Anatomia ochiului: structura interna si externa a acestuia

Sistemul vizual include globul ocular, nervul optic și structurile anexe care protejează și susțin funcționarea optimă a ochiului. Anatomia complexă a ochiului permite adaptarea la diferite intensități de lumină, percepția culorilor și formarea imaginilor tridimensionale clare.

Componentele externe ale ochiului

Structurile externe ale ochiului oferă protecție și sprijin pentru funcționarea optimă a globului ocular, incluzând elementele care mențin umiditatea și permit mișcarea coordonată a ochilor.

Pleoapele și genele: Pleoapele protejează suprafața anterioară a ochiului și distribuie uniform filmul lacrimal prin mișcarea de clipire. Acestea conțin mușchiul orbicular care permite închiderea ochilor și mușchiul ridicător al pleoapei superioare care facilitează deschiderea. Genele formează o barieră naturală împotriva particulelor străine și sunt prevăzute cu terminații nervoase care declanșează reflexul de clipire la contact.

Sistemul lacrimal: Glanda lacrimală, situată în partea superioară externă a orbitei, secretă componenta apoasă a filmului lacrimal. Lacrimile sunt distribuite pe suprafața ochiului prin clipire și sunt drenate prin punctele lacrimale către sacul lacrimal și apoi în cavitatea nazală prin canalul nazolacrimal. Filmul lacrimal menține corneea transparentă, hidratată și protejată împotriva infecțiilor.

Conjunctiva: Această membrană subțire și transparentă acoperă partea anterioară a ochiului și suprafața internă a pleoapelor. Conjunctiva conține vase sangvine și glande care contribuie la formarea filmului lacrimal și la protecția împotriva agenților patogeni. Aceasta permite mișcarea ușoară a pleoapelor peste suprafața ochiului și participă la răspunsul imun local.

Structura orbitală: Orbita osoasă protejează globul ocular și găzduiește structurile anexe, inclusiv mușchii extraoculari, țesutul adipos și vasele sangvine. Pereții orbitei sunt formați din șapte oase craniene diferite și conțin orificii pentru trecerea nervilor și vaselor sangvine. Țesutul adipos orbital acționează ca un tampon care amortizează mișcările ochiului.

Mușchii extraoculari: Șase mușchi striați controlează mișcările precise ale globului ocular. Aceștia includ patru mușchi drepți (superior, inferior, medial și lateral) și doi mușchi oblici (superior și inferior). Coordonarea acestor mușchi permite rotația ochiului în toate direcțiile și menținerea fixării binoculare pentru vederea tridimensională.

Componentele interne ale ochiului

Structurile interne ale ochiului sunt esențiale pentru procesul vizual, fiind responsabile pentru controlul cantității de lumină care pătrunde în ochi și focalizarea acesteia pe retină.

Irisul: Această structură musculară pigmentată formează partea colorată a ochiului și controlează cantitatea de lumină care pătrunde prin pupilă. Irisul conține două tipuri de mușchi: sfincterul pupilar care determină constricția pupilei și dilatatorul pupilar care permite dilatarea acesteia. Culoarea irisului este determinată de cantitatea și tipul de melanină prezentă în țesutul său.

Pupila: Această deschidere circulară din centrul irisului permite trecerea luminii către retină. Dimensiunea pupilei se modifică constant în funcție de intensitatea luminii ambientale și de distanța față de obiectul privit. Diametrul pupilar variază între 2 și 8 milimetri, adaptându-se rapid pentru a optimiza cantitatea de lumină care ajunge la retină.

Cristalinul: Această structură transparentă și elastică este situată în spatele irisului și are rol esențial în focalizarea luminii pe retină. Cristalinul își modifică forma prin procesul de acomodare, devenind mai bombat pentru vederea de aproape și mai plat pentru vederea la distanță. Transparența și elasticitatea cristalinului sunt cruciale pentru funcția sa optică.

Corpul ciliar: Această structură complexă este situată între iris și coroidă, având multiple funcții importante. Corpul ciliar produce umoarea apoasă necesară menținerii presiunii intraoculare și nutriției cristalinului și corneei. Mușchiul ciliar controlează procesul de acomodare prin modificarea tensiunii fibrelor zonulare atașate de cristalin.

Corpul vitros: Această masă gelatinoasă transparentă ocupă aproximativ 80% din volumul globului ocular. Corpul vitros menține forma ochiului și permite trecerea luminii către retină. Structura sa este formată în principal din apă, acid hialuronic și fibre de colagen, care îi conferă consistența caracteristică și proprietățile optice necesare.

Straturile principale ale ochiului

Globul ocular este format din trei straturi concentrice principale, fiecare cu rol specific în procesul vizual și în menținerea integrității structurale a ochiului.

Sclera și corneea: Sclera, partea albă și opacă a ochiului, oferă protecție și rigiditate globului ocular. Aceasta este formată din țesut conjunctiv dens și servește ca punct de inserție pentru mușchii extraoculari. Corneea, partea anterioară transparentă, reprezintă principala structură de focalizare a luminii, fiind responsabilă pentru aproximativ 70% din puterea de refracție a ochiului.

Stratul coroidian: Coroida este un țesut bogat vascularizat situat între scleră și retină. Aceasta furnizează oxigen și nutrienți retinei externe și conține melanocite care absorb lumina în exces, prevenind reflexia internă care ar putea deteriora calitatea imaginii. Vasele sangvine coroidiene sunt esențiale pentru menținerea temperaturii constante a ochiului.

Stratul retinian: Retina reprezintă stratul senzorial al ochiului, conținând celulele fotoreceptoare (conuri și bastonașe) care convertesc lumina în semnale electrice. Această structură complexă este organizată în mai multe straturi celulare specializate care procesează informația vizuală înainte de a o transmite către creier prin nervul optic.

Macula și fovea: Macula reprezintă zona centrală a retinei, responsabilă pentru vederea detaliată și percepția culorilor. În centrul maculei se află fovea, o depresiune microscopică care conține exclusiv celule cu conuri, oferind cea mai înaltă acuitate vizuală. Această regiune este esențială pentru citit, recunoașterea fețelor și alte activități care necesită vedere fină.

Discul optic: Această structură reprezintă punctul de ieșire al nervului optic din retină, fiind locul unde axonii celulelor ganglionare retiniene se reunesc pentru a forma nervul optic. Zona discului optic nu conține fotoreceptori, creând astfel punctul orb în câmpul vizual. Aspectul normal al discului optic este rotund sau ușor oval, cu margini bine definite și o culoare roz-portocalie caracteristică datorată vascularizației bogate.

Fotoreceptorii: Celulele fotoreceptoare din retină se împart în două categorii principale: celulele cu conuri și celulele cu bastonașe. Celulele cu conuri funcționează optim în lumină puternică și sunt responsabile pentru vederea culorilor și detaliilor fine, fiind concentrate în special în zona foveei. Celulele cu bastonașe sunt mai sensibile la lumină și permit vederea în condiții de luminozitate scăzută, fiind distribuite predominant în zona periferică a retinei.

Camerele și fluidele ochiului

Ochiul conține spații specializate umplute cu lichide care mențin forma globului ocular și asigură nutriția structurilor interne.

Camerele ochiului

Camera anterioară: Acest spațiu este situat între cornee și iris, fiind umplut cu umoare apoasă. Camera anterioară are un rol crucial în menținerea presiunii intraoculare și în nutriția corneei. Drenajul normal al umorii apoase din această cameră este esențial pentru prevenirea glaucomului.

Camera posterioară: Acest spațiu se află între iris, corpul ciliar și cristalin. Camera posterioară este locul unde se produce umoarea apoasă de către procesele ciliare. Lichidul circulă din această cameră prin pupilă către camera anterioară, menținând astfel un flux constant necesar pentru funcționarea normală a ochiului.

Camera vitroasă: Acest spațiu vast ocupă zona dintre cristalin și retină, fiind umplut cu corpul vitros. Camera vitroasă menține retina în poziție și contribuie la menținerea formei globului ocular. Modificările patologice ale corpului vitros pot duce la afectarea vederii.

Principalul fluid – umoarea apoasă

Producția: Umoarea apoasă este produsă constant de epiteliul proceselor ciliare prin mecanisme active de transport și filtrare selectivă. Acest proces complex implică transportul de ioni, în special de sodiu și bicarbonat, care creează un gradient osmotic ce atrage apa. Producția zilnică de umoare apoasă este de aproximativ 2-3 mililitri, fiind secretată într-un ritm constant pentru a menține presiunea intraoculară la valori normale.

Circulația: Umoarea apoasă circulă din camera posterioară, unde este produsă de procesele ciliare, prin pupilă, către camera anterioară. Acest flux continuu este esențial pentru transportul nutrienților către țesuturile avasculare ale ochiului, în special către cornee și cristalin. Circulația este influențată de diferențele de temperatură dintre diferitele zone ale ochiului și de mișcările oculare.

Drenajul: Umoarea apoasă părăsește camera anterioară prin două căi principale: calea trabeculară și calea uveosclerală. Aproximativ 90% din drenaj are loc prin rețeaua trabeculară către canalul Schlemm, de unde lichidul este absorbit în sistemul venos. Restul lichidului este drenat prin spațiile dintre fibrele musculare ale corpului ciliar. Drenajul eficient este crucial pentru menținerea presiunii intraoculare normale.