Sindrom subocluziv: tipuri, simptome comune si tratament eficient

Simptomele caracteristice includ dureri abdominale severe, greață, vărsături și constipație. Cauzele pot varia de la aderențe postoperatorii și hernii până la tumori sau boli inflamatorii intestinale. Diagnosticarea promptă și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru a preveni complicații potențial fatale, cum ar fi perforația intestinală sau septicemia. Managementul sindromului subocluziv poate implica atât abordări conservative, cât și intervenții chirurgicale, în funcție de severitatea și cauza obstrucției.

Tipuri de obstrucție intestinală

Blocaj parțial sau complet al intestinelor: Sindromul subocluziv se caracterizează prin obstrucția parțială sau completă a lumenului intestinal. Această blocare poate apărea în orice segment al intestinului subțire sau gros. În cazul unei obstrucții parțiale, conținutul intestinal poate trece încă prin zona afectată, dar cu dificultate, ducând la simptome precum dureri abdominale intermitente și constipație alternând cu diaree. În situațiile de obstrucție completă, pasajul intestinal este complet blocat, ceea ce duce la acumularea rapidă de lichide și gaze în amonte de obstacol. Această acumulare provoacă distensia intestinului, care poate fi vizibilă ca o umflătură abdominală și palpabilă la examinarea fizică. Blocajul complet reprezintă o urgență medicală care necesită intervenție imediată pentru a preveni complicații grave, cum ar fi perforația intestinală sau necroza tisulară.

Obstrucția mecanică: Acest tip de obstrucție intestinală apare atunci când există un obstacol fizic care blochează lumenul intestinal. Cauzele obstrucției mecanice pot fi diverse și includ aderențe postoperatorii, hernii încarcerate, tumori, volvulus (răsucirea intestinului în jurul propriei axe) sau intususcepție (telescoparea unui segment de intestin în altul). Aderențele postoperatorii reprezintă cea mai frecventă cauză de obstrucție mecanică a intestinului subțire la adulți. Acestea sunt benzi de țesut fibros care se formează ca parte a procesului natural de vindecare după intervenții chirurgicale abdominale sau pelvine. Herniile încarcerate pot apărea atunci când o porțiune de intestin se prinde într-un defect al peretelui abdominal, ducând la strangulare și obstrucție. Tumorile, fie benigne, fie maligne, pot cauza obstrucție prin creșterea lor în interiorul sau în jurul intestinului. Volvulusul și intususcepția sunt mai frecvente la copii, dar pot apărea și la adulți, ducând la obstrucție acută și potențial la compromiterea vascularizației intestinale.

Obstrucția funcțională (pseudo-obstrucția): Această formă de obstrucție intestinală nu implică un blocaj fizic al lumenului intestinal, ci o disfuncție a motilității intestinale. În cazul pseudo-obstrucției, intestinele nu se contractă eficient pentru a propulsa conținutul, ceea ce duce la simptome similare cu cele ale unei obstrucții mecanice. Cauzele pot fi variate, incluzând tulburări neurologice, afecțiuni musculare, dezechilibre metabolice sau efecte secundare ale anumitor medicamente. Pseudo-obstrucția poate fi acută (sindromul Ogilvie) sau cronică, aceasta din urmă fiind adesea asociată cu afecțiuni sistemice precum sclerodermia sau neuropatia diabetică. Diagnosticul diferențial între obstrucția mecanică și cea funcțională este crucial, deoarece abordările terapeutice diferă semnificativ. Tratamentul se concentrează pe corectarea cauzei subiacente, managementul simptomelor și prevenirea complicațiilor.

Obstrucția intestinală acută: Această formă de obstrucție se dezvoltă rapid, de obicei în câteva ore sau zile, și reprezintă o urgență medicală. Simptomele sunt intense și progresive, incluzând dureri abdominale severe, vărsături, constipație și distensie abdominală marcată. Pacienții pot prezenta deshidratare, dezechilibre electrolitice și, în cazuri severe, șoc. Cauzele frecvente includ aderențe postoperatorii, hernii încarcerate sau volvulus. Diagnosticul prompt este crucial și se bazează pe examenul clinic, imagistica medicală (radiografii abdominale, tomografie computerizată) și analize de laborator. Tratamentul implică adesea intervenție chirurgicală de urgență pentru a preveni complicații precum necroza intestinală sau perforația. Managementul preoperator include resuscitare volemică, decompresie nazogastrică și antibioterapie în cazurile complicate.

Obstrucția intestinală subacută sau cronică: Această formă de obstrucție se dezvoltă treptat, pe parcursul mai multor săptămâni sau luni, și prezintă simptome mai puțin acute, dar persistente. Pacienții pot experimenta episoade recurente de dureri abdominale, greață, vărsături intermitente și modificări ale tranzitului intestinal. Distensia abdominală poate fi mai puțin pronunțată decât în cazurile acute. Cauzele frecvente includ tumori cu creștere lentă, stricturi intestinale postinflamatorii sau radice, sau boli inflamatorii intestinale cronice. Diagnosticul poate fi mai dificil și necesită adesea investigații imagistice detaliate și endoscopie. Tratamentul depinde de cauza subiacentă și poate include abordări conservative (modificări dietetice, medicație) sau intervenții chirurgicale elective. Managementul nutrițional este crucial pentru prevenirea malnutriției în cazurile cronice.

Simptomele sindromului subocluziv

Sindromul subocluziv se manifestă printr-o serie de simptome caracteristice care reflectă perturbarea funcției intestinale normale. Aceste simptome pot varia în intensitate și durată, în funcție de cauza și severitatea obstrucției. Recunoașterea promptă a acestor manifestări clinice este crucială pentru diagnosticarea și tratamentul precoce al afecțiunii.

Durere abdominală și crampe

Durere colică sau intermitentă: Aceasta este un simptom cardinal al sindromului subocluziv. Durerea colică sau intermitentă se caracterizează prin episoade de durere intensă, care apar și dispar la intervale regulate. Durerea este cauzată de contracțiile puternice ale musculaturii intestinale care încearcă să depășească obstacolul. Aceste contracții sunt adesea vizibile ca unde peristaltice pe peretele abdominal. Intensitatea durerii tinde să crească pe măsură ce obstrucția progresează. Pacienții pot descrie durerea ca fiind „în valuri” sau „ca o strângere”. Între episoadele de durere intensă, pacienții pot simți o durere surdă sau disconfort abdominal. Localizarea durerii poate oferi indicii despre zona obstrucției: durerea din obstrucțiile intestinului subțire tinde să fie mai centrală, în timp ce durerea din obstrucțiile colonice este adesea mai periferică.

Durere localizată sau generalizată: Caracterul și localizarea durerii în sindromul subocluziv pot varia în funcție de cauza și locul obstrucției. Durerea localizată este adesea asociată cu obstrucții complete sau cu complicații precum strangularea intestinală. Aceasta poate fi resimțită într-o zonă specifică a abdomenului, corespunzând locului obstrucției. De exemplu, o obstrucție în intestinul subțire proximal poate cauza durere în zona epigastrică sau periombilicală. Pe de altă parte, durerea generalizată este mai frecventă în cazurile de obstrucție parțială sau în stadiile incipiente ale obstrucției. Aceasta poate fi resimțită difuz în tot abdomenul și poate fi însoțită de o senzație de disconfort sau presiune. Pe măsură ce obstrucția progresează, durerea tinde să devină mai severă și mai localizată. Palparea abdomenului poate exacerba durerea, iar prezența sensibilității localizate poate indica o complicație precum peritonita.

Greață și vărsături

Acestea sunt simptome frecvente și semnificative ale sindromului subocluziv, reflectând acumularea de conținut intestinal în amonte de obstrucție. Inițial, greața poate fi intermitentă, dar tinde să devină constantă pe măsură ce obstrucția progresează. Vărsăturile apar de obicei după instalarea greței și pot varia în frecvență și volum. În obstrucțiile proximale ale intestinului subțire, vărsăturile pot fi abundente și frecvente, conținând alimente nedigerate sau bilă. În obstrucțiile distale sau colonice, vărsăturile pot apărea mai târziu în evoluția bolii și pot avea un caracter fecaloid. Persistența vărsăturilor poate duce la deshidratare severă și dezechilibre electrolitice, în special hipokaliemie și alcaloză metabolică. Este important de menționat că vărsăturile nu ameliorează distensia abdominală sau durerea în sindromul subocluziv, spre deosebire de alte afecțiuni gastrointestinale.

Distensia abdominală (balonare)

Aceasta este un simptom proeminent al sindromului subocluziv, rezultând din acumularea de gaze și lichide în intestinul obstruat. Aceasta se manifestă ca o umflare vizibilă a abdomenului, care poate fi asimetrică în funcție de locul obstrucției. Distensia tinde să fie mai pronunțată și să apară mai devreme în obstrucțiile colonice comparativ cu cele ale intestinului subțire. Pe măsură ce obstrucția progresează, distensia se accentuează, putând duce la disconfort sever, dificultăți respiratorii și risc crescut de perforație intestinală. Examinarea fizică poate releva un abdomen timpanic la percuție și posibil prezența de unde peristaltice vizibile. În cazurile severe, distensia poate compromite întoarcerea venoasă și funcția diafragmului, ducând la hipotensiune și insuficiență respiratorie. Monitorizarea atentă a gradului de distensie este crucială pentru evaluarea evoluției bolii și necesitatea intervenției chirurgicale.

Constipație sau incapacitatea de a elimina gaze

Constipația severă sau incapacitatea de a elimina gaze sunt simptome caracteristice ale sindromului subocluziv, reflectând blocajul mecanic sau funcțional al tranzitului intestinal. În cazul obstrucției complete, pacienții pot prezenta o incapacitate totală de a elimina materii fecale sau gaze, o condiție cunoscută sub numele de „stop complet de tranzit intestinal”. Această situație este deosebit de alarmantă și necesită atenție medicală imediată. În obstrucțiile parțiale, constipația poate alterna cu episoade de diaree paradoxală. Absența zgomotelor intestinale la auscultația abdominală poate indica un ileus paralitic. Persistența acestor simptome poate duce la disconfort sever, distensie abdominală progresivă și risc crescut de complicații precum perforația intestinală sau toxicitatea sistemică datorată absorbției de toxine bacteriene.

Diareea (în unele cazuri de obstrucție parțială)

Deși poate părea contraintuitiv, diareea poate fi un simptom al sindromului subocluziv, în special în cazurile de obstrucție parțială. Acest fenomen, cunoscut sub numele de „diaree paradoxală”, apare atunci când conținutul lichid intestinal reușește să treacă pe lângă obstrucția incompletă. Diareea poate fi apoasă și abundentă, alternând adesea cu perioade de constipație. Acest simptom este mai frecvent în obstrucțiile colonice sau în cele ale intestinului subțire distal. Prezența diareei nu exclude diagnosticul de obstrucție intestinală și poate, de fapt, masca severitatea afecțiunii. Este important de menționat că diareea în contextul sindromului subocluziv poate duce rapid la deshidratare severă și dezechilibre electrolitice, necesitând o monitorizare atentă și o reechilibrare hidroelectrolitică promptă.

Semne de deshidratare

Sete: Senzația intensă de sete este un semn precoce și semnificativ al deshidratării în sindromul subocluziv. Aceasta apare ca urmare a pierderii de lichide prin vărsături, diaree sau sechestrarea fluidelor în intestinul obstruat. Setea este mediată de mecanisme fiziologice complexe, incluzând detectarea creșterii osmolarității plasmatice de către osmoreceptori și activarea sistemului renină-angiotensină-aldosteron. Pacienții pot descrie o nevoie constantă și intensă de a consuma lichide, care nu este satisfăcută complet prin băut. În cazurile severe, setea poate deveni extremă, ducând la anxietate și agitație. Este important de notat că la pacienții vârstnici sau cu afecțiuni neurologice, senzația de sete poate fi diminuată, mascând gradul real de deshidratare și necesitând o evaluare clinică mai atentă a altor semne de deshidratare.

Scăderea debitului urinar: Reducerea volumului de urină eliminată (oliguria) este un semn important al deshidratării în sindromul subocluziv, reflectând eforturile organismului de a conserva apa și electroliții. Oliguria este definită ca o producție de urină mai mică de 400 ml în 24 de ore la adulți. În cazuri severe, poate evolua spre anurie (mai puțin de 100 ml urină în 24 de ore). Această scădere a debitului urinar este rezultatul activării mecanismelor compensatorii renale, inclusiv creșterea reabsorbției de apă și sodiu în tubii renali, mediată de hormonul antidiuretic (vasopresina) și aldosteron. Monitorizarea atentă a debitului urinar este esențială în managementul pacienților cu sindrom subocluziv, oferind informații valoroase despre statusul volemic și eficacitatea terapiei de reechilibrare hidroelectrolitică. Persistența oliguriei în ciuda rehidratării adecvate poate indica o insuficiență renală acută și necesită evaluare și intervenție promptă.

Uscăciunea gurii și a pielii: Uscăciunea mucoasei orale și a pielii sunt semne clinice importante ale deshidratării în sindromul subocluziv. Mucoasa orală uscată, lipicioasă, cu salivă vâscoasă, este un indicator sensibil al deshidratării. Pacienții pot raporta, de asemenea, o senzație de „gură uscată” și dificultăți la înghițire. Pielea își pierde turgorul normal, devenind uscată și lipsită de elasticitate. Testul de pliu cutanat, în care pielea este „ciupită” ușor, poate evidenția o revenire lentă a pliurilor cutanate la normal, indicând deshidratarea. Ochii pot părea înfundați, iar fontanelele la sugari pot fi depresate. Aceste semne reflectă pierderea de lichid din țesuturi și necesită o evaluare atentă, în special la pacienții vârstnici sau cu afecțiuni cronice, unde manifestările clinice ale deshidratării pot fi mai subtile sau atipice.

Opțiuni de tratament pentru sindromul subocluziv

Tratamentul sindromului subocluziv necesită o abordare individualizată, bazată pe cauza subiacentă, severitatea simptomelor și prezența complicațiilor. Opțiunile terapeutice variază de la managementul conservator la intervenții chirurgicale de urgență. Scopul principal este de a restabili tranzitul intestinal, de a preveni complicațiile și de a trata cauza de bază.

Managementul conservator

Repausul intestinal și postul alimentar: Acestea reprezintă măsuri inițiale esențiale în managementul conservator al sindromului subocluziv. Această abordare are ca scop reducerea stimulării peristaltice și a secreției intestinale, permițând intestinului să se odihnească și potențial să se decomprime spontan. Pacienții sunt instruiți să se abțină de la ingestia orală de alimente solide și lichide. În cazurile ușoare sau parțiale de obstrucție, această măsură poate fi suficientă pentru a permite rezoluția spontană a obstrucției. Durata repausului intestinal variază în funcție de severitatea simptomelor și de răspunsul clinic, putând fi de la câteva ore până la câteva zile. Este important de monitorizat atent statusul hidric și nutrițional al pacientului în această perioadă, asigurând suport parenteral adecvat pentru a preveni deshidratarea și dezechilibrele electrolitice.

Decompresiunea prin sondă nazogastrică: Decompresiunea prin sondă nazogastrică este o procedură frecvent utilizată în managementul sindromului subocluziv, având ca scop reducerea presiunii intraluminale și ameliorarea distensiei abdominale. Sonda nazogastrică este introdusă prin nas până în stomac, permițând drenajul conținutului gastric și intestinal proximal. Această tehnică ajută la prevenirea aspirației pulmonare, reduce greața și vărsăturile, și poate facilita rezoluția spontană a obstrucțiilor parțiale. Decompresiunea eficientă poate fi evidențiată prin reducerea distensiei abdominale și ameliorarea durerii. Volumul și aspectul conținutului drenat trebuie monitorizate atent, oferind informații despre severitatea și evoluția obstrucției. Complicațiile potențiale includ disconfortul nazal, sinuzita și, rar, perforația esofagiană, necesitând o tehnică atentă de inserție și îngrijire adecvată a sondei.

Fluide intravenoase și corectarea dezechilibrelor electrolitice: Administrarea de fluide intravenoase și corectarea dezechilibrelor electrolitice sunt componente critice ale managementului sindromului subocluziv. Pacienții prezintă adesea deshidratare semnificativă și perturbări electrolitice datorate vărsăturilor, diareei sau sechestrării lichidelor în intestin. Terapia cu fluide intravenoase vizează restabilirea volumului intravascular, corectarea dezechilibrelor electrolitice și menținerea perfuziei tisulare adecvate. Soluțiile cristaloide, precum soluția salină normală sau Ringer lactat, sunt utilizate frecvent. Volumul și compoziția fluidelor administrate sunt ajustate în funcție de statusul clinic al pacientului, rezultatele testelor de laborator și răspunsul la tratament. Corectarea hipokaliemiei, hiponatremiei și a altor dezechilibre electrolitice este esențială pentru prevenirea complicațiilor cardiace și neurologice. Monitorizarea atentă a balanței hidrice, a funcției renale și a parametrilor hemodinamici ghidează terapia fluidică și electrolitică.

Managementul durerii: Controlul durerii este un aspect crucial în tratamentul sindromului subocluziv, având ca scop ameliorarea disconfortului pacientului și prevenirea complicațiilor asociate durerii severe. Abordarea terapeutică trebuie individualizată în funcție de intensitatea durerii și de starea generală a pacientului. Analgezicele non-opioide, precum paracetamolul sau antiinflamatoarele nesteroidiene, pot fi suficiente în cazurile ușoare. În situațiile moderate până la severe, opioidele pot fi necesare, dar trebuie administrate cu precauție datorită efectului lor de încetinire a motilității intestinale. Administrarea de antispastice poate fi benefică în reducerea crampelor abdominale. Tehnicile non-farmacologice, cum ar fi aplicarea locală de căldură sau rece, pot oferi un confort suplimentar. Este esențială monitorizarea atentă a eficacității tratamentului analgezic și ajustarea acestuia în funcție de evoluția clinică a pacientului.

Terapia medicală

Medicamente pentru stimularea mișcărilor intestinale: Stimularea mișcărilor intestinale prin medicamente specifice poate fi benefică în anumite cazuri de sindrom subocluziv, în special în formele funcționale sau în obstrucțiile parțiale. Prokinetice precum metoclopramida sau domperidona pot fi utilizate pentru a îmbunătăți motilitatea gastrointestinală superioară. Pentru stimularea motilității intestinului subțire și a colonului, neostigmina, un inhibitor de colinesterază, poate fi eficientă în cazurile de pseudo-obstrucție acută. Eritromicina, utilizată în doze subantibiotice, poate acționa ca agent prokinetic prin stimularea receptorilor de motilină. Este important de menționat că aceste medicamente trebuie utilizate cu precauție și doar după excluderea unei obstrucții mecanice complete, deoarece pot exacerba simptomele în astfel de cazuri. Monitorizarea atentă a răspunsului clinic și a potențialelor efecte adverse este esențială.

Antibiotice pentru suprapopularea bacteriană: Suprapopularea bacteriană este o complicație frecventă în sindromul subocluziv, în special în cazurile cronice sau recurente. Staza intestinală favorizează creșterea excesivă a bacteriilor, ducând la inflamație, malabsorbție și exacerbarea simptomelor. Antibioticele sunt utilizate pentru a reduce încărcătura bacteriană și a ameliora simptomele asociate. Rifaximina, un antibiotic cu absorbție sistemică minimă, este adesea preferată datorită profilului său de siguranță și eficacității în tratamentul suprapopulării bacteriene intestinale. Alte opțiuni includ metronidazolul, ciprofloxacina sau combinații de antibiotice cu spectru larg. Durata tratamentului variază, dar de obicei este de 7-14 zile. În cazurile recurente, pot fi necesare cicluri repetate sau rotația antibioticelor. Este important să se evalueze și să se trateze cauza subiacentă a stazei intestinale pentru a preveni recurența suprapopulării bacteriene.

Clisme sau laxative: Utilizarea clismelor sau a laxativelor în sindromul subocluziv trebuie abordată cu precauție și doar în cazuri atent selectate. Aceste metode pot fi benefice în obstrucțiile distale ale colonului sau în cazurile de constipație severă asociată cu sindromul subocluziv. Clismele cu soluție salină sau cu fosfor pot ajuta la decomprimarea colonului și la stimularea evacuării. Laxativele osmotice, precum polietilen glicolul, pot fi utile în mobilizarea conținutului intestinal stagnant. Cu toate acestea, este crucial să se excludă o obstrucție mecanică completă înainte de a utiliza aceste metode, deoarece în astfel de cazuri pot exacerba simptomele sau chiar duce la perforație intestinală. Administrarea trebuie făcută sub strictă supraveghere medicală, cu monitorizarea atentă a răspunsului clinic. În cazurile de volvulus de sigmoid, decomprimarea prin clismă poate fi atât diagnostică, cât și terapeutică, dar necesită expertiză specifică.

Intervenția chirurgicală

Indicații pentru intervenția chirurgicală: Decizia de a recurge la intervenția chirurgicală în sindromul subocluziv se bazează pe o evaluare complexă a stării pacientului și a evoluției bolii. Indicațiile principale includ eșecul tratamentului conservator, suspiciunea de ischemie intestinală, perforație sau peritonită. Obstrucțiile complete, în special cele cauzate de tumori sau hernii încarcerate, necesită de obicei intervenție chirurgicală imediată. Semnele de strangulare intestinală, cum ar fi febra, leucocitoza marcată sau durerea abdominală severă și persistentă, sunt indicații urgente pentru chirurgie. În cazurile de obstrucție parțială sau recurentă, decizia se bazează pe severitatea simptomelor, calitatea vieții pacientului și riscurile asociate intervenției. Imagistica avansată, precum tomografia computerizată, joacă un rol crucial în identificarea pacienților care necesită intervenție chirurgicală și în planificarea abordării operatorii.

Laparotomie sau laparoscopie: Alegerea între laparotomie și laparoscopie în tratamentul chirurgical al sindromului subocluziv depinde de mai mulți factori, inclusiv cauza obstrucției, starea generală a pacientului și experiența echipei chirurgicale. Laparotomia, o incizie deschisă a abdomenului, oferă acces complet și vizualizare directă, fiind preferată în cazurile complexe sau cu suspiciune de complicații severe. Laparoscopia, o tehnică minim invazivă, implică realizarea unor incizii mici prin care se introduc instrumente și o cameră video. Aceasta oferă avantajele unei recuperări mai rapide, dureri postoperatorii reduse și un risc mai mic de formare a aderențelor. Cu toate acestea, laparoscopia poate fi limitată în cazurile de distensie abdominală severă sau aderențe extinse. În unele situații, se poate începe cu o abordare laparoscopică și, dacă este necesar, se poate converti la laparotomie.

Rezecția segmentului intestinal afectat: Aceasta este o procedură chirurgicală esențială în tratamentul anumitor forme de sindrom subocluziv. Această intervenție implică îndepărtarea porțiunii de intestin care prezintă obstrucția sau leziunea ireversibilă. Indicațiile pentru rezecție includ ischemie intestinală, necroză, perforație sau prezența unei tumori obstructive. Extensia rezecției este determinată de severitatea leziunii și de viabilitatea țesutului adiacent. După îndepărtarea segmentului afectat, continuitatea tractului digestiv este restabilită prin anastomoză (suturarea capetelor intestinale rămase). În cazurile de ischemie extinsă sau contaminare severă, poate fi necesară crearea temporară a unei stome. Tehnica chirurgicală și decizia privind tipul de anastomoză (manuală sau mecanică) depind de localizarea leziunii și de preferințele chirurgului.

Adezioliza (îndepărtarea aderențelor): Adezioliza reprezintă o procedură chirurgicală esențială în tratamentul sindromului subocluziv cauzat de aderențe postoperatorii sau postinflamatorii. Această intervenție implică disecția și îndepărtarea atentă a benzilor de țesut fibros care provoacă obstrucția. Tehnica necesită o precizie deosebită pentru a evita lezarea intestinului sau a altor structuri abdominale. În cazurile simple, adezioliza poate fi realizată laparoscopic, oferind avantajele unei recuperări mai rapide și a unui risc redus de formare a unor noi aderențe. În situațiile complexe sau cu aderențe extinse, poate fi necesară o laparotomie. Este important de menționat că adezioliza, deși eficientă în rezolvarea obstrucției curente, nu previne formarea de noi aderențe. Din acest motiv, unii chirurgi optează pentru utilizarea de bariere sau soluții anti-aderență pentru a reduce riscul de recurență.

Repararea herniei: Aceasta procedură chirurgicală este frecvent efectuată în tratamentul sindromului subocluziv cauzat de hernii încarcerate sau strangulate. Această intervenție implică reducerea conținutului herniar înapoi în cavitatea abdominală și închiderea defectului peretelui abdominal. Tehnica specifică variază în funcție de tipul și localizarea herniei. Pentru herniile inghinale sau femurale, se poate opta pentru o abordare anterioară (deschisă) sau laparoscopică. În cazul herniilor incizionale mari, poate fi necesară o reconstrucție complexă a peretelui abdominal, uneori cu utilizarea de plase sintetice pentru a întări reparația. În situațiile de strangulare, prioritatea este evaluarea viabilității intestinului herniat, cu posibila necesitate de rezecție intestinală înainte de repararea defectului herniar. Postoperator, este esențială monitorizarea pentru posibile complicații precum infecția plăgii sau recurența herniei.

Crearea stomei: Aceasta procedură chirurgicală este utilizată în cazurile severe de sindrom subocluziv, când alte opțiuni terapeutice nu sunt fezabile sau sigure. Această intervenție implică aducerea unei porțiuni de intestin la suprafața peretelui abdominal, creând o deschidere artificială pentru eliminarea conținutului intestinal. Stomele pot fi temporare sau permanente, în funcție de situația clinică. Indicațiile pentru crearea unei stome includ obstrucții complete nerezolvabile, perforații intestinale extinse sau cazuri de ischemie severă care necesită rezecții intestinale majore. Tipurile comune de stome includ ileostomia (pentru intestinul subțire) și colostomia (pentru colon). Deși crearea unei stome poate salva viața pacientului, aceasta necesită o îngrijire specială postoperatorie și poate avea un impact semnificativ asupra calității vieții, necesitând suport psihologic și educație pentru managementul stomei.