Adenovirus: transmitere, simptome, diagnostic si tratament

Totuși, în cazuri rare, mai ales la persoanele cu sistemul imunitar compromis sau la copiii mici, infecțiile pot evolua spre forme severe care necesită spitalizare. Prevenirea transmiterii adenovirusului se realizează prin măsuri de igienă riguroase, precum spălarea frecventă a mâinilor și dezinfectarea suprafețelor.

Ce este adenovirusul?

Adenovirusul face parte dintr-o familie numeroasă de virusuri care pot afecta atât sistemul respirator, cât și alte organe precum ochii, tractul digestiv și sistemul urinar. Aceste virusuri sunt remarcabile prin capacitatea lor de a provoca o gamă largă de simptome și de a supraviețui în mediu pentru perioade îndelungate.

Definiție și clasificare: Adenovirusurile sunt virusuri cu ADN dublu catenar, neînvelite, aparținând familiei Adenoviridae. Structura lor icosaedrică (cu 20 de fețe) le conferă stabilitate și rezistență la condițiile de mediu. Genomul adenovirusurilor conține între 30.000 și 40.000 de perechi de baze, codificând aproximativ 40 de proteine diferite. Aceste virusuri sunt clasificate în șapte specii (de la A la G) în funcție de proprietățile lor biologice, chimice și structurale, fiecare specie conținând mai multe tipuri distincte de adenovirusuri.

Tipuri de adenovirusuri: Până în prezent, au fost identificate peste 100 de tipuri de adenovirusuri, dintre care aproximativ 52 pot infecta oamenii. Fiecare tip de adenovirus prezintă tropism specific pentru anumite țesuturi și organe, ceea ce explică diversitatea manifestărilor clinice. Tipurile 1, 2, 3, 4, 5, 7 și 14 sunt responsabile pentru majoritatea infecțiilor respiratorii, în timp ce tipurile 40 și 41 cauzează predominant gastroenterite. Tipurile 8, 19 și 37 sunt asociate frecvent cu conjunctivite epidemice, iar tipurile 11 și 21 pot provoca infecții ale tractului urinar.

Prevalență și sezonalitate: Infecțiile cu adenovirus sunt răspândite la nivel global, afectând persoane de toate vârstele și din toate regiunile geografice. Deși aceste infecții pot apărea pe tot parcursul anului, există o variație sezonieră pentru anumite tipuri. Infecțiile respiratorii cauzate de adenovirus tind să fie mai frecvente în lunile de iarnă târzie, primăvară și început de vară, dar pot apărea în orice perioadă a anului. Epidemiile de conjunctivită adenovirală sunt mai comune în sezonul cald, fiind asociate adesea cu utilizarea piscinelor și a altor facilități acvatice comune.

Distribuția pe vârste: Infecțiile cu adenovirus afectează predominant copiii, majoritatea persoanelor contractând cel puțin o infecție cu adenovirus până la vârsta de 10 ani. Copiii cu vârste cuprinse între 6 luni și 5 ani sunt cei mai susceptibili, în special cei care frecventează colectivități precum creșe sau grădinițe. La adulți, infecțiile sunt mai puțin frecvente și apar adesea în medii aglomerate precum unitățile militare, căminele studențești sau facilitățile de îngrijire pe termen lung. Persoanele cu sistem imunitar compromis, indiferent de vârstă, prezintă un risc crescut de a dezvolta infecții severe cu adenovirus.

Transmiterea adenovirusului

Adenovirusurile sunt agenți patogeni extrem de contagioși, cu multiple căi de transmitere. Rezistența lor în mediul extern facilitează răspândirea în comunitate, mai ales în spații aglomerate precum școli, grădinițe și unități medicale.

Transmiterea respiratorie: Calea respiratorie reprezintă principala modalitate de transmitere a adenovirusurilor care cauzează infecții ale tractului respirator. Virusul se răspândește prin picături respiratorii eliberate în aer atunci când o persoană infectată tușește, strănută sau vorbește. Aceste picături pot fi inhalate direct de persoanele din apropiere sau pot contamina suprafețele. Contactul cu mâinile contaminate urmat de atingerea ochilor, nasului sau gurii reprezintă o cale frecventă de infecție. Transmiterea respiratorie este deosebit de eficientă în spații închise, aglomerate, cu ventilație inadecvată, precum sălile de clasă, dormitoarele comune sau mijloacele de transport în comun.

Transmiterea fecal-orală: Adenovirusurile care cauzează gastroenterite se transmit predominant pe cale fecal-orală. Această transmitere are loc atunci când particulele virale din materiile fecale ale unei persoane infectate ajung în gura unei alte persoane. Situațiile care favorizează acest tip de transmitere includ igiena deficitară a mâinilor după utilizarea toaletei, schimbarea scutecelor fără măsuri adecvate de igienă, sau consumul de alimente și apă contaminate. Copiii mici, care au tendința de a duce obiectele la gură și au deprinderi de igienă insuficient dezvoltate, sunt deosebit de susceptibili la acest mod de transmitere.

Transmiterea prin apă: Adenovirusurile pot supraviețui în mediul acvatic pentru perioade îndelungate, putând contamina atât apa potabilă, cât și apa din piscine, lacuri sau alte bazine acvatice recreaționale. Transmiterea prin apă este asociată în special cu conjunctivita adenovirală și cu gastroenteritele. Piscinele insuficient clorinate reprezintă un mediu propice pentru răspândirea adenovirusurilor, mai ales în sezonul cald când sunt intens utilizate. Înghițirea accidentală a apei contaminate sau contactul acesteia cu ochii poate duce la infecție. Epidemiile de conjunctivită adenovirală asociate piscinelor sunt bine documentate în literatura medicală.

Perioada contagioasă și eliminarea virusului: Persoanele infectate cu adenovirus pot transmite virusul înainte de apariția simptomelor, în timpul bolii și chiar după dispariția manifestărilor clinice. Perioada de incubație variază între 2 și 14 zile pentru infecțiile respiratorii și între 3 și 10 zile pentru gastroenterite. Eliminarea virusului poate continua timp de săptămâni sau chiar luni după infecția inițială, în special la copii și la persoanele imunocompromise. Această eliminare prelungită contribuie semnificativ la răspândirea virusului în comunitate și la apariția focarelor epidemice, deoarece persoanele asimptomatice pot transmite involuntar infecția.

Medii comune pentru transmitere: Anumite medii favorizează transmiterea adenovirusurilor datorită contactului strâns între persoane și utilizării comune a obiectelor sau facilităților. Creșele și grădinițele reprezintă medii propice pentru răspândirea adenovirusurilor din cauza contactului apropiat între copii, a igienei personale insuficient dezvoltate și a utilizării comune a jucăriilor. Școlile, unitățile militare, taberele și căminele studențești sunt, de asemenea, locuri unde apar frecvent focare de infecție. Unitățile medicale, în special secțiile de pediatrie și cele de terapie intensivă, pot deveni focare de infecție nosocomială cu adenovirus dacă nu sunt respectate riguros măsurile de control al infecțiilor.

Simptome și manifestări clinice

Adenovirusurile pot provoca o gamă largă de manifestări clinice, afectând diferite sisteme și organe. Severitatea simptomelor variază de la forme ușoare, asemănătoare răcelii comune, până la infecții severe care pot pune viața în pericol.

Infecții respiratorii: Manifestările respiratorii reprezintă cele mai frecvente forme de infecție cu adenovirus. Acestea pot varia de la simptome ușoare de răceală până la pneumonie severă. Simptomele tipice includ febră, durere în gât, congestie nazală, rinoree, tuse și adenopatie cervicală. La copii, infecțiile respiratorii cu adenovirus pot evolua spre forme mai severe precum bronșiolită, laringită sau pneumonie. Pneumonia adenovirală poate fi deosebit de severă, caracterizată prin febră înaltă, tuse productivă, dispnee și, în cazuri grave, insuficiență respiratorie. Infecțiile respiratorii cu adenovirus pot imita infecțiile bacteriene, prezentând febră înaltă și persistentă, ceea ce poate duce la utilizarea nejustificată a antibioticelor.

Infecții oculare: Adenovirusurile sunt o cauză frecventă de conjunctivită, cunoscută și sub denumirea de „ochi roșu”. Conjunctivita adenovirală se caracterizează prin roșeață oculară, senzație de corp străin, lăcrimare excesivă, fotofobie și secreții oculare. Adesea, infecția începe la un singur ochi, dar se extinde rapid la celălalt. Formele severe pot include keratoconjunctivită, cu afectarea corneei, care poate duce la scăderea temporară a acuității vizuale. Conjunctivita adenovirală este extrem de contagioasă, putând provoca epidemii în colectivități. Deși majoritatea cazurilor se rezolvă spontan în 1-2 săptămâni, unele persoane pot prezenta simptome reziduale precum fotofobie sau senzație de uscăciune oculară pentru perioade mai îndelungate.

Infecții gastrointestinale: Gastroenterita adenovirală este caracterizată prin debut brusc de diaree apoasă, dureri abdominale, greață și vărsături. Febra poate fi prezentă, dar este de obicei moderată. Diareea poate persista timp de 1-2 săptămâni, fiind mai prelungită decât în cazul altor virusuri enterice. La sugari și copiii mici, diareea severă poate duce la deshidratare semnificativă, necesitând rehidratare intravenoasă. Adenovirusurile de tip 40 și 41 sunt principalii agenți cauzali ai gastroenteritelor adenovirale, fiind a doua cauză virală de diaree la copii după rotavirusuri. Infecțiile gastrointestinale cu adenovirus sunt mai frecvente la copiii sub 5 ani, dar pot afecta persoane de toate vârstele.

Infecții ale tractului urinar: Deși mai puțin frecvente, adenovirusurile pot cauza cistită hemoragică, caracterizată prin disurie, polakiurie și hematurie. Această manifestare apare mai frecvent la persoanele imunocompromise, în special la primitorii de transplant de celule stem hematopoietice. Simptomele pot include durere suprapubiană, senzație de arsură la urinare și uneori febră. Cistita hemoragică adenovirală poate fi severă, provocând sângerări semnificative și formarea de cheaguri care pot obstrucționa tractul urinar. Diagnosticul diferențial include cistita bacteriană, cistita indusă de ciclofosfamidă și alte infecții virale ale tractului urinar.

Manifestări neurologice: În cazuri rare, adenovirusurile pot afecta sistemul nervos central, provocând meningită, encefalită sau mielită. Manifestările neurologice includ cefalee, rigiditate a gâtului, alterări ale stării de conștiență, convulsii și, în cazuri severe, comă. Aceste complicații sunt mai frecvente la persoanele imunocompromise și pot avea consecințe grave, inclusiv sechele neurologice permanente. Meningoencefalita adenovirală poate fi dificil de diagnosticat, deoarece simptomele se suprapun cu cele ale altor infecții virale ale sistemului nervos central. Examenul lichidului cefalorahidian și tehnicile moleculare de diagnostic sunt esențiale pentru identificarea etiologiei adenovirale.

Diagnosticul infecțiilor cu adenovirus

Diagnosticul precis al infecțiilor cu adenovirus este esențial pentru managementul adecvat al pacienților și implementarea măsurilor de control al infecției, în special în contextul focarelor epidemice. Abordarea diagnostică combină evaluarea clinică cu teste de laborator specifice.

Evaluarea clinică: Diagnosticul infecțiilor cu adenovirus începe cu o anamneză detaliată și un examen fizic complet. Medicul va evalua simptomele prezente, durata acestora, contactul cu persoane bolnave și expunerea la medii cu risc crescut de transmitere. Manifestările clinice precum febra, tusea, durerile în gât, conjunctivita sau diareea pot sugera o infecție cu adenovirus, dar nu sunt specifice. Prezența simptomelor în contextul unui focar cunoscut în comunitate sau într-o instituție crește probabilitatea diagnosticului. Evaluarea clinică permite medicului să stabilească severitatea bolii, să identifice potențialele complicații și să determine necesitatea investigațiilor suplimentare sau a internării.

Metode de testare de laborator: Diagnosticul de certitudine al infecțiilor cu adenovirus necesită teste de laborator specifice. Reacția de polimerizare în lanț (PCR) reprezintă metoda de elecție datorită sensibilității și specificității ridicate. PCR poate detecta ADN-ul viral în diverse tipuri de probe biologice, inclusiv secreții nazofaringiene, conjunctivale, materii fecale sau urină. Testele multiplex PCR permit identificarea simultană a adenovirusurilor și a altor patogeni respiratori sau enterici. Cultura virală, deși mai puțin utilizată în prezent, rămâne utilă pentru izolarea virusului și caracterizarea tipului. Testele serologice, care detectează anticorpii specifici anti-adenovirus, sunt folosite mai ales în studii epidemiologice și mai puțin în diagnosticul clinic de rutină.

Studii imagistice: Investigațiile imagistice nu sunt specifice pentru diagnosticul infecțiilor cu adenovirus, dar pot fi utile pentru evaluarea complicațiilor, în special în cazul infecțiilor respiratorii severe. Radiografia toracică poate evidenția infiltrate pulmonare difuze sau localizate, atelectazie sau adenopatie hilară în pneumonia adenovirală. Tomografia computerizată toracică oferă informații mai detaliate despre extinderea și caracteristicile infiltratelor pulmonare, fiind utilă în cazurile severe sau atipice. În infecțiile cu manifestări neurologice, imagistica prin rezonanță magnetică cerebrală poate evidenția modificări sugestive pentru encefalită. Ecografia abdominală poate fi indicată în cazul gastroenteritelor severe pentru evaluarea complicațiilor precum invaginația intestinală, o complicație rară dar gravă asociată infecțiilor intestinale cu adenovirus.

Abordări terapeutice pentru adenovirus

Tratamentul infecțiilor cu adenovirus este în principal suportiv, vizând ameliorarea simptomelor și prevenirea complicațiilor. În majoritatea cazurilor, infecțiile se rezolvă spontan fără intervenții specifice.

Îngrijirea suportivă pentru infecții respiratorii: Majoritatea infecțiilor respiratorii cu adenovirus necesită doar tratament simptomatic la domiciliu. Repausul adecvat și hidratarea corespunzătoare sunt esențiale pentru recuperare. Antipiretice precum paracetamolul sau ibuprofenul pot fi utilizate pentru reducerea febrei și ameliorarea disconfortului. Decongestionantele nazale pot ameliora congestia, iar gargarismele cu apă sărată pot calma durerea în gât. Umidificarea aerului poate ușura respirația și reduce iritația căilor respiratorii. În cazurile severe, cu insuficiență respiratorie, poate fi necesară oxigenoterapia sau chiar ventilația mecanică. Antibioticele nu sunt eficiente împotriva infecțiilor virale, dar pot fi indicate în cazul suprainfecțiilor bacteriene.

Managementul simptomelor gastrointestinale: Principalul obiectiv în gastroenterita adenovirală este prevenirea și tratarea deshidratării. Rehidratarea orală cu soluții care conțin electroliți este recomandată pentru majoritatea pacienților. Copiii mici și persoanele cu deshidratare severă pot necesita rehidratare intravenoasă. Dieta trebuie adaptată treptat, începând cu lichide clare și progresând către alimente ușor digerabile pe măsură ce simptomele se ameliorează. Medicamentele antidiareice nu sunt recomandate de rutină, în special la copii, deoarece pot prelungi eliminarea virusului. Antiemeticele pot fi considerate în cazul vărsăturilor severe care împiedică rehidratarea orală.

Tratamentul infecțiilor oculare: Conjunctivita adenovirală este de obicei autolimitată și necesită doar măsuri de confort. Compresele reci pot reduce inflamația și disconfortul ocular. Lacrimile artificiale pot ameliora senzația de uscăciune și iritație. În formele severe, cu afectare corneană, pot fi indicate picături oftalmice cu corticosteroizi, dar numai sub strictă supraveghere oftalmologică, deoarece utilizarea lor necorespunzătoare poate agrava infecția. Antibioticele topice nu sunt eficiente împotriva virusurilor, dar pot fi prescrise pentru prevenirea suprainfecțiilor bacteriene. Măsurile de igienă strictă sunt esențiale pentru prevenirea transmiterii la alte persoane sau la ochiul neafectat.

Considerații speciale pentru pacienții imunocompromiși: Pacienții cu imunodeficiențe congenitale sau dobândite, cei aflați sub tratament imunosupresor sau primitorii de transplant prezintă un risc crescut de infecții severe cu adenovirus. La acești pacienți, poate fi necesară terapia antivirală specifică. Cidofovirul este considerat medicamentul de primă linie, deși eficacitatea sa nu a fost demonstrată în studii clinice randomizate. Alte opțiuni terapeutice includ ribavirina, ganciclovirul sau brincidofovirul. Monitorizarea atentă a funcției renale este esențială în timpul tratamentului cu cidofovir, datorită potențialului său nefrotoxic. În cazuri severe, poate fi luată în considerare reducerea temporară a imunosupresiei, dacă este posibil, pentru a permite sistemului imunitar să combată infecția.

Spitalizare: Majoritatea pacienților cu infecții cu adenovirus pot fi tratați ambulatoriu. Totuși, spitalizarea este necesară în anumite situații. Indicațiile pentru internare includ deshidratarea severă care nu răspunde la rehidratarea orală, dificultăți respiratorii semnificative, hipoxemie, alterarea stării de conștiență sau incapacitatea de a menține aportul oral adecvat. Sugarii, vârstnicii și persoanele cu afecțiuni cronice subiacente sau imunocompromise au un risc crescut de complicații și pot necesita internare pentru monitorizare atentă și tratament. În cazul pacienților spitalizați, măsurile de izolare sunt importante pentru prevenirea transmiterii nosocomiale a infecției.

Complicațiile infecțiilor cu adenovirus

Deși majoritatea infecțiilor cu adenovirus sunt ușoare și se rezolvă fără sechele, în anumite cazuri pot apărea complicații semnificative, în special la sugari, persoane imunocompromise sau cu afecțiuni cronice subiacente.

Complicații respiratorii: Pneumonia adenovirală poate evolua spre forme severe, cu insuficiență respiratorie acută care necesită ventilație mecanică. În cazuri rare, mai ales la copiii mici, infecția poate duce la bronșiolită obliterantă, o afecțiune caracterizată prin inflamație și fibroză a căilor respiratorii mici, rezultând în obstrucție ireversibilă a fluxului de aer. Această complicație poate avea consecințe pe termen lung, inclusiv reducerea funcției pulmonare și simptome respiratorii cronice. Alte complicații respiratorii includ atelectazia, empiemul și, rareori, sindromul de detresă respiratorie acută. La pacienții cu astm bronșic sau alte afecțiuni pulmonare cronice, infecția cu adenovirus poate declanșa exacerbări severe ale bolii de bază.

Complicații intestinale: Gastroenterita adenovirală severă poate duce la deshidratare semnificativă, dezechilibre electrolitice și insuficiență renală acută. O complicație rară dar gravă este invaginația intestinală, în care o porțiune a intestinului se telescopează în interiorul segmentului adiacent, cauzând obstrucție și, potențial, necroză intestinală. Această complicație apare mai frecvent la sugari și copii mici și se manifestă prin dureri abdominale severe, vărsături și eliminarea de scaune cu sânge. Invaginația intestinală reprezintă o urgență medicală care necesită intervenție promptă. Alte complicații intestinale includ enterocolita necrozantă la nou-născuții prematuri și colita hemoragică la pacienții imunocompromiși.

Hepatita: Infecția cu adenovirus poate afecta ficatul, cauzând hepatită virală. Hepatita adenovirală este mai frecventă la pacienții imunocompromiși, în special la primitorii de transplant hepatic sau de celule stem hematopoietice. Manifestările clinice includ icter, hepatomegalie, dureri abdominale și creșterea enzimelor hepatice. În cazuri severe, poate evolua spre insuficiență hepatică fulminantă. Diagnosticul se bazează pe detectarea ADN-ului viral în țesutul hepatic sau în sânge. Tratamentul include măsuri suportive și, în cazuri severe la pacienții imunocompromiși, terapie antivirală. Hepatita adenovirală poate contribui semnificativ la morbiditatea și mortalitatea post-transplant.

Complicații la populațiile cu risc crescut: Anumite grupuri de pacienți prezintă un risc semnificativ mai mare de complicații severe în urma infecțiilor cu adenovirus. Nou-născuții, în special cei prematuri, pot dezvolta infecții diseminate cu afectare multiorganică. Pacienții cu imunodeficiențe congenitale sau dobândite, inclusiv cei cu infecție HIV/SIDA, pot prezenta infecții persistente sau recurente. Primitorii de transplant de organe solide sau de celule stem hematopoietice sunt deosebit de vulnerabili, putând dezvolta infecții diseminate cu rate de mortalitate de până la 50-80%. La acești pacienți, adenovirusul poate afecta multiple organe, inclusiv plămâni, ficat, tract gastrointestinal, rinichi și sistem nervos central. Monitorizarea atentă și intervenția terapeutică promptă sunt esențiale pentru reducerea morbidității și mortalității în aceste grupuri de risc.

Prevenirea infecțiilor cu adenovirus

Prevenirea răspândirii adenovirusurilor reprezintă o provocare datorită contagiozității ridicate și rezistenței acestor virusuri în mediul extern. Implementarea unor măsuri preventive eficiente este esențială pentru limitarea transmiterii, în special în colectivități.

Igiena mâinilor și măsuri preventive personale: Spălarea frecventă și corectă a mâinilor reprezintă cea mai importantă măsură pentru prevenirea infecțiilor cu adenovirus. Mâinile trebuie spălate cu apă și săpun timp de cel puțin 20 de secunde, în special după utilizarea toaletei, înainte de a mânca, după schimbarea scutecelor și după contactul cu persoane bolnave. Dezinfectanții pe bază de alcool pot fi utilizați atunci când apa și săpunul nu sunt disponibile, deși sunt mai puțin eficienți împotriva adenovirusurilor comparativ cu alte virusuri. Evitarea atingerii ochilor, nasului și gurii cu mâinile nespălate reduce riscul de infecție. Utilizarea batistelor de unică folosință pentru tuse și strănut, urmată de eliminarea corespunzătoare a acestora și spălarea mâinilor, limitează răspândirea picăturilor respiratorii contaminate.

Curățarea și dezinfectarea mediului: Adenovirusurile pot supraviețui pe suprafețe pentru perioade îndelungate, făcând dezinfectarea mediului o componentă esențială a strategiilor de prevenire. Suprafețele frecvent atinse, precum clanțele ușilor, balustradele, întrerupătoarele, telefoanele, tastaturile și jucăriile, trebuie curățate și dezinfectate regulat. Dezinfectanții eficienți împotriva adenovirusurilor includ hipocloritul de sodiu (înălbitorul de uz casnic), produsele pe bază de peroxid de hidrogen și dezinfectanții cu acțiune virucidă aprobați. În instituțiile medicale, protocoalele stricte de curățare și dezinfectare sunt esențiale pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale. Jucăriile din creșe și grădinițe trebuie dezinfectate frecvent, iar cele care nu pot fi curățate corespunzător trebuie eliminate din uz în timpul focarelor epidemice.

Măsuri de izolare: Izolarea persoanelor infectate reprezintă o măsură importantă pentru limitarea răspândirii adenovirusurilor, în special în medii instituționale precum spitale, creșe sau școli. Copiii cu conjunctivită adenovirală sau simptome respiratorii nu trebuie să frecventeze colectivitățile până la rezoluția simptomelor. În unitățile medicale, pacienții cu infecții confirmate sau suspectate cu adenovirus trebuie plasați în izolare de contact și respiratorie. Personalul medical trebuie să utilizeze echipament de protecție adecvat, inclusiv mănuși, halate și, în cazul procedurilor generatoare de aerosoli, măști cu filtrare înaltă. Gruparea pacienților cu aceeași infecție (cohorting) poate fi utilă în gestionarea focarelor epidemice în instituții.

Măsuri de siguranță a apei: Prevenirea transmiterii adenovirusurilor prin apă necesită implementarea unor măsuri specifice. Clorinarea adecvată a piscinelor și a altor facilități acvatice recreaționale este esențială pentru inactivarea adenovirusurilor. Nivelurile de clor trebuie monitorizate regulat și ajustate conform recomandărilor. Persoanele cu diaree sau conjunctivită activă nu trebuie să utilizeze piscinele publice. În zonele cu sisteme de tratare a apei potabile inadecvate, fierberea apei înainte de consum poate reduce riscul de infecție. Educarea publicului despre riscurile asociate înghițirii apei din piscine sau lacuri și despre importanța dușului înainte și după înot poate contribui la reducerea transmiterii.

Vaccinul împotriva adenovirusului: În prezent, există un vaccin împotriva adenovirusurilor de tip 4 și 7, dar acesta este disponibil exclusiv pentru personalul militar din anumite țări. Vaccinul constă în capsule enterosolubile care conțin virusuri vii atenuate și este administrat oral. Acest vaccin a fost dezvoltat pentru a preveni focarele de infecții respiratorii acute în rândul recruților militari, unde aceste tipuri de adenovirus au cauzat istoric epidemii semnificative. Vaccinul nu este disponibil pentru populația generală și nu oferă protecție împotriva altor tipuri de adenovirus. Cercetările continuă pentru dezvoltarea unor vaccinuri cu spectru mai larg, care să poată fi utilizate în populația generală, în special pentru protecția grupurilor cu risc crescut, precum pacienții imunocompromiși.