Borrelia Burgdorferi: transmitere, manifestari clinice si tratament

Diagnosticul se bazează pe simptome clinice și teste serologice, iar tratamentul cu antibiotice este eficient mai ales în stadiile timpurii. Persistența simptomelor după tratament (sindromul post-Lyme) și controversele legate de boala Lyme cronică rămân subiecte de cercetare. Prevenția prin evitarea mușcăturilor de căpușe reprezintă cea mai eficientă strategie împotriva acestei infecții.

Ce este Borrelia burgdorferi?

Borrelia burgdorferi este o spirochetă gram-negativă, cu formă spiralată, care reprezintă principalul agent patogen responsabil pentru boala Lyme. Această bacterie complexă a fost descoperită în 1982 de către cercetătorul Willy Burgdorfer, de la care își derivă numele. Particularitățile sale biologice și mecanismele de patogenitate fac din această bacterie un subiect important de studiu în domeniul bolilor transmise prin vectori.

Definiție și clasificare: Borrelia burgdorferi face parte din familia Spirochaetaceae, genul Borrelia, și aparține complexului Borrelia burgdorferi sensu lato, care include mai multe genospecii înrudite. Din punct de vedere taxonomic, Borrelia burgdorferi sensu stricto este principala specie patogenă în America de Nord, în timp ce în Europa predomină alte genospecii precum Borrelia afzelii și Borrelia garinii. Această clasificare este importantă din perspectivă clinică, deoarece diferitele genospecii tind să producă manifestări clinice distincte, influențând astfel abordarea diagnostică și terapeutică.

Structură și caracteristici: Borrelia burgdorferi prezintă o morfologie spiralată distinctivă, cu o lungime de 10-30 μm și o lățime de aproximativ 0,2-0,5 μm. Structura celulară include o membrană externă și una internă, între care se află un strat subțire de peptidoglican. Bacteria posedă flageli periplasmici care îi conferă mobilitate caracteristică și capacitatea de a se deplasa prin țesuturi dense. Particularitatea acestei spirochete constă în absența lipopolizaharidelor în membrana externă, în locul acestora având numeroase lipoproteine de suprafață care joacă un rol crucial în interacțiunea cu gazda și în evaziunea imună.

Structură genomică: Genomul bacteriei Borrelia burgdorferi este unul dintre cele mai neobișnuite din lumea bacteriană, constând dintr-un cromozom linear de aproximativ 910 kilobaze și multiple plasmide circulare și lineare. Această organizare genomică complexă, cu numeroase plasmide care conțin gene esențiale pentru virulență și supraviețuire, permite bacteriei să se adapteze rapid la diferite medii și să evite răspunsul imun al gazdei. Genomul său conține gene pentru proteine de suprafață variabile, precum OspA, OspB și OspC, care sunt exprimate diferențiat în funcție de stadiul ciclului de viață și mediul în care se află bacteria.

Specii înrudite de Borrelia: Pe lângă Borrelia burgdorferi sensu stricto, complexul Borrelia burgdorferi sensu lato include aproximativ 20 de genospecii, dintre care cel puțin cinci sunt patogene pentru om: Borrelia afzelii, Borrelia garinii, Borrelia spielmanii, Borrelia bavariensis și Borrelia mayonii. Aceste specii prezintă distribuții geografice diferite și sunt asociate cu manifestări clinice variate. De exemplu, Borrelia afzelii este frecvent asociată cu manifestări cutanate, în timp ce Borrelia garinii tinde să producă manifestări neurologice. Alte specii de Borrelia, precum cele din complexul febrei recurente, cum ar fi Borrelia recurrentis, cauzează boli clinice distincte și sunt transmise prin alți vectori.

Transmitere și ciclu de viață

Borrelia burgdorferi are un ciclu de viață complex care implică căpușe din genul Ixodes ca vectori și diverse vertebrate ca rezervoare naturale. Înțelegerea acestui ciclu este esențială pentru dezvoltarea strategiilor de prevenție și control al bolii Lyme.

Vectori căpușe: Principalii vectori ai bacteriei Borrelia burgdorferi sunt căpușele din genul Ixodes. În America de Nord, Ixodes scapularis (căpușa cu picioare negre) și Ixodes pacificus sunt vectorii predominanți, în timp ce în Europa și Asia, Ixodes ricinus și Ixodes persulcatus joacă acest rol. Aceste căpușe trec prin patru stadii de dezvoltare: ou, larvă, nimfă și adult. Transmiterea bacteriei către om se realizează cel mai frecvent prin nimfe, datorită dimensiunilor lor mici care le fac greu de detectat și abundenței lor în perioadele de activitate umană în aer liber. Pentru ca transmiterea să aibă loc, căpușa trebuie să rămână atașată de gazdă pentru cel puțin 24-48 de ore.

Rezervoare naturale: Borrelia burgdorferi utilizează diverse mamifere mici și păsări ca rezervoare naturale, unde bacteria persistă fără a cauza boală semnificativă. În America de Nord, șoarecele cu picioare albe (Peromyscus leucopus) este principalul rezervor, în timp ce în Europa, rozătoarele precum Apodemus sylvaticus și diverse specii de păsări servesc ca rezervoare importante. Aceste animale joacă un rol crucial în menținerea ciclului enzootic al bacteriei, permițând larvelor și nimfelor de căpușe să se infecteze atunci când se hrănesc cu sângele lor. Mamiferele mari, precum căprioarele, deși nu sunt rezervoare competente pentru bacterie, sunt importante pentru menținerea populațiilor de căpușe adulte.

Procesul de infecție la om: Infecția umană cu Borrelia burgdorferi începe atunci când o căpușă infectată se atașează de piele și începe să se hrănească. În timpul hrănirii, bacteria migrează din intestinul căpușei către glandele salivare și este injectată în pielea gazdei. După inoculare, bacteria se multiplică local, creând eritemul migrator caracteristic. Ulterior, spirochetele se diseminează prin sânge și limfă către alte organe și țesuturi, inclusiv sistemul nervos, articulații, inimă și alte zone ale pielii. Capacitatea bacteriei de a traversa bariera hematoencefalică și de a persista în țesuturi contribuie la diversitatea manifestărilor clinice și la potențialul de cronicizare a infecției în absența tratamentului adecvat.

Modele sezoniere de transmitere: Transmiterea bolii Lyme urmează un model sezonier distinct, corelat cu ciclul de viață al căpușelor și activitatea umană în aer liber. În regiunile temperate, riscul de infecție este maxim din primăvara târzie până în toamna timpurie, când nimfele de căpușe sunt cele mai active. Acest vârf de activitate coincide cu perioadele în care oamenii petrec mai mult timp în natură, crescând astfel probabilitatea expunerii. Temperaturile și umiditatea influențează semnificativ activitatea căpușelor, cu rate mai mari de transmitere în anii cu primăveri umede și veri moderate. Înțelegerea acestor modele sezoniere este importantă pentru implementarea măsurilor preventive și pentru alertarea populației în perioadele de risc maxim.

Fiziopatologie

Fiziopatologia infecției cu Borrelia burgdorferi este complexă și implică interacțiuni sofisticate între bacterie și sistemul imunitar al gazdei, rezultând într-un spectru larg de manifestări clinice.

Invazie și diseminare: După inocularea în piele prin mușcătura căpușei, Borrelia burgdorferi se multiplică local și începe procesul de diseminare. Bacteria utilizează flagelii periplasmici pentru a se deplasa prin matricea extracelulară a pielii, creând eritemul migrator caracteristic. Diseminarea hematogenă și limfatică permite spirochetelor să ajungă la organe și țesuturi distante, inclusiv sistemul nervos central, articulații, inimă și alte zone ale pielii. Această diseminare este facilitată de capacitatea bacteriei de a adera la proteinele matricei extracelulare, precum decorina și fibronectina, prin intermediul unor adezine specifice. Bacteria poate traversa bariera hematoencefalică și alte bariere tisulare datorită motilității sale și capacității de a interacționa cu celulele endoteliale, stabilind astfel infecții în multiple sisteme de organe.

Mecanisme de evaziune imună: Borrelia burgdorferi a dezvoltat strategii sofisticate pentru a evita eliminarea de către sistemul imunitar al gazdei. Una dintre cele mai importante este variația antigenică a proteinelor de suprafață, în special a proteinei VlsE care permite bacteriei să își modifice continuu profilul antigenic. Alte mecanisme includ suprimarea activării complementului prin legarea factorului H și a altor proteine reglatoare, modularea răspunsului citokinic, inducerea apoptozei limfocitelor B și ascunderea în nișe tisulare cu acces limitat pentru celulele imune. Aceste mecanisme de evaziune contribuie la persistența bacteriei și la natura cronică a infecției în absența tratamentului adecvat.

Răspunsul imun al gazdei: Infecția cu Borrelia burgdorferi declanșează un răspuns imun complex, implicând atât imunitatea înnăscută, cât și cea adaptativă. Inițial, celulele dendritice și macrofagele recunosc componente bacteriene prin receptori de recunoaștere a modelelor, ducând la producția de citokine proinflamatorii. Ulterior, se dezvoltă un răspuns umoral cu producție de anticorpi specifici, mai întâi de tip IgM și apoi IgG. Răspunsul celular implică activarea limfocitelor T ajutătoare și a celor citotoxice. Deși acest răspuns imun este esențial pentru controlul infecției, el contribuie și la patogeneza bolii prin mecanisme inflamatorii. Variabilitatea răspunsului imun individual poate explica parțial spectrul larg de manifestări clinice și evoluția diferită a bolii la diverși pacienți.

Persistența bacteriană: Un aspect controversat al infecției cu Borrelia burgdorferi este capacitatea bacteriei de a persista în organism în ciuda unui răspuns imun aparent adecvat și chiar după tratamentul antibiotic. Studiile experimentale sugerează că bacteria poate adopta forme cu metabolism redus sau forme deficiente de perete celular, care sunt mai puțin susceptibile la antibiotice și la recunoașterea imună. Persistența poate fi facilitată și de localizarea în țesuturi cu penetrare redusă a antibioticelor și a celulelor imune, precum cartilajul articular, sistemul nervos central sau țesutul conjunctiv. Această persistență bacteriană ar putea explica simptomele prelungite observate la unii pacienți după tratamentul standard, deși relația cauzală rămâne un subiect de cercetare intensă și dezbatere în comunitatea medicală.

Manifestări clinice

Boala Lyme cauzată de Borrelia burgdorferi se manifestă printr-un spectru larg de semne și simptome care evoluează în stadii distincte, afectând multiple sisteme de organe.

Stadiul localizat timpuriu: Această fază inițială apare la 3-30 de zile după mușcătura căpușei infectate și este caracterizată prin eritemul migrator, o leziune cutanată patognomonică care se dezvoltă la locul inoculării. Eritemul începe ca o maculă sau papulă roșie care se extinde centrifug, formând o leziune inelară cu margini bine definite și centru care se poate clarifica, creând aspectul clasic de „țintă” sau „ochi de taur”. Leziunea poate atinge dimensiuni considerabile, de până la 30 cm în diametru, și este adesea însoțită de simptome sistemice similare gripei, precum febră, frisoane, oboseală, cefalee, mialgii și artralgii. În această etapă, diagnosticul este predominant clinic, deoarece testele serologice pot fi negative din cauza dezvoltării incomplete a răspunsului imun.

Stadiul diseminat timpuriu: În absența tratamentului, infecția progresează către stadiul diseminat timpuriu în câteva săptămâni până la câteva luni după infecția inițială. Această etapă este caracterizată prin diseminarea hematogenă a spirochetelor și apariția manifestărilor multisistemice. Pot apărea leziuni cutanate multiple de eritem migrator secundar, indicând diseminarea bacteriei. Manifestările neurologice includ meningită limfocitară, radiculonevrite și paralizie facială (adesea bilaterală), constituind sindromul de neuroborelioza timpurie. Afectarea cardiacă se manifestă prin blocuri atrioventriculare de diferite grade, miocardită sau pericardită. Artrita acută, afectând predominant articulațiile mari, în special genunchiul, poate apărea de asemenea în acest stadiu. Alte manifestări pot include conjunctivită, uveită, hepatită sau splenomegalie.

Stadiul diseminat tardiv: Dacă infecția rămâne netratată, după luni sau ani poate evolua către stadiul diseminat tardiv, caracterizat prin manifestări cronice și potențial debilitante. Artrita de Lyme cronică, cu episoade recurente sau persistente de inflamație articulară, este una dintre cele mai frecvente manifestări. Neuroborelioza tardivă poate include encefalomielită, polineuropatie axonală, tulburări cognitive și comportamentale. Acrodermatita cronică atrofiantă, o leziune cutanată progresivă caracterizată prin atrofie și modificări de pigmentare, este asociată în special cu infecția cu Borrelia afzelii în Europa. Manifestările tardive reflectă atât efectele directe ale persistenței bacteriene, cât și mecanismele imunologice și inflamatorii cronice declanșate de infecție.

Variații în prezentarea clinică: Prezentarea clinică a bolii Lyme variază considerabil între pacienți, fiind influențată de factori precum genospeciile implicate, răspunsul imun individual și prezența coinfecțiilor. În America de Nord, unde predomină Borrelia burgdorferi sensu stricto, manifestările articulare sunt mai frecvente, în timp ce în Europa, unde circulă multiple genospecii, manifestările neurologice și cutanate pot predomina. Vârsta și statusul imun al pacientului influențează de asemenea tabloul clinic. Coinfecțiile cu alți patogeni transmiși de căpușe, precum Anaplasma phagocytophilum, Babesia microti sau virusul encefalitei de căpușă, pot complica prezentarea clinică și răspunsul la tratament. Recunoașterea acestor variații este esențială pentru un diagnostic corect și o abordare terapeutică adecvată.

Diagnostic de laborator

Diagnosticul infecției cu Borrelia burgdorferi reprezintă o provocare datorită varietății manifestărilor clinice și limitărilor testelor de laborator disponibile, necesitând o abordare integrată clinico-biologică.

Testare serologică: Testarea serologică reprezintă principala metodă de laborator pentru confirmarea bolii Lyme. Abordarea standard recomandată este o strategie în două etape: un test inițial de screening prin ELISA sau imunofluorescență indirectă, urmat de confirmarea rezultatelor pozitive sau echivoce prin Western blot. ELISA detectează anticorpii totali sau specifici IgM și IgG împotriva Borrelia burgdorferi, însă sensibilitatea sa variază în funcție de stadiul bolii, fiind limitată în stadiul timpuriu când răspunsul imun nu este complet dezvoltat. Western blot-ul oferă o specificitate mai mare prin identificarea anticorpilor împotriva unor antigene specifice bacteriene. În ultimii ani, au fost dezvoltate teste mai noi, precum imunoblot-ul cu antigene recombinante sau testul CLIA (chemiluminescence immunoassay), care oferă sensibilitate și specificitate îmbunătățite.

Metode de detecție directă: Metodele de detecție directă a Borrelia burgdorferi includ cultura, PCR (reacția de polimerizare în lanț) și microscopia. Cultura bacteriei din probe clinice este considerată standardul de aur pentru diagnostic, dar este laborioasă, costisitoare și are sensibilitate limitată. PCR permite detectarea ADN-ului bacterian în diverse probe biologice, inclusiv lichid sinovial, lichid cefalorahidian, biopsii cutanate și sânge. Această metodă oferă specificitate înaltă, dar sensibilitatea sa variază considerabil în funcție de tipul probei și stadiul bolii. Microscopia directă, inclusiv imunofluorescența sau microscopia în câmp întunecat, poate fi utilizată pentru vizualizarea spirochetelor în probe tisulare, dar necesită experiență considerabilă pentru interpretare și are sensibilitate limitată în probele clinice.

Provocări în diagnostic: Diagnosticul de laborator al bolii Lyme prezintă numeroase provocări. În stadiul timpuriu, testele serologice pot fi negative din cauza dezvoltării incomplete a răspunsului imun, conducând la rezultate fals negative. Persistența anticorpilor după tratament face dificilă distincția între infecția activă și cea vindecată. Reactivitatea încrucișată cu alte spirochete, precum Treponema pallidum (agentul sifilisului), poate genera rezultate fals pozitive. Variabilitatea antigenică între diferitele genospecii de Borrelia poate afecta performanța testelor dezvoltate pentru o anumită genospecies. Coinfecțiile cu alți patogeni transmiși de căpușe pot complica interpretarea rezultatelor. Lipsa unui test de referință absolut pentru boala Lyme activă rămâne o limitare majoră în evaluarea performanței noilor metode diagnostice.

Interpretarea rezultatelor testelor: Interpretarea corectă a rezultatelor testelor de laborator pentru boala Lyme necesită corelarea cu contextul clinic și epidemiologic. Un rezultat pozitiv la testarea în două etape la un pacient cu manifestări clinice compatibile și expunere potențială la căpușe infectate susține diagnosticul de boală Lyme. Totuși, seropozitivitatea în absența simptomelor clinice relevante nu justifică tratamentul, deoarece poate reflecta o infecție anterioară vindecată sau un rezultat fals pozitiv. În stadiul timpuriu, diagnosticul se bazează predominant pe recunoașterea eritemului migrator, chiar în prezența serologiei negative. Pentru manifestările tardive, confirmarea serologică este esențială. În cazurile complexe sau atipice, consultarea cu specialiști în boli infecțioase este recomandată pentru interpretarea corectă a rezultatelor și stabilirea strategiei terapeutice adecvate.

Tratament

Tratamentul infecției cu Borrelia burgdorferi vizează eradicarea bacteriei și ameliorarea simptomelor, cu strategii terapeutice adaptate stadiului bolii și manifestărilor clinice specifice.

Opțiuni de terapie cu antibiotice: Antibioticele reprezintă pilonul principal al tratamentului bolii Lyme în toate stadiile sale. Pentru infecțiile localizate și diseminate timpurii fără implicare neurologică, doxiciclina este antibioticul de primă linie, datorită eficacității sale împotriva Borrelia burgdorferi și a altor patogeni potențial transmiși de căpușe. Alternativele includ amoxicilina și cefuroxima axetil, care sunt preferate la copiii sub 8 ani și la femeile însărcinate, la care doxiciclina este contraindicată. Pentru neuroborelioza, ceftriaxona administrată intravenos este tratamentul standard, deși regimurile orale cu doxiciclină în doze mari au demonstrat eficacitate comparabilă în unele studii europene. Pentru manifestările cardiace severe, terapia inițială intravenoasă urmată de antibiotice orale este recomandată. Durata tratamentului variază în funcție de manifestările clinice, dar regimurile standard sunt de 10-21 de zile pentru majoritatea formelor de boală Lyme.

Tratament bazat pe stadiul bolii: Abordarea terapeutică este adaptată stadiului bolii și manifestărilor predominante. În stadiul localizat timpuriu, un curs de 10-14 zile de antibiotice orale (doxiciclină, amoxicilină sau cefuroxima axetil) este de obicei suficient. Pentru stadiul diseminat timpuriu fără implicare neurologică, durata tratamentului poate fi extinsă la 14-21 de zile. Neuroborelioza necesită tratament de 14-28 de zile, fie cu ceftriaxonă intravenoasă, fie cu doxiciclină orală în doze mari. Artrita de Lyme răspunde adesea la un curs de 28 de zile de antibiotice orale, dar cazurile refractare pot necesita terapie intravenoasă. Manifestările cardiace severe, precum blocurile atrioventriculare avansate, necesită inițial antibiotice intravenoase și monitorizare cardiacă, cu trecerea la terapie orală după ameliorarea simptomelor. Tratamentul precoce și adecvat reduce semnificativ riscul progresiei către manifestări tardive și complicații.

Provocări în tratament: Tratamentul bolii Lyme prezintă diverse provocări. Unii pacienți dezvoltă reacții Jarisch-Herxheimer la inițierea antibioterapiei, caracterizate prin exacerbarea temporară a simptomelor datorită eliberării de endotoxine bacteriene. Artrita de Lyme poate persista la aproximativ 10% dintre pacienți după antibioterapie adecvată, posibil datorită mecanismelor imunologice persistente. Diagnosticul întârziat sau incorect poate duce la tratament inadecvat și progresie către manifestări tardive mai dificil de tratat. Coinfecțiile cu alți patogeni transmiși de căpușe pot necesita regimuri terapeutice diferite. Controversele privind existența și tratamentul bolii Lyme cronice complică deciziile terapeutice în cazurile cu simptome persistente după tratamentul standard.

Managementul simptomelor persistente: Un subset de pacienți continuă să prezinte simptome precum oboseală, dureri musculo-scheletice și tulburări cognitive după tratamentul antibiotic standard, o condiție denumită sindrom post-tratament al bolii Lyme. Managementul acestor pacienți este controversat. Studiile controlate nu au demonstrat beneficii ale antibioterapiei prelungite, iar ghidurile actuale nu recomandă această abordare. Tratamentul se concentrează pe managementul simptomatic, incluzând analgezice, terapie fizică, suport psihologic și abordări multidisciplinare. Cercetări recente explorează rolul potențial al proceselor autoimune, inflamației persistente sau disfuncției imune în patogeneza acestor simptome. Pentru pacienții cu simptome severe sau persistente, consultarea cu specialiști în boli infecțioase, reumatologie sau neurologie poate fi benefică pentru excluderea altor cauze și dezvoltarea unui plan terapeutic individualizat.

Sindroame post-tratament

După tratamentul infecției cu Borrelia burgdorferi, unii pacienți continuă să prezinte simptome persistente, generând dezbateri științifice și controverse în comunitatea medicală.

Sindromul post-boală Lyme: Sindromul post-boală Lyme (SPBL) se referă la persistența sau reapariția simptomelor precum oboseală severă, dureri musculo-scheletice difuze, artralgii, cefalee și dificultăți cognitive după tratamentul antibiotic adecvat pentru boala Lyme confirmată. Aceste simptome persistă timp de cel puțin șase luni și au un impact semnificativ asupra calității vieții. Prevalența SPBL este estimată între 10% și 20% dintre pacienții tratați pentru boala Lyme. Patogeneza sa rămâne incomplet elucidată, fiind propuse mai multe mecanisme potențiale: persistența bacteriană în ciuda antibioterapiei, răspunsuri inflamatorii sau autoimune declanșate de infecția inițială, disfuncții imunologice persistente sau modificări neuronale. Tratamentul SPBL este predominant simptomatic, vizând ameliorarea manifestărilor specifice și îmbunătățirea calității vieții, deoarece studiile clinice randomizate nu au demonstrat beneficii ale antibioterapiei prelungite.

Controversa bolii Lyme cronice: Termenul „boală Lyme cronică” a generat controverse semnificative în comunitatea medicală. Acesta este utilizat de unii clinicieni pentru a descrie o condiție caracterizată prin simptome persistente atribuite infecției cu Borrelia burgdorferi, adesea în absența dovezilor obiective de infecție activă. Mulți pacienți diagnosticați cu această condiție nu îndeplinesc criteriile standard pentru boala Lyme sau nu au dovezi serologice de infecție anterioară. Societățile medicale majore, precum Societatea Americană de Boli Infecțioase, nu recunosc boala Lyme cronică ca entitate clinică distinctă și nu recomandă antibioterapia prelungită, citând lipsa dovezilor științifice pentru eficacitate și potențialele riscuri. Totuși, unii clinicieni și grupuri de pacienți susțin existența acestei condiții și beneficiile tratamentelor alternative, inclusiv antibioterapia de lungă durată. Această controversă reflectă limitările cunoștințelor actuale despre patogeneza simptomelor persistente după infecția cu Borrelia burgdorferi și necesitatea cercetărilor suplimentare.

Perspective actuale de cercetare: Cercetările recente asupra simptomelor persistente după boala Lyme se concentrează pe mai multe direcții promițătoare. Studiile utilizând tehnici moleculare avansate investighează posibilitatea persistenței bacteriene în forme atipice sau în nișe tisulare protejate. Cercetările imunologice explorează rolul potențial al autoanticorpilor, disreglării citokinice și activării imune persistente. Neuroimagistica funcțională și studiile neurocognitive investighează substratul neurobiologic al simptomelor cognitive și neurologice persistente. Abordările bazate pe biomarkeri vizează identificarea semnăturilor moleculare specifice care ar putea diferenția între infecția activă, procesele post-infecțioase și alte condiții cu simptomatologie similară. Trialurile clinice evaluează noi strategii terapeutice, inclusiv imunomodulatori, terapii antiinflamatorii și abordări regenerative. Colaborările interdisciplinare între specialiști în boli infecțioase, imunologi, neurologi și cercetători în științe fundamentale sunt esențiale pentru avansarea înțelegerii acestor condiții complexe și dezvoltarea unor strategii terapeutice mai eficiente.

Strategii de prevenție

Prevenirea infecției cu Borrelia burgdorferi se bazează pe reducerea expunerii la căpușe, detectarea și îndepărtarea promptă a căpușelor atașate și, în anumite situații, pe profilaxia post-expunere.

Evitarea căpușelor: Strategiile de evitare a căpușelor reprezintă prima linie de apărare împotriva bolii Lyme. Acestea includ evitarea zonelor cu vegetație densă, tufișuri și iarbă înaltă, în special în perioadele de activitate maximă a căpușelor (primăvara târzie până în toamna timpurie). Când activitățile în aer liber în zone endemice sunt inevitabile, se recomandă utilizarea potecilor marcate și evitarea traversării prin vegetație. Purtarea de îmbrăcăminte protectoare de culoare deschisă (pentru a facilita detectarea căpușelor) este esențială: pantaloni lungi introduși în șosete, bluze cu mâneci lungi și încălțăminte închisă. Aplicarea de repelente pentru insecte care conțin DEET, picaridină sau IR3535 pe pielea expusă oferă protecție suplimentară. Tratarea îmbrăcămintei și echipamentului cu permetrină, un insecticid care ucide căpușele la contact, este deosebit de eficientă pentru activitățile în zone cu risc ridicat.

Verificări și îndepărtarea căpușelor: Examinarea regulată a corpului pentru căpușe după activități în aer liber în zone endemice este crucială pentru prevenirea bolii Lyme. Verificarea trebuie să fie minuțioasă, acordând atenție specială zonelor unde căpușele preferă să se atașeze: scalp, urechi, axile, ombilic, talie, zona inghinală, spatele genunchilor și între degete. Pentru copii, verificarea trebuie efectuată de către un adult. Îndepărtarea promptă a căpușelor atașate reduce semnificativ riscul de transmitere a Borrelia burgdorferi, care necesită de obicei 24-48 de ore de atașare pentru a transmite bacteria. Tehnica corectă de îndepărtare implică utilizarea unei pensete cu vârf fin pentru a prinde căpușa cât mai aproape de piele și a o trage în sus cu o presiune constantă, fără a răsuci sau strivi căpușa. După îndepărtare, zona trebuie dezinfectată, iar mâinile spălate cu apă și săpun.

Măsuri de control al mediului: Modificarea mediului din jurul locuințelor poate reduce populațiile de căpușe și riscul de expunere. Acestea includ menținerea ierbii scurte, îndepărtarea frunzelor căzute, crearea unei bariere de așchii de lemn sau pietriș între zonele împădurite și cele de recreere, și eliminarea vegetației care ar putea atrage animalele sălbatice purtătoare de căpușe. Aplicarea de acaricide (substanțe care ucid căpușele) în zonele de risc ridicat din jurul proprietăților poate reduce semnificativ densitatea căpușelor. Controlul populațiilor de rozătoare și limitarea accesului animalelor sălbatice, în special a căprioarelor, în apropierea locuințelor poate întrerupe ciclul de viață al căpușelor. În unele zone endemice, programele comunitare de control al căpușelor, precum stațiile de hrănire a rozătoarelor cu acaricide sau dispozitivele de tratare a căprioarelor, au demonstrat eficacitate în reducerea populațiilor de căpușe infectate.

Antibiotice preventive după mușcăturile de căpușe: Profilaxia post-expunere cu antibiotice după mușcăturile de căpușe poate fi considerată în anumite situații cu risc ridicat. Conform ghidurilor actuale, o doză unică de doxiciclină (200 mg pentru adulți, 4 mg/kg pentru copiii ≥8 ani) poate fi administrată în următoarele condiții: căpușa atașată este identificată ca fiind Ixodes, se estimează că a fost atașată pentru ≥36 ore, profilaxia poate fi inițiată în decurs de 72 de ore de la îndepărtarea căpușei, rata locală de infecție a căpușelor cu Borrelia burgdorferi depășește 20%, și nu există contraindicații pentru utilizarea doxiciclinei. Această abordare a demonstrat o reducere cu aproximativ 87% a riscului de dezvoltare a bolii Lyme. Totuși, profilaxia antibiotică nu este recomandată de rutină pentru toate mușcăturile de căpușe, deoarece riscul general de infecție după o mușcătură de căpușă în zonele endemice este relativ scăzut (aproximativ 1-3%), iar utilizarea nejustificată a antibioticelor poate contribui la rezistența antimicrobiană și expune pacienții la potențiale efecte adverse.