Ulna: functie, dezvoltare, fracturi frecvente, diagnostic si tratament

Fracturile ulnei sunt relativ frecvente, variind de la fracturi simple până la modele complexe precum fractura Monteggia. Diagnosticarea și tratamentul adecvat al leziunilor ulnare sunt esențiale pentru a preveni complicațiile pe termen lung și pentru a menține funcționalitatea optimă a membrului superior.

Anatomia și structura ulnei

Ulna este un os lung, situat în partea medială a antebrațului, care prezintă caracteristici anatomice distincte ce îi permit să îndeplinească funcții mecanice și structurale complexe în cadrul membrului superior.

Definiție și localizare în antebraț: Ulna este unul dintre cele două oase ale antebrațului, poziționat pe partea medială (partea degetului mic) atunci când brațul se află în poziție anatomică. Este mai lungă și mai subțire decât radiusul, osul pereche al antebrațului, și se extinde de la articulația cotului până la încheietura mâinii. În comparație cu radiusul, ulna este considerată mai stabilă și mai puțin mobilă, servind ca axă principală în jurul căreia se rotește radiusul în timpul mișcărilor de pronație și supinație ale antebrațului.

Structura ulnei proximale: Extremitatea proximală a ulnei este mai voluminoasă și prezintă formațiuni anatomice importante pentru articulația cotului. Olecranonul, o proeminență osoasă mare, formează „vârful” cotului și servește ca punct de inserție pentru mușchiul triceps brahial. Procesul coronoid se proiectează anterior și, împreună cu olecranonul, formează incizura semilunară (trohleară) care se articulează cu trohleeea humerusului. Pe partea laterală a procesului coronoid se află incizura radială, unde se articulează capul radiusului. Tuberozitatea ulnară, situată imediat sub procesul coronoid, reprezintă punctul de inserție al mușchiului brahial.

Corpul ulnei: Corpul sau diafiza ulnei are o formă prismatică triunghiulară, cu trei margini și trei fețe. Grosimea sa scade progresiv de la extremitatea proximală spre cea distală. Marginea posterioară este subcutanată și palpabilă pe toată lungimea antebrațului. Marginea interosoasă servește ca punct de atașare pentru membrana interosoasă, care conectează ulna de radius. Fața anterioară găzduiește originea mușchiului flexor profund al degetelor și a pronatorului pătrat, în timp ce fața posterioară oferă atașament pentru numeroși mușchi extensori.

Structura ulnei distale: Extremitatea distală a ulnei este mult mai mică în diametru comparativ cu cea proximală și se termină într-un cap rotunjit cu o proeminență numită procesul stiloid ulnar. Capul ulnei se articulează cu incizura ulnară a radiusului pentru a forma articulația radio-ulnară distală. Procesul stiloid servește ca punct de atașare pentru ligamentul colateral ulnar al încheieturii mâinii. Această porțiune a ulnei contribuie la stabilitatea încheieturii mâinii și permite mișcările de rotație ale antebrațului.

Comparație cu radiusul: Deși ulna și radiusul formează împreună scheletul antebrațului, ele prezintă diferențe anatomice și funcționale semnificative. Ulna este mai lungă, mai dreaptă și mai stabilă, având o extremitate proximală voluminoasă care participă la formarea articulației cotului. În contrast, radiusul este mai scurt, curbat și mobil, cu o extremitate distală lărgită care formează cea mai mare parte a articulației încheieturii mâinii. În timp ce ulna rămâne relativ fixă, radiusul se rotește în jurul ei în timpul mișcărilor de pronație și supinație. Această relație complementară între cele două oase permite gama complexă de mișcări ale antebrațului și mâinii.

Funcția și importanța ulnei

Ulna îndeplinește multiple roluri esențiale în biomecanica membrului superior, contribuind la stabilitatea și mobilitatea complexă a antebrațului și mâinii.

Rolul în mișcarea antebrațului

Ulna joacă un rol fundamental în mișcările antebrațului, acționând ca o axă stabilă în jurul căreia se rotește radiusul. În timpul pronației (rotația palmei în jos) și supinației (rotația palmei în sus), ulna rămâne relativ fixă, în timp ce radiusul se mișcă în jurul ei. Această relație biomecanică permite o gamă largă de mișcări ale antebrațului, esențiale pentru activitățile zilnice precum alimentația, scrierea sau manipularea obiectelor. Stabilitatea ulnei în timpul acestor mișcări asigură eficiența și precizia acțiunilor fine ale mâinii.

Contribuția la formarea articulației cotului

Ulna constituie un component major al articulației cotului, formând o articulație de tip balama cu humerusul. Incizura semilunară a ulnei proximale se articulează perfect cu trohleeea humerusului, permițând mișcările de flexie și extensie ale antebrațului. Olecranonul ulnei se inserează în fosa olecranienă a humerusului în timpul extensiei complete a cotului, oferind stabilitate și limitând hiperextensia. Această configurație anatomică asigură o mișcare precisă și controlată a cotului, esențială pentru poziționarea mâinii în spațiu.

Contribuția la stabilitatea încheieturii mâinii

Deși ulna nu se articulează direct cu oasele carpiene precum radiusul, ea contribuie semnificativ la stabilitatea încheieturii mâinii. Capul ulnei distale se articulează cu radiusul și cu discul articular triangular, formând complexul articular ulno-carpal. Acest complex acționează ca un amortizor și stabilizator pentru încheietura mâinii, distribuind forțele și prevenind deplasările excesive. Procesul stiloid ulnar servește ca punct de ancorare pentru ligamentele importante care mențin integritatea structurală a încheieturii mâinii.

Importanța în pronație și supinație

Ulna are un rol crucial în mișcările de pronație și supinație ale antebrațului, care permit rotația mâinii și orientarea palmei în diferite poziții. În timpul acestor mișcări, ulna proximală rămâne relativ stabilă, în timp ce extremitatea distală efectuează o mișcare limitată de rotație și translație. Această stabilitate proximală combinată cu mobilitatea distală controlată permite radiusului să se rotească în jurul ulnei, rezultând în rotația completă a antebrațului. Fără această relație biomecanică complexă, capacitatea de a manipula obiecte și de a efectua activități cotidiene ar fi sever compromisă.

Atașamentele musculare

Mușchii care se inseră pe ulnă: Ulna servește ca punct de inserție pentru mai mulți mușchi importanți ai membrului superior. Mușchiul triceps brahial, principalul extensor al antebrațului, se inseră pe partea posterioară a olecranonului. Această inserție permite tricepsului să exercite o forță considerabilă pentru extensia cotului, esențială în activități precum împingerea sau ridicarea. Mușchiul anconeu se inseră pe partea laterală a olecranonului și ajută la stabilizarea articulației cotului. Mușchiul brahial, un flexor puternic al antebrațului, se inseră pe procesul coronoid și pe tuberozitatea ulnară, contribuind la mișcarea de flexie a cotului necesară în activități precum ridicarea obiectelor.

Mușchii care își au originea pe ulnă: Numeroși mușchi ai antebrațului își au originea pe ulnă, contribuind la mișcările complexe ale antebrațului, încheieturii mâinii și degetelor. Mușchiul flexor profund al degetelor își are originea pe fața anterioară a ulnei și este responsabil pentru flexia articulațiilor interfalangiene distale ale degetelor. Mușchiul pronator pătrat își are originea pe partea distală a ulnei și se inseră pe radius, facilitând pronația antebrațului. Mușchii extensori precum extensorul carpi ulnaris, abductorul lung al policelui, extensorul lung al policelui și extensorul propriu al indexului își au originea pe fața posterioară a ulnei și membrana interosoasă, controlând mișcările de extensie și abducție ale încheieturii mâinii și degetelor.

Dezvoltarea ulnei

Dezvoltarea ulnei urmează un proces complex de la stadiul embrionar până la maturitatea osoasă completă, cu etape distincte de osificare și creștere.

Dezvoltarea embriologică: Ulna începe să se formeze în jurul săptămânii a cincea de dezvoltare embrionară, derivând din mezodermul lateral. Acest țesut mezenchimal se condensează pentru a forma o schiță cartilaginoasă a viitorului os, într-un proces numit condrificare. Inițial, ulna apare ca parte a scheletului apendicular al membrului superior în dezvoltare. Până la sfârșitul săptămânii a șaptea, modelul cartilaginos al ulnei este bine definit, prezentând deja contururile generale ale osului matur, inclusiv olecranonul și procesul coronoid. Această etapă este crucială pentru stabilirea corectă a relațiilor anatomice cu humerusul și radiusul în dezvoltare.

Procesul de osificare: Osificarea ulnei urmează modelul tipic al oaselor lungi, prin osificare endocondrală. Acest proces începe cu apariția unui centru primar de osificare în diafiza (corpul) ulnei în jurul săptămânii a opta de dezvoltare fetală. De la acest centru, osificarea progresează în direcție proximală și distală, înlocuind treptat țesutul cartilaginos cu țesut osos. La naștere, diafiza ulnei este în mare parte osificată, dar extremitățile (epifizele) rămân cartilaginoase. Centrele secundare de osificare apar mai târziu: în olecranon în jurul vârstei de 10 ani și în extremitatea distală în jurul vârstei de 5-7 ani. Aceste centre secundare sunt separate de diafiza osificată prin plăci de creștere , care permit creșterea longitudinală continuă a osului.

Cronologia creșterii și maturizării: Creșterea ulnei continuă pe parcursul copilăriei și adolescenței, fiind controlată de activitatea plăcilor de creștere. Placa de creștere proximală contribuie cu aproximativ 20% din creșterea longitudinală a ulnei, în timp ce placa distală contribuie cu aproximativ 80%. Rata de creștere variază în funcție de vârstă, fiind mai rapidă în timpul puseurilor de creștere din copilărie și adolescență. Fuziunea centrelor de osificare cu diafiza marchează încheierea creșterii. Epifiza distală fuzionează cu diafiza în jurul vârstei de 17-18 ani la fete și 18-19 ani la băieți. Osificarea completă a olecranonului și fuziunea sa cu restul ulnei proximale se produce în jurul vârstei de 16 ani. Maturizarea completă a ulnei, cu închiderea tuturor plăcilor de creștere, este atinsă de obicei până la vârsta de 20-21 de ani.

Vascularizația și inervația

Ulna beneficiază de o rețea complexă de vase sanguine și nervi care asigură nutriția și inervația acestui os important al antebrațului.

Aportul arterial: Vascularizația arterială a ulnei provine din mai multe surse care formează o rețea anastomotică bogată. Artera principală responsabilă pentru irigarea ulnei este artera ulnară, care coboară pe partea medială a antebrațului, alături de nervul ulnar. Aceasta furnizează ramuri periostale care penetrează cortexul osos pentru a alimenta țesutul osos. Artera interosoasă anterioară, o ramură a arterei ulnare, coboară pe fața anterioară a membranei interosoase și furnizează sânge diafizei ulnare. Artera interosoasă posterioară, derivată din artera interosoasă comună, irigă aspectul posterior al ulnei. Extremitatea proximală a ulnei primește sânge și de la arterele recurente ulnare anterioară și posterioară, care formează anastomoze cu rețeaua arterială periarticulară a cotului.

Drenajul venos: Drenajul venos al ulnei urmează în general traseul arterial, dar în direcție inversă. Venele mici emergente din os formează o rețea periostală care se varsă în venele mai mari ale antebrațului. Venele comitante ale arterei ulnare și ale arterelor interosoase anterioară și posterioară colectează sângele din țesutul osos și îl transportă proximal. Aceste vene se unesc ulterior cu venele brahiale pentru a forma vena axilară. Sistemul venos al ulnei include și canale venoase intramedulare care drenează măduva osoasă. Acest sistem venos bogat asigură eliminarea eficientă a produșilor metabolici și menține homeostazia țesutului osos.

Inervația: Inervația ulnei este asigurată de ramuri ale plexului brahial, care furnizează atât inervație senzitivă cât și vasomotorie. Periostul ulnei, membrana bogat inervată care acoperă osul, primește fibre senzitive de la nervul ulnar, nervul median și nervul interosos posterior (ramură a nervului radial). Aceste fibre nervoase detectează durerea, presiunea și alte senzații, jucând un rol important în percepția traumatismelor și patologiilor osoase. Inervația vasomotorie, care controlează vasele sanguine ale osului, este asigurată de fibre simpatice care urmează traseul arterelor. Deși țesutul osos compact în sine nu este inervat, canalele haversiene conțin fibre nervoase mici care însoțesc vasele sanguine, contribuind la metabolismul osos și la procesele de remodelare.

Fracturile frecvente ale ulnei

Fracturile ulnei reprezintă leziuni comune ale antebrațului, cu diverse tipare și mecanisme de producere, fiecare necesitând o abordare terapeutică specifică.

Fractura de olecranon

Această fractură afectează proeminența posterioară a ulnei proximale și apare frecvent în urma unei căderi directe pe cot sau a unei contracții bruște și puternice a mușchiului triceps. Fractura de olecranon întrerupe mecanismul extensor al cotului și poate fi clasificată în funcție de gradul de deplasare și cominuție. Pacienții prezintă durere severă, incapacitate de a extinde activ cotul și, adesea, un defect palpabil la nivelul olecranonului. Tratamentul depinde de gradul de deplasare și de cerințele funcționale ale pacientului. Fracturile nedeplasate pot fi tratate conservator, dar majoritatea fracturilor de olecranon necesită intervenție chirurgicală, utilizând tehnici precum fixarea cu șuruburi și bandă de tensiune, plăci și șuruburi sau, în cazuri severe, excizia fragmentului și reatașarea tendonului tricipital.

Fractura de diafiză

Fracturile diafizare ale ulnei pot apărea izolat sau, mai frecvent, împreună cu fracturi ale radiusului. Mecanismele de producere includ traumatisme directe, căderi de la înălțime sau accidente rutiere. Aceste fracturi pot fi transversale, oblice, spirale sau cominutive, în funcție de direcția și intensitatea forței traumatice. Simptomele includ durere, edem, deformare și limitarea funcțională a antebrațului. Fracturile izolate, stabile și nedeplasate pot fi tratate conservator prin imobilizare în aparat gipsat. Fracturile deplasate, instabile sau cele asociate cu fracturi ale radiusului necesită de obicei reducere deschisă și fixare internă cu plăci și șuruburi pentru a restabili alinierea anatomică, lungimea și rotația normală a antebrațului.

Tipare de fracturi combinate

Fractura Monteggia: Această leziune clasică constă într-o fractură a treimii proximale a ulnei asociată cu luxația capului radial. A fost descrisă pentru prima dată de chirurgul italian Giovanni Battista Monteggia în 1814. Mecanismul de producere implică de obicei o forță indirectă aplicată pe un antebraț în pronație. Clasificarea Bado împarte fracturile Monteggia în patru tipuri, în funcție de direcția luxației capului radial. Pacienții prezintă durere severă, deformare și limitare funcțională marcată a antebrațului. Diagnosticul necesită radiografii care să includă atât cotul, cât și încheietura mâinii. Tratamentul este aproape întotdeauna chirurgical, implicând reducerea deschisă și fixarea internă a fracturii ulnare, urmată de reducerea luxației capului radial, care se menține de obicei după stabilizarea ulnei.

Fractura Hume: Această leziune rară combină o fractură de olecranon cu luxația anterioară a capului radial. Mecanismul de producere implică de obicei o cădere pe cotul flectat cu antebrațul în hiperpronație. Pacienții prezintă durere severă, edem marcat și deformare evidentă a regiunii cotului. Diagnosticul radiologic evidențiază fractura olecranonului și poziția anormală a capului radial. Tratamentul este chirurgical, implicând reducerea și fixarea fracturii de olecranon, urmată de reducerea luxației radiale. În unele cazuri poate fi necesară repararea ligamentelor anulare pentru a menține stabilitatea articulației radio-ulnare proximale.

Fractura Galeazzi: Deși este primordial o fractură a radiusului distal, fractura Galeazzi implică și ulna prin dislocarea articulației radio-ulnare distale. A fost descrisă de chirurgul italian Ricardo Galeazzi în 1934. Mecanismul tipic este o cădere pe mâna extinsă cu antebrațul în pronație. Pacienții prezintă durere, edem și deformare la nivelul antebrațului distal, cu proeminența capului ulnar. Diagnosticul radiologic evidențiază fractura radiusului distal și lărgirea spațiului articular radio-ulnar distal. Tratamentul standard implică reducerea deschisă și fixarea internă a fracturii radiale cu plăci și șuruburi. Articulația radio-ulnară distală se reduce de obicei spontan după stabilizarea radiusului, dar poate necesita stabilizare suplimentară în unele cazuri.

Diagnosticul leziunilor ulnare

Identificarea și caracterizarea precisă a leziunilor ulnare necesită o abordare sistematică, combinând examinarea clinică atentă cu investigații imagistice adecvate.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică a pacientului cu suspiciune de leziune ulnară începe cu o anamneză detaliată a mecanismului traumatic și a simptomelor. Examinarea fizică include inspecția pentru deformări, echimoze sau edem, palparea pentru identificarea punctelor dureroase și a crepitațiilor osoase, și evaluarea mobilității articulare a cotului și încheieturii mâinii. Este esențială verificarea integrității neurovasculare prin evaluarea pulsului radial și ulnar, a sensibilității și a funcției motorii a nervilor median, ulnar și radial. Manevre specifice, precum testarea stabilității articulare a cotului și încheieturii mâinii, pot oferi informații valoroase despre severitatea și extensia leziunii. Comparația cu membrul contralateral ajută la detectarea asimetriilor subtile.

Studii imagistice: Radiografia standard reprezintă investigația imagistică inițială pentru evaluarea leziunilor ulnare. Sunt necesare minimum două incidențe perpendiculare (antero-posterioară și laterală) ale antebrațului, incluzând atât cotul, cât și încheietura mâinii pentru a evita ratarea leziunilor asociate. Radiografiile pot identifica fracturi, luxații și alinierea osoasă. Pentru leziuni complexe sau atunci când radiografiile standard nu oferă informații suficiente, tomografia computerizată (CT) oferă imagini tridimensionale detaliate ale fracturilor, permițând o mai bună vizualizare a cominuției, a deplasării fragmentelor și a extensiei intraarticulare. Rezonanța magnetică (IRM) este utilă pentru evaluarea leziunilor țesuturilor moi asociate, precum ligamentele, tendoanele sau cartilajul articular. Ecografia poate fi folosită pentru evaluarea dinamică a stabilității articulare și a integrității țesuturilor moi.

Testarea densității osoase: Evaluarea densității minerale osoase poate fi indicată la pacienții cu fracturi ulnare apărute în urma unor traumatisme minore, sugerând o posibilă fragilitate osoasă subiacentă. Absorbțiometria duală cu raze X (DEXA) reprezintă metoda standard pentru măsurarea densității minerale osoase și diagnosticarea osteoporozei. Scorul T compară densitatea osoasă a pacientului cu cea a unei populații tinere sănătoase, în timp ce scorul Z o compară cu cea a persoanelor de aceeași vârstă. Un scor T sub -2,5 indică osteoporoză, iar un scor între -1 și -2,5 indică osteopenie. Identificarea și tratarea osteoporozei sunt esențiale pentru prevenirea fracturilor ulterioare și pentru optimizarea condițiilor de vindecare a fracturilor existente. La pacienții cu fracturi ulnare patologice, pot fi necesare investigații suplimentare, precum scintigrafia osoasă sau biopsii, pentru a exclude procese maligne sau infecțioase.

Opțiuni de tratament pentru leziunile ulnare

Managementul leziunilor ulnare variază în funcție de tipul și severitatea fracturii, necesitând o abordare individualizată pentru fiecare pacient.

Tratamentul non-chirurgical: Abordarea conservatoare este adecvată pentru fracturile ulnare stabile, nedeplasate sau minimă deplasate. Imobilizarea se realizează de obicei printr-un aparat gipsat antebrațial sau brahio-palmar, menținut pentru 4-6 săptămâni, în funcție de localizarea fracturii și de vârsta pacientului. Poziția optimă de imobilizare depinde de nivelul fracturii: pentru fracturile proximale, cotul este flectat la 90°, iar antebrațul în poziție neutră sau ușoară supinație; pentru fracturile diafizare, antebrațul este imobilizat în supinație pentru a contracara forțele de deplasare musculară. Controlul radiologic periodic (la 1-2 săptămâni inițial) este esențial pentru a detecta deplasările secundare. Mobilizarea precoce a articulațiilor neimobilizate (degete, umăr) și exercițiile izometrice ajută la prevenirea rigidității și atrofiei musculare. Analgezicele și antiinflamatoarele nesteroidiene sunt utilizate pentru controlul durerii și reducerea edemului.

Tratamentul chirurgical: Intervenția chirurgicală este indicată pentru fracturile deplasate, instabile, deschise, intraarticulare sau asociate cu leziuni ale țesuturilor moi. Reducerea deschisă și fixarea internă (ORIF) reprezintă standardul de aur pentru majoritatea fracturilor ulnare care necesită chirurgie. Pentru fracturile diafizare, fixarea se realizează de obicei cu plăci și șuruburi, permițând o stabilitate adecvată și mobilizarea precoce. Fracturile de olecranon pot fi tratate prin tehnica firului de oțel în bandă de tensiune, fixare cu șuruburi sau plăci specializate, în funcție de tiparul fracturii. Fracturile complexe sau cominutive pot necesita tehnici de reconstrucție mai elaborate, inclusiv grefă osoasă. În cazul fracturilor deschise, debridarea chirurgicală și antibioterapia sunt esențiale, iar fixarea definitivă poate fi amânată în favoarea fixării externe temporare. Complicațiile postoperatorii includ infecția, pseudartroza, consolidarea vicioasă și rigiditatea articulară.

Reabilitare și recuperare: Programul de reabilitare începe imediat după tratamentul inițial, fiind adaptat tipului de leziune și metodei de tratament. În faza acută, obiectivele includ controlul durerii și edemului prin elevație, crioterapie și medicație adecvată. După îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, reabilitarea se concentrează pe restabilirea mobilității articulare prin exerciții de amplitudine de mișcare, inițial pasive, apoi active. Exercițiile de întărire musculară progresivă sunt introduse gradual, începând cu contracții izometrice și avansând către exerciții cu rezistență. Reeducarea proprioceptivă și exercițiile funcționale specifice sunt esențiale pentru reluarea activităților cotidiene și profesionale. Durata completă a recuperării variază între 3 și 6 luni, în funcție de severitatea leziunii, tipul tratamentului și caracteristicile individuale ale pacientului. Monitorizarea radiologică periodică continuă până la consolidarea completă a fracturii.

Afecțiuni patologice care afectează ulna

Ulna poate fi afectată de diverse patologii care îi alterează structura, funcția și integritatea, ducând la simptome și limitări funcționale semnificative.

Osteoporoza: Această afecțiune metabolică osoasă sistemică se caracterizează prin reducerea densității minerale osoase și deteriorarea microarhitecturii țesutului osos, crescând fragilitatea și riscul de fracturi. Ulna, ca toate oasele lungi, poate fi afectată de osteoporoză, devenind mai susceptibilă la fracturi în urma unor traumatisme minore. Factorii de risc includ vârsta înaintată, sexul feminin, menopauza, deficitul de calciu și vitamina D, sedentarismul și utilizarea cronică de corticosteroizi. Diagnosticul se bazează pe măsurarea densității minerale osoase prin absorbțiometrie duală cu raze X (DEXA). Tratamentul include suplimente de calciu și vitamina D, medicamente antiresorbtive (bifosfonați, denosumab) sau anabolice (teriparatide), exerciții fizice cu încărcare și modificări ale stilului de viață.

Osteoartrita: Această afecțiune degenerativă articulară poate afecta articulațiile în care participă ulna, în special articulația cotului și articulația radio-ulnară distală. Se caracterizează prin degradarea progresivă a cartilajului articular, formarea de osteofite și remodelarea osoasă subcondrală. Factorii predispozanți includ vârsta, traumatismele anterioare, utilizarea excesivă a articulației și predispoziția genetică. Pacienții prezintă durere, rigiditate, limitarea mobilității și, în stadii avansate, deformări articulare. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic și radiografii, care evidențiază îngustarea spațiului articular, osteofite și scleroză subcondrală. Tratamentul include măsuri conservatoare (fizioterapie, analgezice, antiinflamatoare, injecții intraarticulare) și, în cazurile severe, intervenții chirurgicale precum artroplastia sau artrodeza.

Sindromul de impactare ulnară: Această afecțiune se caracterizează prin impactarea capului ulnei pe complexul fibrocartilajului triangular și oasele carpiene, ducând la degenerarea structurilor respective. Apare frecvent la pacienții cu varianta anatomică de ulnă lungă (ulna plus) sau după fracturi consolidate vicios ale radiusului distal care au modificat relația radio-ulnară distală. Pacienții prezintă durere pe partea ulnară a încheieturii mâinii, accentuată de mișcările de pronație, supinație și deviație ulnară. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic, radiografii și, adesea, IRM pentru evaluarea leziunilor de țesut moale. Tratamentul include inițial măsuri conservatoare (imobilizare, antiinflamatoare, injecții), dar frecvent necesită intervenție chirurgicală precum scurtarea ulnei (osteotomia de scurtare ulnară) sau proceduri de rezecția parțială a capului ulnar.

Anomalii congenitale: Ulna poate fi afectată de diverse malformații congenitale, variind de la aplazia completă (absența osului) până la hipoplazii parțiale sau sinostoze radio-ulnare (fuziunea congenitală a radiusului cu ulna). Aceste anomalii fac parte adesea din sindroame complexe care afectează întregul membru superior. Sinostoza radio-ulnară proximală limitează sever mișcările de pronație și supinație ale antebrațului. Hemimelia ulnară (deficiența longitudinală parțială sau completă a ulnei) se asociază frecvent cu absența sau hipoplazia degetelor ulnare și deviația radială a mâinii. Diagnosticul se stabilește de obicei în perioada neonatală sau în copilăria timpurie prin examen clinic și radiografii. Tratamentul depinde de severitatea anomaliei și poate include proceduri chirurgicale reconstructive, orteze și terapie ocupațională pentru maximizarea funcționalității.

Menținerea sănătății ulnei

Păstrarea integrității și funcționalității ulnei necesită o abordare proactivă, concentrată pe nutriție adecvată, exerciții fizice și prevenirea leziunilor.

Nutriția pentru fortifierea osoasă: O alimentație echilibrată, bogată în nutrienți esențiali pentru sănătatea osoasă, este fundamentală pentru menținerea integrității structurale a ulnei. Calciul, component principal al matricei osoase, se găsește în produse lactate, legume cu frunze verzi, pește cu oase comestibile și alimente fortificate. Vitamina D, esențială pentru absorbția calciului, poate fi obținută prin expunere moderată la soare și din surse alimentare precum peștele gras, gălbenușul de ou și alimentele fortificate. Magneziul, prezent în cereale integrale, nuci și legume verzi, contribuie la structura cristalină a osului. Proteinele, furnizate de carne, pește, lactate, leguminoase și nuci, sunt necesare pentru sinteza matricei organice a osului. Vitamina K, din legume verzi, este importantă pentru mineralizarea osoasă. Limitarea consumului de alcool, cafeină și sodiu ajută la prevenirea pierderii de masă osoasă.

Exerciții pentru densitatea osoasă: Activitatea fizică regulată stimulează formarea osoasă și crește densitatea minerală osoasă, contribuind la menținerea rezistenței ulnei și a celorlalte oase. Exercițiile cu încărcare, precum mersul, alergarea, urcatul scărilor sau dansul, creează forțe mecanice care stimulează osteoblastele să depună țesut osos nou. Antrenamentul de rezistență, utilizând greutăți libere, benzi elastice sau aparate, este deosebit de eficient pentru întărirea oaselor. Exercițiile specifice pentru membrele superioare, precum flotările, extensiile de triceps sau ridicările de greutăți, solicită direct ulna și radiusul. Activitățile care îmbunătățesc echilibrul și coordonarea, precum yoga sau tai chi, reduc riscul de căderi și, implicit, de fracturi. Pentru rezultate optime, se recomandă minimum 30 de minute de activitate fizică moderată, de 3-5 ori pe săptămână, adaptată vârstei și condiției fizice individuale.

Prevenirea leziunilor: Adoptarea unor măsuri preventive poate reduce semnificativ riscul de traumatisme și fracturi ale ulnei. Utilizarea echipamentului de protecție adecvat (protecții pentru cot, mănuși, echipament sportiv corespunzător) în timpul activităților cu risc crescut de traumatisme este esențială. Tehnicile corecte de ridicare și manipulare a obiectelor grele previn suprasolicitarea antebrațului. Adaptarea ergonomică a spațiului de lucru, cu poziționarea corectă a tastaturii, mouse-ului și altor instrumente, reduce stresul mecanic asupra antebrațului și încheieturii mâinii. Evitarea mișcărilor repetitive excesive sau introducerea pauzelor regulate în timpul activităților care solicită intens antebrațul previne leziunile de suprasolicitare. Exercițiile de încălzire și stretching înainte de activitățile fizice intense pregătesc mușchii și articulațiile pentru efort, reducând riscul de leziuni.

Controale medicale regulate: Monitorizarea periodică a sănătății osoase prin consultații medicale regulate permite detectarea precoce și managementul adecvat al afecțiunilor care pot afecta ulna. Evaluarea clinică a funcționalității membrului superior, incluzând mobilitatea cotului și încheieturii mâinii, forța musculară și prezența durerii, poate identifica probleme incipiente. Screeningul pentru osteoporoză prin absorbțiometrie duală cu raze X (DEXA) este recomandat femeilor peste 65 de ani, bărbaților peste 70 de ani și persoanelor cu factori de risc suplimentari. Analizele de sânge pentru evaluarea nivelurilor de calciu, vitamina D, hormoni tiroidieni și markeri ai turnoverului osos pot oferi informații valoroase despre metabolismul osos. Consultarea promptă a medicului în cazul durerii persistente sau a limitării funcționale a antebrațului permite diagnosticarea și tratarea precoce a afecțiunilor, prevenind complicațiile pe termen lung.