Anatomia umarului: oase, articulatii, muschi si vascularizatie

Articulația umărului este formată din trei oase principale: clavicula, scapula și humerusul, care se conectează prin intermediul a patru articulații distincte. Stabilitatea acestei articulații este asigurată de un sistem elaborat de mușchi, tendoane și ligamente, dintre care cel mai important este coafa rotatorilor, un grup de patru mușchi care înconjoară și protejează articulația glenohumerală.

Oasele și articulațiile umărului

Structura osoasă a umărului formează baza pentru toate mișcările complexe ale membrului superior, fiind alcătuită din trei oase principale care se articulează între ele prin intermediul a patru articulații distincte.

Clavicula, scapula și humerusul: Clavicula este un os lung în formă de „S” care conectează sternul de scapulă, oferind suport și stabilitate întregului complex al umărului. Scapula, cunoscută și sub numele de omoplat, este un os triunghiular plat care servește ca punct de inserție pentru numeroși mușchi și formează articulația glenohumerală împreună cu capul humeral. Humerusul, osul brațului, prezintă la extremitatea sa superioară capul humeral care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei.

Articulația glenohumerală: Această articulație reprezintă conexiunea principală dintre braț și trunchi, fiind o articulație de tip sferic care permite o gamă extrem de largă de mișcări. Capul humeral se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei, formând o articulație relativ instabilă din punct de vedere osos, dar stabilizată de structuri musculare și ligamentare puternice.

Articulația acromioclaviculară: Această articulație unește extremitatea laterală a claviculei cu acromionul scapulei, permițând mișcări fine ale centurii scapulare. Este stabilizată de ligamentele acromioclaviculare și coracoclaviculare, care împreună asigură integritatea articulației în timpul mișcărilor complexe ale umărului.

Articulația sternoclaviculară: Reprezintă singura conexiune osoasă dintre membrul superior și scheletul axial, unind extremitatea medială a claviculei cu sternul. Această articulație permite mișcări în toate planurile, fiind esențială pentru poziționarea corectă a umărului în timpul activităților zilnice.

Articulația scapulotoracică: Deși nu este o articulație adevărată din punct de vedere anatomic, această interfață funcțională dintre scapulă și peretele toracic posterior permite alunecarea controlată a scapulei pe cutia toracică, fiind esențială pentru mișcările coordonate ale umărului.

Structurile de țesut moale

Țesuturile moi ale umărului joacă un rol crucial în menținerea stabilității și funcționalității articulației, oferind suport și facilitând mișcările complexe ale membrului superior.

Labrum: Labrumul glenoidal este un inel fibrocartilaginos care mărește profunzimea cavității glenoide și îmbunătățește stabilitatea articulației glenohumerale. Această structură servește ca punct de inserție pentru ligamentele glenohumerale și tendonul capului lung al bicepsului, contribuind semnificativ la stabilitatea articulației.

Capsula articulară: Capsula articulară a umărului este o structură fibrosă care înconjoară articulația glenohumerală, fiind căptușită de membrana sinovială care secretă lichidul sinovial. Aceasta menține presiunea negativă în articulație și oferă stabilitate prin intermediul ligamentelor capsulare.

Ligamente: Sistemul ligamentar al umărului include ligamentele glenohumerale, coracoacromial și coracohumeral. Acestea acționează ca stabilizatori statici ai articulației, limitând mișcările excesive și prevenind luxațiile. Ligamentele glenohumerale sunt întărite de capsula articulară și au rol crucial în stabilitatea anterioară a umărului.

Burse: Bursele sunt săcuri plini cu lichid care reduc frecarea dintre structurile mobile ale umărului. Cele mai importante sunt bursa subacromială, subdeltoidă și subscapulară. Acestea facilitează mișcarea fluidă a tendoanelor și mușchilor, prevenind uzura și traumatismele repetitive.

Mușchii umărului

Sistemul muscular al umărului este responsabil pentru stabilitatea dinamică și mișcările complexe ale articulației, fiind organizat în straturi care lucrează sinergic pentru a produce mișcări controlate și precise.

Mușchii coafei rotatorilor

Supraspinos: Acest mușchi este esențial pentru inițierea abducției brațului, acționând în primele 15 grade ale mișcării. Se inseră pe tuberculul mare al humerusului și este frecvent implicat în patologia umărului din cauza poziției sale anatomice sub acromion.

Infraspinos: Principalul rotator extern al umărului, acest mușchi oferă stabilitate posterioară articulației glenohumerale. Se inseră pe tuberculul mare al humerusului și lucrează în sinergie cu teres minor pentru a controla rotația externă a brațului.

Teres minor: Acest mușchi compact contribuie la rotația externă a brațului și la stabilizarea inferioară a articulației glenohumerale. Acționează împreună cu infraspinos pentru a preveni deplasarea anterioară a capului humeral în timpul mișcărilor brațului.

Subscapular: Acest mușchi puternic este esențial pentru rotația internă a brațului și stabilizarea anterioară a articulației glenohumerale. Se inseră pe tuberculul mic al humerusului și acoperă partea anterioară a capsulei articulare. Subscapularis este singurul mușchi al coafei rotatorilor situat pe fața anterioară a scapulei, având un rol crucial în prevenirea deplasării anterioare a capului humeral.

Deltoid: Mușchiul deltoid este un mușchi voluminos care acoperă articulația umărului și conferă forma rotunjită caracteristică acestuia. Are trei porțiuni distincte: anterioară, care realizează flexia și rotația internă, mijlocie, responsabilă de abducția brațului, și posterioară, care efectuează extensia și rotația externă. Acest mușchi este principalul abductor al brațului, lucrând în sinergie cu mușchii coafei rotatorilor pentru a menține centrat capul humeral în timpul mișcărilor.

Alți mușchi ai umărului: Mușchiul trapez stabilizează și mișcă scapula, pectoralul mare realizează adducția și rotația internă a brațului, iar marele dorsal execută extensia și adducția puternică a brațului. Acești mușchi lucrează împreună cu serratus anterior și romboid pentru a asigura poziționarea optimă a scapulei în timpul mișcărilor complexe ale umărului.

Mișcări și stabilitate

Umărul prezintă cel mai mare grad de mobilitate dintre toate articulațiile corpului, permițând mișcări complexe în toate planurile spațiale. Stabilitatea acestei articulații este asigurată printr-un echilibru delicat între structurile statice și dinamice.

Amplitudinea mișcărilor: Articulația umărului permite o gamă extinsă de mișcări fundamentale pentru activitățile zilnice. Abducția și adducția se realizează în plan frontal, cu o amplitudine de până la 180 de grade pentru abducție. Flexia și extensia au loc în plan sagital, iar rotațiile internă și externă se execută în jurul axului longitudinal al humerusului. Toate aceste mișcări sunt coordonate precis de sistemul neuromuscular pentru a asigura funcționalitatea optimă a membrului superior.

Ritmul scapulohumeral: Acest mecanism biomecanic complex implică mișcarea coordonată a scapulei și humerusului în timpul abducției brațului. Pentru fiecare 15 grade de abducție a brațului, aproximativ 10 grade se produc la nivelul articulației glenohumerale, iar 5 grade prin rotația scapulei. Acest ritm specific permite poziționarea optimă a cavității glenoide pentru a menține stabilitatea articulației în timpul mișcărilor ample.

Stabilizatorii statici: Sistemul de stabilizare pasivă a umărului include labrumul glenoidal, care mărește suprafața de contact articulară, ligamentele glenohumerale, care limitează mișcările excesive, și capsula articulară, care menține presiunea negativă intraarticulară. Aceste structuri anatomice formează împreună un sistem complex de restricție pasivă a mobilității excesive.

Stabilizatorii dinamici: Mușchii coafei rotatorilor reprezintă principalii stabilizatori dinamici ai umărului, acționând continuu pentru a menține centrat capul humeral în cavitatea glenoidă. Aceștia lucrează în coordonare cu deltoidul și mușchii scapulo toracici pentru a asigura stabilitatea articulației în timpul mișcărilor active.

Vascularizația și inervația

Complexul articular al umărului beneficiază de o rețea vasculară și nervoasă bogată, esențială pentru funcționarea optimă a tuturor structurilor anatomice implicate în mișcare și stabilitate.

Vascularizația arterială: Arterele circumflexe humerale anterioară și posterioară, ramuri ale arterei axilare, asigură principala sursă de sânge pentru articulația umărului. Artera suprascapulară, ramură a trunchiului tirocervical, completează vascularizația regiunii superioare a umărului. Această rețea vasculară complexă formează anastomoze importante care asigură o perfuzie optimă a țesuturilor.

Inervația: Nervii suprascapular și axilar sunt principalele structuri nervoase responsabile de inervația motorie și senzitivă a umărului. Nervul suprascapular inervează mușchii supraspinos și infraspinos, în timp ce nervul axilar asigură inervația deltoidului și a mușchiului rotund mic. Capsulă articulară primește fibre senzitive de la ambii nervi, permițând percepția poziției și mișcării articulației.

Drenajul limfatic: Sistemul limfatic al umărului include vase superficiale și profunde care drenează spre nodulii limfatici axilari. Vasele limfatice profunde urmăresc traiectul vaselor sangvine și drenează structurile articulare, tendoanele și mușchii. Acest sistem este esențial pentru menținerea homeostaziei tisulare și răspunsul imun local.

Variante anatomice și corelații clinice

Varietatea anatomică a structurilor umărului poate influența semnificativ funcționalitatea articulației și predispune la diverse patologii specifice.

Variante ale structurii osoase și articulare: Forma și dimensiunea procesului acromial variază considerabil, putând fi plat, curbat sau în cârlig. Aceste variații influențează spațiul subacromial și pot predispune la sindromul de impingement. Variațiile în orientarea și adâncimea cavității glenoide pot afecta stabilitatea articulară și predispune la luxații.

Variabilitatea inserției musculare și tendinoase: Inserția mușchilor coafei rotatorilor prezintă variații anatomice importante, atât în ceea ce privește localizarea, cât și dimensiunea zonei de inserție. Aceste variații pot influența biomecanica articulară și pot contribui la dezvoltarea patologiilor tendinoase. Prezența unor mușchi accesorii sau variații în traiectul tendoanelor poate modifica funcționalitatea normală a umărului.

Relevanța clinică în patologie și traumatisme: Configurația anatomică specifică a umărului îl predispune la diverse patologii. Sindromul de impingement subacromial, rupturile coafei rotatorilor și instabilitatea glenohumerală sunt strâns legate de particularitățile anatomice individuale. Înțelegerea acestor variații este esențială pentru diagnosticul corect și alegerea strategiei terapeutice optime în patologia umărului.