Unde e apendicita, stanga sau dreapta?

Durerea tipică de apendicită începe adesea în zona ombilicală și migrează apoi spre cadranul inferior drept, însă în cazurile atipice, durerea poate fi localizată în partea stângă, ceea ce poate duce la întârzieri în diagnostic și complicații. Examinările imagistice precum tomografia computerizată sau ecografia abdominală sunt esențiale pentru diagnosticarea corectă a acestor cazuri neobișnuite.

Localizarea normală a apendicelui

Apendicele vermiform este o structură tubulară mică atașată de cecum, prima parte a intestinului gros, și are o poziție anatomică relativ constantă în majoritatea populației, dar poate prezenta variații importante.

Poziția tipică a apendicelui în partea dreaptă: Apendicele vermiform este în mod normal situat în fosa iliacă dreaptă, atașat de cecum la aproximativ 2-3 cm sub valva ileocecală. Lungimea sa variază între 2 și 20 cm, cu o medie de aproximativ 9 cm la adulți. Baza apendicelui este fixată la cecum și rămâne relativ constantă ca poziție, în timp ce vârful său poate fi orientat în diverse direcții: retrocecal (în spatele cecumului), pelvic (spre pelvis), subcecal (sub cecum), pre-ileal (în fața ileonului terminal) sau post-ileal (în spatele ileonului terminal). Această variabilitate a poziției vârfului apendicelui poate influența semnificativ prezentarea clinică a apendicitei.

Punctul McBurney și semnificația sa: Punctul McBurney reprezintă localizarea clasică a apendicelui și este un reper anatomic important în diagnosticul apendicitei. Acesta se află la aproximativ două treimi din distanța dintre spina iliacă antero-superioară și ombilic, pe o linie imaginară care unește aceste două repere. Sensibilitatea la palpare în acest punct este un semn clinic clasic al apendicitei, cunoscut ca semnul McBurney. Importanța acestui punct constă în faptul că reprezintă proiecția cutanată a bazei apendicelui în majoritatea cazurilor, fiind astfel un reper esențial pentru examinarea clinică și pentru planificarea inciziei chirurgicale în apendicectomia deschisă.

Variații în poziția apendicelui: Deși apendicele este de obicei localizat în fosa iliacă dreaptă, poziția sa exactă poate varia considerabil. Studiile anatomice au identificat mai multe poziții posibile ale apendicelui: retrocecală (în spatele cecumului) în aproximativ 65% din cazuri, pelvină (spre cavitatea pelvină) în 30% din cazuri, și subcecală, pre-ileală sau post-ileală în restul cazurilor. Aceste variații anatomice normale pot modifica semnificativ prezentarea clinică a apendicitei, provocând dureri în localizări atipice precum flancul drept, regiunea lombară dreaptă, hipogastru sau chiar în cadranul inferior stâng în cazul unui apendice foarte lung care traversează linia mediană.

Relația anatomică cu intestinul gros: Apendicele vermiform este o extensie a cecumului, care reprezintă prima porțiune a intestinului gros. Cecumul este situat în fosa iliacă dreaptă, sub joncțiunea ileocecală, locul unde ileonul terminal (ultima porțiune a intestinului subțire) se unește cu intestinul gros. Apendicele își are originea la aproximativ 2-3 cm sub valva ileocecală, pe partea posteromedială a cecumului, la confluența celor trei tenii ale colonului (benzi musculare longitudinale care traversează colonul). Această relație anatomică cu intestinul gros este importantă pentru înțelegerea fiziopatologiei apendicitei, deoarece obstrucția lumenului apendicelui, adesea cauzată de fecaliți (mici concreții de materii fecale), reprezintă mecanismul principal de declanșare a inflamației.

Apendicita în partea stângă: Înțelegerea anomaliei

Apendicita localizată în partea stângă a abdomenului reprezintă o situație rară, dar semnificativă din punct de vedere clinic, fiind asociată cu anomalii congenitale specifice care modifică poziția normală a apendicelui.

Situs Inversus Total (SIT): Această condiție rară reprezintă o inversare completă a organelor toracice și abdominale, ca într-o imagine în oglindă. În SIT, inima se află în partea dreaptă a toracelui (dextrocardie), iar organele abdominale precum ficatul și apendicele sunt poziționate în partea stângă. Această inversare completă a anatomiei normale este cauzată de o anomalie în dezvoltarea embrionară timpurie, care afectează rotația normală a tubului digestiv primitiv. SIT este o condiție congenitală cu transmitere autosomal recesivă în majoritatea cazurilor. Persoanele cu această condiție au adesea o viață normală, fără simptome, descoperind anomalia întâmplător sau când dezvoltă patologii care necesită investigații imagistice.

Malrotația intestinală: Malrotația intestinală reprezintă o anomalie de rotație și fixare a intestinului în timpul dezvoltării embrionare. În dezvoltarea normală, intestinul primitiv suferă un proces complex de rotație în sens antiorar în jurul axei arterei mezenterice superioare. Când acest proces este incomplet sau anormal, rezultă o poziționare atipică a intestinului, inclusiv a cecumului și apendicelui, care pot fi localizate în partea stângă a abdomenului. Malrotația intestinală poate fi asimptomatică sau poate cauza simptome precum dureri abdominale recurente, vărsături sau chiar obstrucție intestinală acută, în special la nou-născuți și copii mici, când se complică cu volvulus intestinal.

Malrotația cecală: Această condiție reprezintă o formă particulară de malrotație care afectează specific cecumul și apendicele. În timpul dezvoltării embrionare normale, cecumul migrează din poziția sa inițială centrală spre fosa iliacă dreaptă. În malrotația cecală, acest proces este perturbat, rezultând o poziționare anormală a cecumului și apendicelui, care pot rămâne în regiunea centrală a abdomenului sau pot migra spre partea stângă. Această anomalie poate exista izolat, fără a afecta restul intestinului, și poate rămâne nedescoperită până când pacientul dezvoltă apendicită sau alte patologii care necesită investigații imagistice abdominale.

Prezentarea durerii în apendicită în funcție de localizare

Manifestările clinice ale apendicitei variază semnificativ în funcție de poziția anatomică a apendicelui, prezentând pattern-uri distincte de durere care pot ghida diagnosticul.

Tiparele durerii

Tiparul clasic de durere în apendicita din partea dreaptă: În apendicita tipică, durerea debutează periombilical sau epigastric, fiind inițial vagă și difuză. Această durere inițială reprezintă o durere viscerală transmisă prin fibrele nervoase aferente splanhnice și este cauzată de distensia lumenului apendicelui. După 4-6 ore, inflamația se extinde la peritoneul parietal adiacent, iar durerea se localizează în fosa iliacă dreaptă, devenind mai intensă și bine delimitată. Această tranziție de la durerea viscerală difuză la durerea somatică localizată reprezintă semnul clasic al apendicitei acute. Durerea este adesea asociată cu anorexie, greață și uneori vărsături, care tind să apară după instalarea durerii, nu înainte.

Prezentarea durerii în apendicita din partea stângă: În cazurile rare de apendicită localizată în partea stângă, tiparul durerii diferă semnificativ de prezentarea clasică. Durerea poate debuta tot periombilical, dar migrează ulterior spre cadranul inferior stâng al abdomenului, nu spre dreapta. Această localizare atipică a durerii poate induce în eroare clinicianul, conducând la suspiciunea altor patologii precum diverticulita sigmoidă, colica renală stângă, torsiunea anexială stângă sau boala inflamatorie intestinală. Pacienții pot prezenta sensibilitate la palpare în fosa iliacă stângă, cu semnele clasice ale inflamației peritoneale (apărare musculară, semnul Blumberg pozitiv) dar localizate în stânga, nu în dreapta.

Durerea în cadranul inferior drept în ciuda apendicelui în partea stângă: Un fenomen interesant și potențial înșelător este apariția durerii în fosa iliacă dreaptă la unii pacienți cu apendice localizat în partea stângă. Acest paradox clinic poate fi explicat prin teoria nervilor încrucișați sau a inervației viscerale neîncrucișate. În SIT, deși organele sunt inversate, sistemul nervos central poate să nu recunoască această inversare, interpretând semnalele dureroase conform schemei anatomice normale. Astfel, inflamația apendicelui localizat în stânga poate fi percepută ca durere în partea dreaptă, conform „hărții somatotopice” cerebrale. Acest fenomen complică și mai mult diagnosticul, putând conduce la intervenții chirurgicale în partea greșită a abdomenului.

Alte localizări atipice ale durerii: În afara durerii localizate în cadranul inferior stâng sau drept, apendicita poate prezenta și alte pattern-uri atipice de durere, în funcție de poziția exactă a apendicelui și de extinderea procesului inflamator. Apendicele retrocecal poate cauza durere în flancul drept sau în regiunea lombară dreaptă, mimând o colică renală sau pielonefrită. Apendicele pelvic poate determina durere suprapubiană sau chiar durere rectală, asociată cu simptome urinare sau tenesme. În cazurile de apendice foarte lung care traversează linia mediană, durerea poate fi difuză sau bilaterală. Apendicele subhepatic poate cauza durere în hipocondrul drept, mimând colecistita acută.

Constatări la examinarea fizică

Semnul McBurney modificat: În apendicita localizată în partea stângă, sensibilitatea maximă la palpare se află în punctul McBurney , la două treimi din distanța dintre spina iliacă antero-superioară stângă și ombilic. Această localizare atipică a sensibilității reprezintă un indiciu important pentru suspiciunea unei anomalii anatomice precum SIT sau malrotație intestinală. Examinatorul trebuie să fie atent la această posibilitate atunci când constatările clinice nu corespund cu prezentarea tipică a apendicitei. Palparea abdomenului trebuie efectuată sistematic, incluzând ambele fose iliace, pentru a nu omite această prezentare neobișnuită.

Semnul Rovsing în apendicita din partea stângă: Semnul Rovsing clasic constă în apariția durerii în fosa iliacă dreaptă la palparea fosei iliace stângi, fiind explicat prin deplasarea gazelor din colonul stâng spre cecumul inflamat din dreapta. În apendicita din partea stângă, acest semn este inversat: palparea fosei iliace drepte produce durere în fosa iliacă stângă. Acest „semn Rovsing inversat” poate fi un indiciu valoros pentru diagnosticul apendicitei în partea stângă. Prezența acestui semn, coroborată cu alte elemente clinice și paraclinice, poate orienta clinicianul spre diagnosticul corect și poate sugera prezența unei anomalii anatomice.

Variații ale semnului psoas: Semnul psoas este pozitiv când extensia pasivă a coapsei drepte cu pacientul în decubit lateral stâng produce durere, indicând iritația mușchiului psoas de către apendicele inflamat. În apendicita din partea stângă, semnul psoas poate fi pozitiv pe partea stângă, nu pe dreapta. Testarea bilaterală a acestui semn poate oferi informații valoroase pentru localizarea corectă a apendicelui inflamat. Un semn psoas pozitiv pe partea stângă, asociat cu durere în fosa iliacă stângă, ar trebui să ridice suspiciunea unei apendicite în partea stângă și să orienteze investigațiile ulterioare în această direcție.

Abordări diagnostice pentru localizarea apendicelui

Diagnosticul corect al apendicitei, în special în cazurile cu localizare atipică, necesită o combinație de tehnici clinice și imagistice pentru identificarea precisă a poziției apendicelui.

Tehnici de examinare clinică: Examinarea fizică minuțioasă rămâne fundamentală în evaluarea inițială a pacienților cu suspiciune de apendicită. Aceasta include inspecția abdomenului pentru asimetrii sau distensie, auscultația pentru identificarea modificărilor peristaltismului intestinal și palparea sistematică pentru localizarea durerii maxime și a semnelor de iritație peritoneală. În cazurile suspecte de apendicită cu localizare atipică, examinarea trebuie extinsă pentru a include ambele fose iliace, regiunea suprapubiană și flancurile. Manevrele specifice precum testarea semnului McBurney, Rovsing, psoas și obturator trebuie efectuate bilateral. Examinarea rectală și vaginală poate oferi informații valoroase în cazul apendicelui cu localizare pelvină.

Radiografia toracică pentru detectarea dextrocardiei: Radiografia toracică simplă reprezintă o investigație rapidă și accesibilă care poate oferi primul indiciu pentru diagnosticul de situs inversus total prin evidențierea dextrocardiei (inima situată în hemitoracele drept). Observarea bulei gastrice în partea dreaptă pe radiografia abdominală poate susține, de asemenea, suspiciunea de situs inversus. Deși radiografia nu oferă informații directe despre poziția apendicelui, identificarea acestor anomalii anatomice majore orientează clinicianul spre posibilitatea unei apendicite cu localizare atipică și ghidează investigațiile imagistice ulterioare. Radiografia toracică este recomandată în cazurile de durere abdominală acută cu localizare atipică.

Ecografia abdominală: Ecografia reprezintă o metodă imagistică neinvazivă, accesibilă și fără radiații, utilă în diagnosticul apendicitei acute. Criteriile ecografice pentru apendicită includ diametrul apendicelui mai mare de 6 mm, peretele îngroșat, structura tubulară necompresibilă și hiperemie la examinarea Doppler. În cazurile suspectate de apendicită cu localizare atipică, examinarea ecografică trebuie extinsă pentru a include întregul abdomen, cu atenție specială acordată fosei iliace stângi. Ecografia poate identifica, de asemenea, anomalii anatomice precum malrotația intestinală sau situs inversus prin vizualizarea poziției vaselor mezenterice și a organelor abdominale. Limitările ecografiei includ dependența de operator și dificultatea examinării la pacienții obezi sau cu meteorism important.

Constatări la tomografia computerizată: Tomografia computerizată (CT) abdominală cu substanță de contrast reprezintă metoda imagistică de elecție pentru diagnosticul apendicitei acute, în special în cazurile cu prezentare atipică. CT oferă informații detaliate despre poziția apendicelui, gradul de inflamație și posibilele complicații precum perforația sau abcesul periapendicular. În cazurile de apendicită în partea stângă, CT poate identifica cu precizie poziția cecumului și apendicelui, precum și anomaliile anatomice asociate (situs inversus, malrotație intestinală). Semnele CT ale apendicitei includ diametrul apendicelui peste 6 mm, îngroșarea peretelui, edem periapendicular, îmbibarea grăsimii mezenterice adiacente și posibil prezența fecaliților. CT are sensibilitate și specificitate de peste 95% în diagnosticul apendicitei acute.

Considerații privind rezonanța magnetică: Rezonanța magnetică (IRM) abdominală reprezintă o alternativă valoroasă la CT în situațiile în care radiațiile ionizante trebuie evitate, în special la femeile gravide și la copii. IRM oferă informații detaliate despre anatomia abdominală și poate identifica cu acuratețe apendicele inflamat, având o sensibilitate și specificitate comparabile cu CT. Protocoalele IRM rapide, fără contrast, au fost dezvoltate special pentru evaluarea apendicitei acute și pot fi completate în aproximativ 15 minute. În cazurile suspectate de apendicită cu localizare atipică, IRM poate identifica cu precizie poziția apendicelui și anomaliile anatomice asociate. Limitările IRM includ disponibilitatea redusă în regim de urgență, costul mai ridicat și contraindicațiile specifice (pacienți cu stimulatoare cardiace, implante metalice incompatibile).

Abordarea chirurgicală în funcție de localizarea apendicelui

Tratamentul chirurgical al apendicitei necesită adaptări specifice în funcție de poziția anatomică a apendicelui, în special în cazurile cu localizare atipică.

Tehnici de apendicectomie în partea dreaptă: Apendicectomia pentru apendicele localizat în poziția anatomică normală poate fi realizată prin abord deschis sau laparoscopic. Abordul deschis tradițional utilizează incizia McBurney (oblică în fosa iliacă dreaptă) sau incizia Rocky-Davis (transversală). După deschiderea cavității peritoneale, cecumul este identificat și apendicele este expus, ligaturat la bază și excizat. Apendicectomia laparoscopică implică de obicei trei trocare: unul ombilical pentru cameră și două trocare de lucru în hipogastru și fosa iliacă stângă sau flancul stâng. Această tehnică oferă avantajele unei vizualizări mai bune a cavității peritoneale, recuperare postoperatorie mai rapidă și rezultate estetice superioare. Alegerea între cele două tehnici depinde de experiența chirurgului, preferințele pacientului și factori specifici precum obezitatea, sarcina sau intervențiile abdominale anterioare.

Considerații pentru apendicectomia în partea stângă: Apendicectomia pentru apendicele localizat în partea stângă necesită adaptări specifice ale tehnicilor standard. În abordul deschis, incizia trebuie plasată în fosa iliacă stângă, în poziția „în oglindă” față de incizia McBurney clasică. Chirurgul trebuie să fie conștient de anatomia inversată și să identifice corect cecumul și apendicele în partea stângă. Apendicectomia laparoscopică prezintă avantaje semnificative în aceste cazuri, permițând explorarea completă a cavității peritoneale și identificarea precisă a anomaliilor anatomice. Poziționarea trocarelor poate necesita ajustări în funcție de constatările intraoperatorii. Este esențială o evaluare preoperatorie completă, incluzând imagistică avansată, pentru planificarea corectă a intervenției și evitarea surprizelor intraoperatorii.

Avantajele laparoscopiei în anatomia anormală: Chirurgia laparoscopică oferă avantaje semnificative în managementul apendicitei cu anatomie atipică. Aceasta permite vizualizarea panoramică a cavității peritoneale și identificarea precisă a poziției apendicelui, indiferent de localizarea sa. În cazurile de situs inversus sau malrotație intestinală, laparoscopia facilitează orientarea în anatomia modificată și adaptarea tehnicii chirurgicale în consecință. Studiile au demonstrat că apendicectomia laparoscopică în cazurile de apendicită cu localizare atipică este asociată cu rate reduse de complicații, durere postoperatorie diminuată și spitalizare mai scurtă comparativ cu abordul deschis. Laparoscopia diagnostică poate fi valoroasă și în cazurile cu diagnostic preoperator incert, permițând explorarea ambelor fose iliace și identificarea cauzei reale a durerii abdominale.

Modificări ale plasării inciziei: În cazurile de apendicită cu localizare atipică abordată prin chirurgie deschisă, modificarea plasării inciziei este esențială pentru accesul adecvat la apendicele inflamat. Pentru apendicele localizat în partea stângă, incizia McBurney trebuie plasată în fosa iliacă stângă, la aproximativ două treimi din distanța dintre spina iliacă antero-superioară stângă și ombilic. În cazurile de apendicită retrocecală, o incizie mai laterală sau mai cranială poate fi necesară. Pentru apendicele pelvic, o incizie suprapubiană Pfannenstiel poate oferi acces mai bun. În situațiile cu diagnostic preoperator incert, o incizie mediană infraombilicală poate fi preferată, oferind posibilitatea de explorare mai amplă a cavității peritoneale. În era modernă, tendința este de a favoriza abordul laparoscopic în aceste cazuri, evitând astfel dilemele legate de plasarea inciziei.

Complicații și rezultate

Apendicita cu localizare atipică prezintă riscuri specifice și necesită o atenție deosebită pentru prevenirea și managementul complicațiilor potențiale.

Riscurile diagnosticului întârziat: Diagnosticul întârziat reprezintă una dintre cele mai semnificative probleme în apendicita cu localizare atipică, în special în cazurile de apendicită în partea stângă. Prezentarea clinică neobișnuită poate conduce la confuzie diagnostică și întârzieri în inițierea tratamentului adecvat. Studiile arată că timpul mediu de la debut până la diagnostic este semnificativ mai lung în apendicita cu localizare atipică comparativ cu cea clasică. Aceste întârzieri cresc riscul de perforație, abces periapendicular, peritonită difuză și sepsis. Consecințele pot include spitalizare prelungită, necesitatea intervențiilor chirurgicale mai complexe, creșterea morbidității postoperatorii și, în cazuri severe, mortalitate crescută. Educarea medicilor cu privire la posibilitatea apendicitei cu localizare atipică și utilizarea precoce a investigațiilor imagistice avansate sunt esențiale pentru reducerea acestor riscuri.

Potențialul de diagnostic greșit: Apendicita cu localizare în partea stângă poate fi confundată cu numeroase alte patologii abdominale acute, conducând la diagnostic greșit și tratament inadecvat. Diverticulita sigmoidă reprezintă cea mai frecventă confuzie diagnostică, având o prezentare clinică similară cu durere în fosa iliacă stângă și febră. Alte diagnostice diferențiale includ colica renală stângă, pielonefrita, boala inflamatorie pelvină, torsiunea anexială stângă, colita sau boala Crohn. Diagnosticul greșit poate conduce la tratamente inutile sau inadecvate, întârzierea intervenției chirurgicale necesare sau, dimpotrivă, la intervenții chirurgicale inutile pentru afecțiuni care ar fi răspuns la tratament conservator. Utilizarea judicioasă a investigațiilor imagistice, în special CT sau IRM, este esențială pentru stabilirea diagnosticului corect.

Rate de perforație: Ratele de perforație în apendicita cu localizare atipică sunt semnificativ mai mari comparativ cu apendicita clasică, fiind raportate valori între 30% și 45% față de 15-20% în apendicita cu localizare normală. Acest risc crescut este atribuit în principal diagnosticului întârziat din cauza prezentării clinice neobișnuite. Perforația apendicelui crește semnificativ morbiditatea, prelungește spitalizarea și poate necesita proceduri chirurgicale mai extensive, inclusiv rezecții intestinale sau drenajul abceselor intraabdominale. Complicațiile postoperatorii precum infecția plăgii, ileusul prelungit, abcesele intraabdominale și aderențele sunt mai frecvente după apendicita perforată. Recunoașterea precoce a semnelor și simptomelor apendicitei, indiferent de localizarea atipică, și intervenția promptă sunt esențiale pentru prevenirea perforației.

Considerații postoperatorii: Managementul postoperator al pacienților cu apendicită cu localizare atipică trebuie adaptat în funcție de constatările intraoperatorii și de eventualele complicații. În cazurile necomplicate, recuperarea este similară cu cea după apendicectomia standard, cu mobilizare precoce, reluarea alimentației orale progresivă și externare în 1-3 zile. În cazurile complicate (perforație, peritonită, abces), poate fi necesară antibioterapie intravenoasă prelungită, monitorizare mai atentă a funcției intestinale și eventual nutriție parenterală. Complicațiile postoperatorii precum infecția plăgii, ileusul, abcesele intraabdominale sau dehiscența bontului apendicular necesită recunoaștere și tratament prompt. Pacienții cu anomalii anatomice precum situs inversus sau malrotație intestinală trebuie informați despre aceste particularități și sfătuiți să le menționeze în orice consultație medicală viitoare, pentru a facilita diagnosticul corect al eventualelor probleme abdominale ulterioare.

Populații speciale

Anumite grupuri de pacienți prezintă provocări diagnostice și terapeutice particulare în contextul apendicitei cu localizare atipică.

Femeile gravide cu apendicită: Apendicita reprezintă cea mai frecventă urgență chirurgicală non-obstetricală în timpul sarcinii, cu o incidență de aproximativ 1 la 1500 de sarcini. Diagnosticul apendicitei la gravide este complicat de modificările fiziologice ale sarcinii: deplasarea cecumului și apendicelui de către uterul gravid, simptome gastrointestinale frecvente în sarcină (greață, vărsături) și modificările parametrilor de laborator. În cazurile de apendicită cu localizare atipică, precum cea din partea stângă, provocările diagnostice sunt amplificate. Imagistica prin rezonanță magnetică reprezintă metoda preferată pentru evaluarea apendicitei în sarcină, evitând expunerea la radiații. Tratamentul chirurgical rămâne standardul, cu preferință pentru abordul laparoscopic în primul și al doilea trimestru. Riscurile majore includ avortul spontan (5-15% în primul trimestru) și nașterea prematură, în special în cazurile complicate cu perforație.

Pacienții pediatrici: Apendicita la copii cu anomalii anatomice precum situs inversus sau malrotație intestinală prezintă provocări diagnostice particulare. Simptomatologia poate fi atipică, iar comunicarea limitată la copiii mici complică evaluarea clinică. Rata de perforație în apendicita pediatrică este mai mare comparativ cu adulții, în special la copiii sub 5 ani, unde poate atinge 50-85%. Ecografia reprezintă investigația imagistică de primă linie, evitând expunerea la radiații. CT sau IRM sunt rezervate cazurilor cu diagnostic incert. Tratamentul chirurgical este similar cu cel al adulților, cu tendința crescândă de a utiliza abordul laparoscopic. Antibioterapia preoperatorie adecvată și hidratarea agresivă sunt esențiale, în special în cazurile complicate. Malrotația intestinală trebuie suspectată la copiii cu dureri abdominale recurente și vome bilioase, chiar în absența apendicitei acute.

Anomalii anatomice cunoscute anterior: Pacienții cu anomalii anatomice cunoscute precum situs inversus total sau malrotație intestinală prezintă considerații speciale în contextul apendicitei acute. Acești pacienți trebuie educați despre posibilitatea dezvoltării apendicitei cu prezentare atipică și sfătuiți să menționeze anomalia anatomică la orice prezentare medicală. Documentația medicală, inclusiv rezultatele investigațiilor imagistice anterioare, trebuie să fie ușor accesibilă. În cazul suspiciunii de apendicită, investigațiile imagistice sunt obligatorii pentru confirmarea diagnosticului și localizarea precisă a apendicelui. Abordul laparoscopic este preferat pentru tratamentul chirurgical, oferind flexibilitate în identificarea și abordarea apendicelui, indiferent de localizarea sa. Managementul multidisciplinar, implicând chirurgi cu experiență în anomalii congenitale, poate fi benefic în cazurile complexe.