Peritoneu: structura, functii, afectiuni frecvente si aplicatii medicale

Peritoneul îndeplinește multiple funcții vitale: protejează și susține organele abdominale, facilitează mișcarea acestora prin secreția de lichid lubrifiant și participă la răspunsul imun local. Această membrană este bogat vascularizată și inervată, având un rol esențial în menținerea homeostaziei abdominale.

Structura peritoneului

Peritoneul este alcătuit dintr-un strat de celule mezoteliale susținute de țesut conjunctiv. Această structură complexă formează pliuri și spații care permit organizarea și funcționarea optimă a organelor abdominale.

Peritoneul parietal

Acest strat tapetează pereții interni ai cavității abdominale și pelvine. Are o inervație bogată prin nervii spinali și este sensibil la durere, presiune și temperatură. Vascularizația sa provine din arterele care irigă peretele abdominal, incluzând arterele iliace, lombare și intercostale.

Peritoneul visceral

Învelește organele intraabdominale și are o inervație autonomă, fiind sensibil doar la întindere și iritație chimică. Vascularizația sa este asigurată de arterele care irigă organele respective. Acest strat permite organelor să se miște liber în timpul digestiei și altor procese fiziologice.

Cavitatea peritoneală

Reprezintă spațiul potențial dintre peritoneul parietal și cel visceral. Conține aproximativ 50-100 ml de lichid seros care lubrifiază suprafețele peritoneale și facilitează mișcarea organelor. Acest lichid are rol important în apărarea împotriva infecțiilor și în procesele de vindecare.

Formațiuni peritoneale

Marele epiplon: Această structură se prezintă ca un șorț de țesut adipos care atârnă în fața intestinelor, fiind atașat de marea curbură a stomacului. Are rol important în stocarea țesutului adipos, în răspunsul imun și în limitarea răspândirii infecțiilor intraabdominale.

Micul epiplon: Conectează stomacul și prima parte a duodenului cu ficatul. Conține vase sangvine, limfatice și nervi importanți pentru funcționarea organelor superioare ale abdomenului. Prin această structură trec elementele pediculului hepatic.

Mezenterul: Acesta este o structură dublă de peritoneu care conectează intestinul subțire de peretele posterior al abdomenului. Conține vase sangvine, limfatice și nervi esențiali pentru funcționarea intestinului subțire. Permite mișcarea intestinului menținând în același timp conexiunea sa vasculară și nervoasă.

Funcțiile peritoneului

Peritoneul îndeplinește multiple roluri vitale în organism, de la susținerea mecanică până la participarea în procesele imunitare și metabolice.

Protecția și susținerea organelor: Peritoneul oferă un suport mecanic organelor abdominale și le menține în poziție anatomică corectă prin intermediul ligamentelor și mezenterelor. Formează o barieră protectoare care previne traumatismele și limitează răspândirea infecțiilor.

Lubrifierea și facilitarea mișcării: Lichidul peritoneal secretat de celulele mezoteliale permite organelor să alunece unele față de altele fără fricțiune. Această funcție este esențială pentru procesele digestive și mișcările fiziologice ale organelor abdominale.

Vascularizația și inervația: Peritoneul este bogat vascularizat și inervat, asigurând nutriția și sensibilitatea structurilor pe care le acoperă. Rețeaua vasculară extinsă permite schimburi metabolice active și participă la procesele de vindecare și apărare imună.

Funcțiile sistemului imunitar: Peritoneul joacă un rol crucial în apărarea imună a organismului prin multiple mecanisme. Celulele mezoteliale recunosc și răspund la agenții patogeni prin producerea de citokine și chemokine care atrag celulele imune. Țesutul peritoneal conține celule specializate precum macrofagele și limfocitele care participă activ la răspunsul imun. În plus, peritoneul poate forma aderențe protective care izolează zonele infectate și previne răspândirea infecției în cavitatea abdominală.

Reglarea fluidelor: Peritoneul participă activ la menținerea echilibrului hidric prin procesele de absorbție și secreție a lichidului peritoneal. Celulele mezoteliale controlează volumul și compoziția lichidului peritoneal prin mecanisme de transport active și pasive. Această funcție este esențială pentru menținerea homeostaziei și facilitarea mișcărilor organelor abdominale.

Afecțiuni frecvente ale peritoneului

Peritoneul poate fi afectat de diverse patologii care variază de la inflamații acute până la procese maligne, fiecare dintre acestea necesitând o abordare terapeutică specifică și monitorizare atentă.

Peritonita

Aceasta reprezintă inflamația peritoneului cauzată de infecții bacteriene sau de iritanți chimici. Poate apărea în urma perforației unui organ abdominal, a unei intervenții chirurgicale sau a dializei peritoneale. Simptomele includ durere abdominală severă, febră și modificări ale stării generale. Necesită tratament medical de urgență pentru prevenirea complicațiilor severe.

Ascita

Ascita este caracterizată prin acumularea anormală de lichid în cavitatea peritoneală. Apare frecvent în contextul cirozei hepatice, insuficienței cardiace sau cancerului. Prezența ascitei poate cauza disconfort abdominal, dificultăți respiratorii și necesită tratament specific al bolii de bază, precum și măsuri pentru eliminarea excesului de lichid.

Aderențele

Aceasta reprezintă benzi de țesut fibros care se formează între organele abdominale sau între organe și peretele abdominal. Apar frecvent după intervenții chirurgicale sau inflamații. Pot cauza dureri cronice și obstrucție intestinală. Tratamentul poate necesita intervenție chirurgicală pentru liza aderențelor în cazurile severe.

Cancerul peritoneal

Cancerul peritoneal primar: Această formă rară de cancer se dezvoltă direct din celulele peritoneului. Afectează predominant femeile și prezintă simptome nespecifice în stadiile incipiente, precum disconfort abdominal și modificări ale apetitului. Diagnosticul precoce este dificil din cauza simptomatologiei vagi, iar prognosticul depinde de stadiul în care este descoperit și de răspunsul la tratament.

Cancerul peritoneal secundar: Apare prin metastazarea unor tumori din alte organe abdominale sau pelvine. Cele mai frecvente tumori primare sunt cele ovariene, colorectale și gastrice. Răspândirea celulelor canceroase în cavitatea peritoneală poate duce la carcinomatoză peritoneală, o condiție care necesită o abordare terapeutică complexă, incluzând chirurgie și chimioterapie intraperitoneală.

Aplicații medicale

Peritoneul oferă oportunități terapeutice importante în tratamentul diverselor afecțiuni, de la insuficiență renală până la cancer abdominal avansat.

Dializa peritoneală

Această metodă de tratament utilizează proprietățile membranei peritoneale pentru filtrarea toxinelor din sânge la pacienții cu insuficiență renală. Procesul implică introducerea unei soluții speciale în cavitatea peritoneală prin intermediul unui cateter, urmată de drenarea acesteia după ce toxinele au fost filtrate. Reprezintă o alternativă la hemodializă, oferind pacienților mai multă independență și flexibilitate în tratament.

Chimioterapia intraperitoneală

Această tehnică terapeutică implică administrarea directă a medicamentelor chimioterapice în cavitatea peritoneală. Chimioterapia intraperitoneală este utilizată în special pentru tratamentul cancerelor peritoneale și al metastazelor abdominale. Permite concentrații mari de medicamente la nivelul țesutului tumoral, minimizând efectele sistemice adverse ale chimioterapiei.

Proceduri diagnostice

Evaluarea peritoneului și a cavității peritoneale poate fi realizată prin multiple tehnici imagistice și invazive. Tomografia computerizată, rezonanța magnetică și ecografia oferă informații despre structura și patologia peritoneului. Laparoscopia diagnostică permite vizualizarea directă a peritoneului și prelevarea de biopsii pentru analiza histopatologică, fiind esențială pentru diagnosticul precis al afecțiunilor peritoneale.

Considerații chirurgicale

Închiderea peritoneului: Tehnica de închidere a peritoneului în timpul intervențiilor chirurgicale reprezintă un aspect crucial pentru recuperarea postoperatorie. Studiile recente sugerează că în anumite proceduri, precum operația cezariană sau apendicectomia, închiderea peritoneului nu este întotdeauna necesară. Totuși, în cazul intervențiilor majore abdominale, închiderea corectă a peritoneului este esențială pentru prevenirea complicațiilor și facilitarea vindecării țesuturilor.

Prevenirea aderențelor: Formarea aderențelor postoperatorii poate fi redusă prin diverse tehnici chirurgicale și materiale specializate. Utilizarea materialelor de barieră precum membranele de acid hialuronic sau celuloza oxidată regenerată poate preveni formarea aderențelor. Manipularea delicată a țesuturilor, menținerea hemostazei adecvate și irigarea abundentă cu soluție salină reprezintă principii fundamentale în prevenirea aderențelor postoperatorii.

Accesul de urgență: În situații de urgență abdominală, alegerea locului și tehnicii de acces în cavitatea peritoneală este crucială. Accesul rapid și sigur poate fi realizat prin diverse abordări chirurgicale, incluzând incizia mediană sau paramediană. Evaluarea preoperatorie atentă și cunoașterea anatomiei regionale sunt esențiale pentru evitarea complicațiilor și asigurarea unui acces optimal în cavitatea peritoneală.