Organe: definitie, rol, importanta, sisteme si transplant

Fără acestea, supraviețuirea este imposibilă. Organele formează sisteme complexe interconectate, precum sistemul nervos, cardiovascular și digestiv, care asigură funcționarea optimă a organismului. Înțelegerea structurii și funcțiilor organelor este fundamentală pentru medicina modernă, permițând dezvoltarea tratamentelor pentru diverse afecțiuni și a tehnologiilor avansate precum transplanturile și organele artificiale.

Ce sunt organele?

Organele sunt structuri specializate formate din mai multe tipuri de țesuturi care funcționează împreună pentru a îndeplini anumite roluri în organism. Ele reprezintă un nivel de organizare intermediar între țesuturi și sistemele de organe, fiind esențiale pentru menținerea homeostaziei și pentru asigurarea funcțiilor vitale ale organismului.

Definiție și concept de bază: Organul reprezintă o structură diferențiată în cadrul organismului, alcătuită dintr-un grup de țesuturi care îndeplinesc împreună funcții specifice. Termenul provine din greacă, unde „organon” înseamnă unealtă sau instrument. Fiecare organ are o structură și o poziție bine definite în organism, fiind adaptat pentru a îndeplini anumite funcții specializate. Organele pot fi macroscopice, precum inima sau ficatul, sau microscopice, cum ar fi foliculii piloși sau glandele sebacee.

Compoziția organelor: Organele sunt formate din țesuturi diferite care lucrează împreună pentru a îndeplini funcții specifice. Un organ tipic conține țesut parenchimatos, care reprezintă componenta funcțională principală, și țesut stromal, care oferă suport structural și conectiv. Țesutul parenchimatos este responsabil pentru funcția specifică a organului, în timp ce stroma include vase de sânge pentru oxigenare și nutriție, nervi pentru inervație și țesut conjunctiv pentru susținere și ancorare. Majoritatea organelor conțin cel puțin două tipuri de țesuturi, dar adesea includ toate cele patru tipuri principale: epitelial, conjunctiv, muscular și nervos.

Funcția în organismele vii: Organele îndeplinesc funcții esențiale pentru supraviețuirea și reproducerea organismelor. Fiecare organ are un rol specific în menținerea homeostaziei, adică a echilibrului intern al organismului. De exemplu, inima pompează sângele prin sistemul circulator, plămânii facilitează schimbul de gaze, iar ficatul detoxifică organismul și metabolizează nutrienții. Funcțiile organelor sunt coordonate și integrate la nivelul întregului organism prin sisteme de control precum sistemul nervos și cel endocrin. Această coordonare asigură funcționarea armonioasă a organismului ca un întreg.

Diferența dintre organe și țesuturi: Țesuturile sunt grupuri de celule similare care îndeplinesc o funcție specifică, în timp ce organele sunt structuri mai complexe formate din mai multe tipuri de țesuturi. De exemplu, stomacul este un organ format din țesut epitelial (care secretă enzime digestive), țesut muscular (care amestecă alimentele) și țesut conjunctiv (care oferă suport). Țesuturile reprezintă un nivel intermediar de organizare între celule și organe, având o complexitate structurală și funcțională mai redusă decât organele. Un alt aspect important este că țesuturile sunt formate din celule similare, în timp ce organele conțin diferite tipuri de țesuturi care colaborează pentru a îndeplini funcții mai complexe.

Organe vitale în corpul uman

Organele vitale sunt structuri esențiale pentru supraviețuire, fără care viața nu poate continua. Acestea îndeplinesc funcții critice precum oxigenarea sângelui, eliminarea toxinelor și coordonarea tuturor proceselor fiziologice. Disfuncționalitatea oricăruia dintre aceste organe poate duce rapid la deces în absența intervenției medicale.

Creierul: Creierul este centrul de control al sistemului nervos, fiind responsabil pentru coordonarea tuturor funcțiilor organismului. Acest organ complex cântărește aproximativ 1,4 kg și este protejat de cutia craniană și de lichidul cefalorahidian. Creierul procesează informațiile senzoriale, controlează mișcările musculare, reglează funcțiile autonome precum respirația și bătăile inimii, și este responsabil pentru gândire, emoții, memorie și conștiință. Structura sa include cerebelul, trunchiul cerebral, sistemul limbic și cortexul cerebral, fiecare cu roluri specifice. Datorită complexității sale extraordinare, creierul conține aproximativ 86 de miliarde de neuroni interconectați prin trilioane de sinapse.

Inima: Inima este un organ muscular care funcționează ca o pompă, asigurând circulația sângelui în întregul organism. Situată în cavitatea toracică, între plămâni, inima are dimensiunea unui pumn și bate aproximativ 100.000 de ori pe zi, pompând circa 7.500 de litri de sânge. Este formată din patru camere: două atrii și două ventricule, separate prin valve care asigură circulația unidirecțională a sângelui. Inima dreaptă primește sânge neoxigenat din organism și îl trimite către plămâni pentru oxigenare, în timp ce inima stângă primește sânge oxigenat din plămâni și îl distribuie în tot corpul. Acest proces continuu asigură aprovizionarea tuturor țesuturilor cu oxigen și nutrienți esențiali.

Plămânii: Plămânii sunt organele principale ale sistemului respirator, responsabile pentru schimbul de gaze între aer și sânge. Situați în cavitatea toracică și protejați de coaste, plămânii au o structură spongioasă care le permite să se extindă și să se contracte în timpul respirației. Aerul inspirat pătrunde prin trahee, bronhii și bronhiole, ajungând în final în alveolele pulmonare, unde are loc schimbul de gaze. Oxigenul din aer trece în sângele din capilarele alveolare, iar dioxidul de carbon este eliminat din sânge în alveole și apoi expirat. Un adult respiră aproximativ 20.000 de ori pe zi, iar suprafața totală a alveolelor pulmonare este de aproximativ 70 metri pătrați.

Ficatul: Ficatul este cel mai mare organ intern al corpului uman, cântărind aproximativ 1,5 kg și îndeplinind peste 500 de funcții esențiale. Situat în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragm, ficatul joacă un rol crucial în metabolismul nutrienților, detoxifierea sângelui și producerea proteinelor. Acest organ versatil procesează nutrienții absorbiți din intestin, sintetizează proteine plasmatice, produce bila necesară digestiei grăsimilor, stochează vitamine și minerale, și neutralizează substanțele toxice din sânge. Ficatul are o capacitate remarcabilă de regenerare, putând să-și restabilească funcționalitatea chiar și după pierderea a până la 75% din masa sa.

Rinichii: Rinichii sunt organe în formă de fasole, situate în partea posterioară a abdomenului, de o parte și de alta a coloanei vertebrale. Aceste organe vitale filtrează aproximativ 180 de litri de sânge zilnic, eliminând deșeurile metabolice și excesul de apă sub formă de urină. Fiecare rinichi conține aproximativ un milion de nefroni, unitățile funcționale care realizează filtrarea sângelui. Pe lângă funcția de excreție, rinichii reglează echilibrul hidro-electrolitic, mențin pH-ul sanguin, controlează tensiunea arterială prin producerea hormonului renină și stimulează producția de globule roșii prin secreția de eritropoietină. Deși sunt organe vitale, o persoană poate supraviețui cu un singur rinichi funcțional.

Afecțiuni comune ale organelor vitale: Organele vitale pot fi afectate de numeroase boli care le compromit funcționarea normală. Creierul poate suferi de accidente vasculare cerebrale, tumori, boli neurodegenerative precum Alzheimer sau Parkinson, și epilepsie. Inima este vulnerabilă la boli coronariene, infarct miocardic, insuficiență cardiacă și aritmii. Plămânii pot dezvolta pneumonie, astm, bronșită cronică, emfizem sau cancer pulmonar. Ficatul este susceptibil la hepatite virale, ciroză, steatoză hepatică și cancer hepatic. Rinichii pot fi afectați de infecții urinare, calculi renali, insuficiență renală și boli autoimune precum glomerulonefrita. Diagnosticarea și tratarea promptă a acestor afecțiuni sunt esențiale pentru prevenirea deteriorării permanente a organelor și pentru menținerea funcțiilor vitale.

Alte organe importante ale corpului uman

Pe lângă organele vitale, corpul uman conține numeroase alte organe importante care, deși nu sunt indispensabile pentru supraviețuirea imediată, joacă roluri esențiale în menținerea sănătății și funcționării optime a organismului. Aceste organe contribuie la procese precum digestia, imunitatea și reproducerea.

Stomacul: Stomacul este un organ muscular în formă de sac, situat în partea superioară a abdomenului, sub diafragm. Cu o capacitate de aproximativ 1,5 litri, stomacul reprezintă o stație intermediară în procesul digestiv, unde alimentele sunt depozitate temporar și transformate într-o substanță semi-lichidă numită chim. Peretele stomacului conține glande care secretă acid clorhidric, enzime digestive și mucus protector. Acidul gastric are un pH între 1,5 și 3,5, fiind suficient de puternic pentru a distruge majoritatea microorganismelor ingerate și pentru a denatura proteinele. Contracțiile musculare ale stomacului amestecă alimentele cu sucurile digestive, facilitând digestia chimică și mecanică înainte ca alimentele să treacă în intestinul subțire.

Intestinele: Intestinele formează un tub lung și complex care se întinde de la stomac până la anus, fiind împărțite în intestinul subțire și intestinul gros. Intestinul subțire, cu o lungime de aproximativ 6-7 metri, este principalul loc de digestie și absorbție a nutrienților. Acesta este împărțit în duoden, jejun și ileon, fiecare segment având funcții specifice. Suprafața sa internă este acoperită cu milioane de vilozități și microvilozități care măresc considerabil aria de absorbție. Intestinul gros, cu o lungime de aproximativ 1,5 metri, este responsabil pentru absorbția apei și a electroliților din resturile alimentare nedigerate, formarea materiilor fecale și eliminarea acestora prin rect și anus.

Pancreasul: Pancreasul este un organ glandular cu funcții duale, situat în spatele stomacului, între duoden și splină. Ca glandă exocrină, pancreasul secretă zilnic aproximativ 1,5 litri de suc pancreatic, bogat în enzime digestive precum amilaza, lipaza și tripsinogenul, care sunt eliberate în duoden pentru a facilita digestia carbohidraților, lipidelor și proteinelor. Ca glandă endocrină, pancreasul conține celule specializate grupate în insulele Langerhans, care secretă hormoni direct în sânge. Celulele beta produc insulină, care reduce glicemia, iar celulele alfa secretă glucagon, care crește nivelul glucozei sanguine. Disfuncțiile pancreasului pot duce la boli grave precum diabetul zaharat sau pancreatita.

Pielea: Pielea este cel mai mare organ al corpului uman, acoperind o suprafață de aproximativ 2 metri pătrați și reprezentând aproximativ 15% din greutatea corporală totală. Acest organ complex este format din trei straturi principale: epidermul (stratul exterior), dermul (stratul mijlociu) și hipodermul (stratul profund). Pielea îndeplinește multiple funcții vitale: protejează organismul împotriva agenților patogeni, radiațiilor UV și deshidratării; reglează temperatura corporală prin transpirație și vasoconstricție/vasodilatație; conține receptori senzoriali pentru perceperea tactilă a mediului; sintetizează vitamina D sub influența razelor solare; și elimină unele deșeuri metabolice prin transpirație.

Organele reproductive: Organele reproductive sunt responsabile pentru reproducerea umană și diferă fundamental între bărbați și femei. La bărbați, sistemul reproductiv include testiculele, care produc spermatozoizi și testosteron; epididimul și ductele deferente, care transportă și stochează spermatozoizii; veziculele seminale, prostata și glandele bulbouretrale, care secretă lichide ce formează sperma; și penisul, organul copulator. La femei, sistemul reproductiv cuprinde ovarele, care produc ovule și hormoni sexuali; trompele uterine, care captează ovulul și facilitează fecundarea; uterul, unde se dezvoltă fătul în timpul sarcinii; vaginul, canalul nașterii și organul copulator feminin; și vulva, care include organele genitale externe.

Vezica urinară: Vezica urinară este un organ muscular elastic în formă de sac, situat în pelvis, în spatele osului pubic. Acest rezervor temporar poate stoca între 300 și 500 ml de urină înainte de a apărea senzația de micțiune. Pereții vezicii conțin trei straturi de mușchi netezi care formează mușchiul detrusor, care se contractă în timpul urinării pentru a elimina urina prin uretră. Mucoasa vezicii este formată din epiteliu tranzițional, care se poate întinde considerabil fără a se rupe atunci când vezica se umple. Vezica urinară este inervată de sistemul nervos autonom și somatic, permițând atât controlul involuntar, cât și voluntar al micțiunii. Afecțiunile comune ale vezicii includ infecțiile urinare, incontinența urinară și cistita interstițială.

Vezica biliară: Vezica biliară este un organ mic în formă de pară, situat sub ficat, cu rolul de a stoca și concentra bila produsă de ficat. Cu o capacitate de aproximativ 30-50 ml, vezica biliară concentrează bila de până la 10 ori prin absorbția apei și a electroliților. În timpul digestiei, în special după consumul de alimente bogate în grăsimi, vezica biliară se contractă și eliberează bila în duoden prin ductul biliar comun. Bila conține săruri biliare, colesterol, bilirubină și lecitină, fiind esențială pentru emulsionarea grăsimilor și facilitarea absorbției lor în intestinul subțire. Deși nu este un organ vital, îndepărtarea vezicii biliare (colecistectomia) poate duce la dificultăți în digestia grăsimilor și la simptome precum diareea sau disconfortul abdominal.

Sisteme de organe în corpul uman

Sistemele de organe reprezintă grupuri de organe care funcționează împreună pentru a îndeplini funcții complexe necesare supraviețuirii și bunăstării organismului. Aceste sisteme sunt interconectate și interdependente, asigurând funcționarea armonioasă a întregului corp.

Sistemul nervos: Sistemul nervos este rețeaua complexă de organe și țesuturi specializate care coordonează activitățile organismului și transmite semnale între diferite părți ale corpului. Este împărțit în sistemul nervos central (creierul și măduva spinării) și sistemul nervos periferic (nervii cranieni și spinali). Neuronii, celulele fundamentale ale sistemului nervos, transmit impulsuri electrice și chimice prin sinapse. Sistemul nervos controlează funcțiile voluntare precum mișcarea și vorbirea, dar și procese involuntare precum respirația, digestia și bătăile inimii. De asemenea, este responsabil pentru percepția senzorială, gândire, memorie, emoții și conștiință.

Sistemul cardiovascular: Sistemul cardiovascular, format din inimă, vase de sânge și sânge, asigură transportul oxigenului, nutrienților și hormonilor către țesuturi, precum și eliminarea deșeurilor metabolice. Inima pompează sângele prin două circuite principale: circuitul pulmonar, care transportă sângele între inimă și plămâni pentru oxigenare, și circuitul sistemic, care distribuie sângele oxigenat în întregul organism. Vasele de sânge includ arterele, care transportă sângele de la inimă către țesuturi; venele, care returnează sângele la inimă; și capilarele, unde are loc schimbul de substanțe între sânge și țesuturi. Sângele, format din plasmă și elemente figurate (eritrocite, leucocite și trombocite), reprezintă aproximativ 7-8% din greutatea corporală.

Sistemul respirator: Sistemul respirator asigură schimbul de gaze între organism și mediul extern, furnizând oxigenul necesar pentru metabolismul celular și eliminând dioxidul de carbon rezultat. Acest sistem include căile respiratorii superioare (nasul, cavitatea nazală, sinusurile, faringele) și căile respiratorii inferioare (laringele, traheea, bronhiile, bronhiolele și alveolele pulmonare). Respirația implică două procese mecanice: inspirația, când diafragma și mușchii intercostali se contractă, mărind volumul toracic și permițând aerului să pătrundă în plămâni; și expirația, când acești mușchi se relaxează, reducând volumul toracic și forțând aerul să iasă din plămâni. În alveolele pulmonare, oxigenul difuzează din aer în sânge, iar dioxidul de carbon trece din sânge în aer.

Sistemul digestiv: Sistemul digestiv transformă alimentele în substanțe simple care pot fi absorbite și utilizate de organism. Începând cu cavitatea bucală, unde alimentele sunt mărunțite mecanic și amestecate cu salivă, bolul alimentar parcurge esofagul până în stomac, unde este parțial digerat. Digestia continuă în intestinul subțire, unde enzimele pancreatice, bila și enzimele intestinale descompun carbohidrații, proteinele și lipidele în molecule simple care sunt absorbite în sânge și limfă. Resturile nedigerate ajung în intestinul gros, unde are loc absorbția apei și a electroliților, formarea materiilor fecale și eliminarea acestora prin defecație. Sistemul digestiv include și organe accesorii precum ficatul, vezica biliară și pancreasul, care secretă substanțe esențiale pentru digestie.

Sistemul urinar: Sistemul urinar este responsabil pentru filtrarea sângelui, eliminarea deșeurilor metabolice și menținerea echilibrului hidro-electrolitic al organismului. Acest sistem include rinichii, ureterele, vezica urinară și uretra. Rinichii filtrează zilnic aproximativ 180 de litri de sânge, din care rezultă 1-2 litri de urină. Procesul de formare a urinei implică trei etape: filtrarea glomerulară, reabsorbția tubulară și secreția tubulară. Urina formată în rinichi este transportată prin uretere în vezica urinară, unde este stocată temporar înainte de a fi eliminată prin uretră în timpul micțiunii. Pe lângă excreția deșeurilor, sistemul urinar reglează volumul sanguin, tensiunea arterială, pH-ul și concentrațiile de electroliți din sânge.

Sistemul endocrin: Sistemul endocrin este format din glande care secretă hormoni direct în sânge pentru a regla diverse funcții ale organismului. Principalele glande endocrine includ hipofiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele, pancreasul, ovarele și testiculele. Hipofiza, considerată „glanda maestru”, controlează activitatea multor alte glande endocrine. Tiroida reglează metabolismul, creșterea și dezvoltarea. Paratiroidele controlează nivelul de calciu din sânge. Suprarenalele secretă hormoni implicați în răspunsul la stres și în reglarea metabolismului. Pancreasul endocrin produce insulină și glucagon pentru reglarea glicemiei. Ovarele și testiculele secretă hormoni sexuali esențiali pentru reproducere și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.

Sistemul reproductiv: Sistemul reproductiv asigură perpetuarea speciei umane prin producerea de gameți, facilitarea fecundării și, la femei, susținerea dezvoltării embrionare și fetale. La bărbați, sistemul reproductiv produce și transportă spermatozoizi, fiind format din testicule, epididim, ducte deferente, vezicule seminale, prostată, glande bulbouretrale și penis. La femei, sistemul reproductiv produce ovule, facilitează fecundarea și susține dezvoltarea fătului, incluzând ovare, trompe uterine, uter, vagin și organe genitale externe. Sistemul reproductiv feminin trece prin cicluri menstruale lunare care pregătesc uterul pentru o potențială sarcină. În timpul sarcinii, placenta se dezvoltă ca un organ temporar care asigură schimbul de nutrienți, oxigen și deșeuri între mama și făt.

Sistemul integumentar: Sistemul integumentar, format din piele, păr, unghii și glande exocrine (sudoripare și sebacee), reprezintă bariera protectoare între organism și mediul extern. Pielea, componenta principală a acestui sistem, are o structură stratificată care include epidermul (stratul exterior), dermul (stratul mijlociu) și hipodermul (stratul profund). Sistemul integumentar îndeplinește multiple funcții: protejează împotriva traumatismelor, radiațiilor UV, deshidratării și infecțiilor; reglează temperatura corporală prin transpirație și modificarea fluxului sanguin; permite percepția senzorială a mediului prin receptori tactili, termici și de durere; sintetizează vitamina D sub acțiunea razelor UV; și elimină unele deșeuri metabolice prin transpirație.

Sistemele muscular și scheletic: Sistemele muscular și scheletic funcționează împreună pentru a asigura susținerea, protecția și mișcarea corpului. Sistemul scheletic, format din 206 oase la adulți, oferă suport structural, protejează organele interne, permite mișcarea prin articulații, produce celule sanguine în măduva osoasă și stochează minerale precum calciul și fosforul. Sistemul muscular include trei tipuri de mușchi: scheletici (voluntari), netezi (involuntari) și cardiac. Mușchii scheletici, atașați de oase prin tendoane, generează mișcarea voluntară prin contracții coordonate. Mușchii netezi, prezenți în organe interne și vase de sânge, controlează funcții involuntare precum digestia și vasoconstricția. Mușchiul cardiac formează pereții inimii și asigură pomparea continuă a sângelui.

Sistemele limfatic și imunitar: Sistemele limfatic și imunitar protejează organismul împotriva agenților patogeni și mențin homeostazia internă. Sistemul limfatic include vasele limfatice, care colectează excesul de lichid interstițial (limfă) și îl returnează în circulația sanguină; organele limfoide precum timusul, splina și ganglionii limfatici; și limfocitele, celule specializate ale sistemului imunitar. Sistemul imunitar oferă protecție prin două mecanisme principale: imunitatea înnăscută, care asigură o apărare imediată, nespecifică, prin bariere fizice, celule fagocitare și proteine antimicrobiene; și imunitatea adaptativă, care dezvoltă un răspuns specific împotriva agenților patogeni prin limfocite B (producătoare de anticorpi) și limfocite T (implicate în imunitatea celulară).

Transplantul de organe și organele artificiale

Transplantul de organe și dezvoltarea organelor artificiale reprezintă domenii revoluționare ale medicinei moderne, oferind speranță pacienților cu insuficiență organică în stadiu terminal. Aceste tehnologii salvează vieți și îmbunătățesc calitatea vieții, dar ridică și provocări tehnice, etice și sociale semnificative.

Tipuri de transplanturi de organe: Transplanturile de organe se clasifică în funcție de sursa organului și relația dintre donator și receptor. Transplantul autolog implică transferul de țesut de la o parte la alta a corpului aceleiași persoane, eliminând riscul de respingere. Transplantul izogenic are loc între gemeni identici, cu material genetic identic. Transplantul alogenic, cel mai comun, implică transferul de organe între indivizi genetic diferiți din aceeași specie. Transplantul xenogenic, încă experimental, implică transferul de organe de la o specie la alta. Organele transplantate frecvent includ rinichii, ficatul, inima, plămânii, pancreasul și intestinul subțire. Transplanturile de țesuturi precum cornee, valve cardiace, piele și măduvă osoasă sunt de asemenea comune. Succesul variază în funcție de organul transplantat, compatibilitatea genetică și starea generală a pacientului.

Considerații etice: Transplantul de organe ridică numeroase dileme etice complexe. Alocarea organelor, resurse limitate și prețioase, necesită sisteme echitabile bazate pe criterii medicale, urgență și șanse de supraviețuire. Consimțământul informat pentru donare este esențial, respectând autonomia donatorilor și familiilor acestora. Comercializarea organelor este interzisă în majoritatea țărilor pentru a preveni exploatarea persoanelor vulnerabile, deși piețele negre persistă în unele regiuni. Definiția morții cerebrale, criteriu pentru donarea de organe, rămâne un subiect de dezbatere. Justiția distributivă în alocarea organelor ridică întrebări despre accesul echitabil la transplant, indiferent de statutul socio-economic, vârstă sau naționalitate. Aceste considerații etice necesită un echilibru între principiile medicale, drepturile individuale și binele social.

Organe crescute în laborator: Ingineria tisulară și medicina regenerativă reprezintă frontiere promițătoare pentru depășirea deficitului de organe pentru transplant. Organele crescute în laborator implică cultivarea de țesuturi funcționale din celule stem sau celule adulte pe schele biocompatibile. Tehnicile actuale includ decelerularizarea, prin care se îndepărtează celulele unui organ donator păstrând matricea extracelulară ca schelă pentru noile celule; bioimprimarea 3D, care utilizează „bio-cerneală” conținând celule vii pentru a construi țesuturi strat cu strat; și organoidele, versiuni miniaturizate și simplificate ale organelor crescute în laborator. Progresele recente includ dezvoltarea de țesuturi cardiace funcționale, segmente de ficat, rinichi rudimentari și cornee artificiale. Deși provocările rămân semnificative, aceste tehnologii promit să revoluționeze medicina transplantului, oferind organe personalizate genetic compatibile cu pacientul, eliminând necesitatea imunosupresiei și reducând timpul de așteptare pentru transplant.

Tehnologii pentru organe artificiale: Organele artificiale sunt dispozitive concepute pentru a înlocui funcțiile organelor biologice defecte, oferind o alternativă la transplantul convențional. Inima artificială totală este un dispozitiv implantabil care înlocuiește complet funcția de pompare a inimii naturale, fiind utilizată ca „punte către transplant” sau ca terapie definitivă pentru pacienții cu insuficiență cardiacă în stadiu terminal. Dispozitivele de asistare ventriculară ajută inima slăbită să pompeze sânge, îmbunătățind calitatea vieții pacienților care așteaptă un transplant cardiac. Rinichiul artificial, sub forma hemodializei sau dializei peritoneale, filtrează sângele pentru a elimina deșeurile și excesul de lichide la pacienții cu insuficiență renală. Ficatul artificial, încă în dezvoltare, combină componente biologice și mecanice pentru a îndeplini funcțiile complexe ale ficatului natural. Plămânul artificial, sau oxigenarea prin membrană extracorporeală (ECMO), oxigenează sângele în afara corpului pentru pacienții cu insuficiență respiratorie severă. Aceste tehnologii continuă să evolueze, devenind mai mici, mai eficiente și mai compatibile cu corpul uman.