâinii reprezintă segmentul terminal al membrului superior, fiind adaptată pentru prehensiune și manipulare fină. Structura sa complexă include oasele carpiene, metacarpiene și falangele, împreună cu mușchii intrinseci ai mâinii. Prezența policelui opozabil oferă capacitatea unică de prehensiune fină și manipulare precisă a obiectelor.

Oasele membrului superior

Scheletul membrului superior este format dintr-o serie de oase care se articulează între ele pentru a permite o gamă largă de mișcări. Această structură osoasă complexă oferă atât stabilitate cât și mobilitate, fiind esențială pentru funcționalitatea membrului superior.

Clavicula: Acest os lung și subțire formează legătura anterioară dintre trunchi și membrul superior. Are forma literei S și prezintă două extremități: una sternală și una acromială. Clavicula servește ca punct de inserție pentru numeroși mușchi și menține umărul într-o poziție laterală față de trunchi, permițând o amplitudine mare de mișcare a brațului.

Scapula: Scapula este un os lat, triunghiular, situat pe partea posterioară a toracelui. Prezintă multiple procese osoase importante, inclusiv acromionul și procesul coracoid, care servesc ca puncte de inserție musculară. Cavitatea glenoidă, situată pe marginea laterală, formează componenta scapulară a articulației glenoumerale.

Humerusul: Acest os lung formează scheletul brațului și prezintă o extremitate proximală cu cap articular sferic, care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei. Extremitatea distală prezintă condili pentru articulația cu oasele antebrațului. Șanțul bicipital și tuberozitatea deltoidă sunt repere importante pentru inserții musculare.

Radiusul: Radiusul este osul lateral al antebrațului și prezintă o extremitate proximală cu cap articular și col. Extremitatea distală este mai largă și formează principala componentă a articulației radiocarpiene. Acest os este esențial pentru mișcările de pronație și supinație ale antebrațului.

Ulna: Ulna, situată medial în antebraț, prezintă procesul olecranian proeminent la extremitatea proximală, care formează proeminența cotului. Extremitatea distală este mai subțire și prezintă procesul stiloid. Ulna oferă stabilitate antebrațului și servește ca punct de inserție pentru numeroși mușchi.

Oasele carpiene: Carpul este format din opt oase mici, aranjate în două rânduri. Rândul proximal include scafoidul, semilunarul, piramidalul și pisciformul, iar rândul distal include trapezul, trapezoidul, capitatul și osul cu cârlig. Aceste oase permit mișcări complexe ale încheieturii mâinii.

Metacarpienele și falangele: Metacarpienele sunt cinci oase lungi care formează scheletul palmei. Falangele sunt oasele degetelor, fiecare deget având trei falange (proximală, mijlocie și distală), cu excepția policelui care are doar două. Această structură permite mișcări fine și precise ale degetelor, esențiale pentru manipularea obiectelor.

Articulațiile și mișcările membrului superior

Articulațiile membrului superior formează un sistem complex care permite o gamă largă de mișcări, de la cele mai fine și precise până la cele care necesită forță considerabilă. Fiecare articulație are caracteristici structurale specifice care contribuie la mobilitatea și stabilitatea membrului superior.

Articulația glenoumerală: Articulația glenoumerală reprezintă cea mai mobilă articulație din corpul uman, fiind formată din capul humeral și cavitatea glenoidă a scapulei. Stabilitatea acestei articulații este asigurată de către complexul capsulo-ligamentar și mușchii coafei rotatorilor. Cavitatea glenoidă este mărită de un inel fibro-cartilaginos numit labrul glenoidal, care crește congruența articulară și oferă stabilitate suplimentară.

Articulația cotului: Articulația cotului este o articulație complexă formată din trei articulații distincte: humeroulnară, humeroradială și radioulnară proximală. Această configurație permite mișcări de flexie și extensie în jurul axului transversal, precum și mișcări de pronație și supinație ale antebrațului. Stabilitatea articulației este asigurată de ligamentele colaterale medial și lateral, precum și de configurația osoasă specifică.

Articulația pumnului: Articulația pumnului sau radiocarpiana permite mișcări complexe ale mâinii în raport cu antebrațul. Această articulație este formată din extremitatea distală a radiusului și prima rândă de oase carpiene. Ligamentele radiocarpal palmar și dorsal, împreună cu ligamentele colaterale, oferă stabilitate și permit mișcări controlate de flexie, extensie, abducție și adducție.

Articulațiile carpometacarpiene și intercarpiene: Articulațiile carpometacarpiene conectează oasele carpiene cu metacarpienele, în timp ce articulațiile intercarpiene unesc oasele carpiene între ele. Aceste articulații permit mișcări limitate dar esențiale pentru funcționalitatea mâinii. Articulația carpometacarpiană a policelui este deosebit de importantă, având o configurație în șa care permite mișcări complexe de opoziție.

Articulațiile metacarpofalangiene și interfalangiene: Articulațiile metacarpofalangiene sunt de tip condilian și permit mișcări de flexie, extensie, abducție și adducție. Articulațiile interfalangiene sunt articulații de tip trohlear care permit doar mișcări de flexie și extensie. Aceste articulații sunt esențiale pentru prehensiunea și manipularea obiectelor, fiind stabilizate de ligamente colaterale și placă volară.

Mușchii membrului superior

Sistemul muscular al membrului superior este organizat într-o structură complexă care permite executarea unei game variate de mișcări, de la cele care necesită forță brută până la cele care necesită precizie extremă. Mușchii lucrează în grupuri sinergice pentru a asigura stabilitatea și mobilitatea articulațiilor.

Mușchii umărului și coafa rotatorilor: Mușchii umărului includ deltoidul, care este principalul mușchi al regiunii și asigură abducția brațului, precum și mușchii coafei rotatorilor: supraspinosul, infraspinosul, subscapularul și rotundul mic. Acești mușchi lucrează împreună pentru a stabiliza articulația glenoumerală și pentru a permite mișcări precise ale brațului. Coafa rotatorilor este esențială pentru menținerea capului humeral în cavitatea glenoidă în timpul mișcărilor.

Mușchii brațului: Mușchii brațului sunt organizați în compartimentul anterior, care conține bicepsul brahial, brahialul și coracobrahialul, și compartimentul posterior, dominat de tricepsul brahial. Compartimentul anterior este responsabil pentru flexia cotului și supinația antebrațului, în timp ce compartimentul posterior realizează extensia cotului. Acești mușchi lucrează în coordonare pentru a permite mișcări precise și puternice ale antebrațului.

Mușchii antebrațului: Mușchii antebrațului sunt organizați în două grupuri principale: flexorii, situați anterior, și extensorii, situați posterior. Flexorii includ mușchii responsabili pentru flexia încheieturii mâinii și a degetelor, precum și pronatorii antebrațului. Extensorii sunt responsabili pentru extensia încheieturii mâinii și a degetelor, precum și pentru supinația antebrațului. Această organizare permite un control fin al mișcărilor mâinii și degetelor.

Mușchii mâinii: Mușchii intrinseci ai mâinii sunt organizați în trei grupuri principale: mușchii tenari ai policelui, mușchii hipotenari ai degetului mic și mușchii interosoși și lombricali. Mușchii tenari permit mișcările complexe ale policelui, inclusiv opoziția. Mușchii hipotenari controlează mișcările degetului mic, iar interosoșii și lombricalii asigură mișcări fine ale degetelor, esențiale pentru manipularea obiectelor.

Funcțiile și mișcările principale: Mușchii membrului superior permit o gamă largă de mișcări fundamentale pentru activitățile zilnice. Acestea includ abducția, adducția, flexia și extensia la nivelul umărului, flexia și extensia cotului, pronația și supinația antebrațului, precum și mișcările complexe ale mâinii și degetelor. Coordonarea acestor mușchi permite realizarea de activități care necesită atât forță, cât și precizie, de la ridicarea obiectelor grele până la scrierea sau manipularea obiectelor mici.

Nervii membrului superior

Inervația membrului superior este asigurată de o rețea complexă de nervi care își au originea în plexul brahial. Acești nervi transmit atât comenzi motorii către mușchi, cât și informații senzitive de la piele și structurile profunde către sistemul nervos central.

Plexul brahial: Plexul brahial reprezintă o rețea complexă de nervi formată din ramurile anterioare ale nervilor spinali cervicali C5-C8 și prima rădăcină toracică T1. Această structură nervoasă se organizează în trunchiuri, diviziuni și cordoane, care ulterior formează nervii principali ai membrului superior. Plexul brahial traversează triunghiul cervical posterior și regiunea axilară, unde poate fi vulnerabil la leziuni prin compresie sau tracțiune.

Nervul musculocutanat: Nervul musculocutanat este o ramură terminală a plexului brahial care inervează mușchii compartimentului anterior al brațului. Acesta străbate mușchiul coracobrahial și furnizează inervație motorie pentru bicepsul brahial, brahial și coracobrahial. Componenta senzitivă a nervului devine nervul cutanat lateral al antebrațului, care asigură sensibilitatea părții laterale a antebrațului.

Nervul axilar: Nervul axilar este o ramură terminală a plexului brahial care inervează mușchiul deltoid și mușchiul rotund mic. Acesta traversează spațiul cvadrilater împreună cu artera circumflexă humerală posterioară și furnizează inervație motorie și senzitivă. Sensibilitatea regiunii superioare laterale a brațului este asigurată de ramura cutanată superioară laterală a brațului, o ramură a nervului axilar.

Nervul median: Nervul median este unul dintre nervii principali ai membrului superior, având originea în plexul brahial din rădăcinile cervicale C6-T1. Acesta traversează brațul alături de artera brahială, trece prin fosa cubitală și pătrunde în antebraț, unde inervează majoritatea mușchilor flexori. În porțiunea distală, nervul trece prin tunelul carpian și se distribuie la mușchii tenari ai policelui și primii doi mușchi lombricali. Nervul median asigură sensibilitatea pentru partea laterală a palmei și primele trei degete și jumătate.

Nervul radial: Nervul radial este ramura terminală cea mai voluminoasă a plexului brahial, originând din rădăcinile C5-T1. Acesta traversează brațul în șanțul nervului radial al humerusului, însoțind artera brahială profundă. În antebraț, nervul se divide în ramuri superficiale și profunde, inervând toți mușchii extensori ai antebrațului și mâinii. Nervul radial asigură sensibilitatea pentru regiunea posterioară a brațului, antebrațului și părții dorsale a primelor trei degete și jumătate.

Nervul ulnar: Nervul ulnar își are originea în plexul brahial, din rădăcinile C8-T1. Acesta coboară pe brațul medial, trece posterior de epicondilul medial al humerusului și pătrunde în antebraț. În această regiune, nervul inervează mușchiul flexor ulnar al carpului și partea medială a flexorului profund al degetelor. La nivelul mâinii, nervul ulnar inervează majoritatea mușchilor intrinseci, inclusiv mușchii hipotenari și interosoși, și asigură sensibilitatea pentru degetul mic și jumătatea medială a degetului inelar.

Vasele sangvine și limfaticele membrului superior

Sistemul vascular al membrului superior este organizat într-o rețea complexă de artere și vene care asigură perfuzia țesuturilor și drenajul sangvin, împreună cu un sistem limfatic bine dezvoltat care participă la menținerea homeostaziei tisulare.

Arterele principale: Vascularizația arterială a membrului superior începe cu artera subclaviculară, care devine arteră axilară la trecerea de prima coastă. Aceasta continuă ca arteră brahială în braț, unde se divide în arterele radială și ulnară la nivelul fosei cubitale. Artera radială formează arcada palmară profundă, în timp ce artera ulnară formează arcada palmară superficială. Aceste arcade asigură vascularizația bogată a mâinii prin multiple anastomoze care oferă o circulație colaterală importantă.

Venele principale: Drenajul venos al membrului superior este asigurat de un sistem superficial și unul profund. Sistemul superficial include vena cefalică, care urcă pe partea laterală a membrului, și vena bazilică, situată medial. Vena mediană cubitală conectează aceste două vene principale la nivelul fosei cubitale, fiind un loc frecvent utilizat pentru venopuncție. Venele profunde urmăresc traseul arterelor și sunt dotate cu valve care previn refluxul sangvin.

Drenajul limfatic: Sistemul limfatic al membrului superior este format din vase limfatice superficiale și profunde care drenează limfa către nodulii limfatici axilari. Vasele limfatice superficiale urmează traseul venelor superficiale și sunt organizate în rețele care drenează tegumentul și țesutul subcutanat. Vasele limfatice profunde însoțesc arterele și drenează structurile profunde ale membrului. Acest sistem este esențial pentru menținerea echilibrului fluidelor și pentru funcția imunitară.

Corelații clinice și leziuni frecvente

Patologia membrului superior include o gamă variată de afecțiuni traumatice, degenerative și neurologice care afectează funcționalitatea și calitatea vieții pacienților. Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor și recuperarea funcțională optimă.

Leziunile nervilor: Leziunile nervilor periferici ai membrului superior pot rezulta din traumatisme, compresie sau întindere excesivă. Nervul axilar poate fi afectat în luxațiile de umăr, nervul radial în fracturile de humerus, nervul median în sindromul de tunel carpian, iar nervul ulnar în compresia la nivelul cotului. Aceste leziuni se manifestă prin deficit motor și senzitiv în teritoriul nervului afectat, necesitând evaluare neurologică detaliată și tratament specific.

Fracturile: Fracturile humerusului și scafoidului reprezintă leziuni frecvente ale membrului superior. Fracturile humerusului pot afecta nervul radial și necesită imobilizare sau intervenție chirurgicală. Fracturile de scafoid sunt frecvent subdiagnosticate și pot evolua spre pseudartroză din cauza vascularizației precare, necesitând diagnostic precoce și tratament adecvat pentru prevenirea complicațiilor.

Leziunile tendoanelor și mușchilor: Ruptura tendonului bicepsului și epicondilita sunt afecțiuni frecvente ale membrului superior. Ruptura tendonului bicepsului se manifestă prin durere bruscă și deformarea conturului muscular, necesitând adesea tratament chirurgical. Epicondilita, fie laterală (cotul tenismenului) sau medială (cotul jucătorului de golf), apare prin suprasolicitare și necesită repaus, fizioterapie și uneori infiltrații locale.

Sindromul de tunel carpian: Această afecțiune apare prin compresia nervului median la nivelul tunelului carpian, manifestându-se prin parestezii și durere în teritoriul nervului median, predominant nocturn. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic și studii electrofiziologice. Tratamentul include măsuri conservative precum ortezare și fizioterapie, iar în cazurile severe poate fi necesară decompresia chirurgicală.

Leziunile plexului brahial: Leziunile plexului brahial pot rezulta din traumatisme, în special accidente rutiere sau complicații ale nașterii. Paralizia Erb-Duchenne afectează rădăcinile superioare (C5-C6), în timp ce paralizia Klumpke implică rădăcinile inferioare (C8-T1). Aceste leziuni necesită evaluare neurologică completă, investigații imagistice și adesea intervenție chirurgicală pentru recuperarea funcției.