Epigastru: anatomia regiunii, afectiunile asociate, examinarea fizica

Durerea epigastrică este un simptom frecvent întâlnit, putând fi cauzată de diverse afecțiuni digestive sau metabolice. Înțelegerea structurii și funcțiilor epigastrului este esențială pentru diagnosticarea corectă și tratamentul eficient al problemelor de sănătate asociate acestei zone. Articolul de față explorează anatomia detaliată a epigastrului, principalele cauze ale disconfortului în această regiune, precum și metodele de diagnostic și tratament recomandate de specialiști.

Anatomia epigastrului

Epigastrul face parte din cele nouă regiuni anatomice ale abdomenului, fiind delimitat de structuri importante care ajută la localizarea precisă a organelor interne.

Localizare și limite

Poziția centrală superioară a abdomenului: Epigastrul ocupă zona centrală a abdomenului superior, fiind situat imediat sub procesul xifoid al sternului. Această poziție strategică îl plasează în imediata vecinătate a unor organe vitale precum stomacul, ficatul și pancreasul. Localizarea sa centrală facilitează accesul rapid la aceste structuri în timpul examinărilor clinice și al procedurilor chirurgicale, permițând medicilor să evalueze cu precizie starea organelor din această regiune.

Delimitarea prin marginile costale și planul subcostal: Epigastrul este mărginit superior de arcurile costale, care formează o limită naturală între cavitatea toracică și cea abdominală. Inferior, regiunea este delimitată de planul subcostal, o linie imaginară care unește marginile inferioare ale coastelor. Aceste repere anatomice sunt esențiale pentru medicii care efectuează examinări fizice sau proceduri imagistice, ajutându-i să localizeze cu exactitate organele și structurile din epigastru. Cunoașterea acestor limite permite, de asemenea, pacienților să descrie mai precis localizarea disconfortului sau durerii, facilitând astfel procesul de diagnostic.

Regiunile abdominale și schema celor nouă regiuni

Poziția epigastrului în cadrul celor nouă regiuni: Epigastrul ocupă o poziție centrală în cadrul schemei celor nouă regiuni abdominale, fiind flancat de hipocondrul drept și stâng. Această poziționare îi conferă o importanță deosebită în evaluarea clinică a abdomenului. Schema celor nouă regiuni abdominale este un instrument valoros pentru medicii care efectuează examinări fizice, permițându-le să coreleze simptomele pacientului cu organele specifice din fiecare regiune. Epigastrul, fiind situat central, servește adesea ca punct de referință pentru localizarea altor regiuni abdominale și a organelor asociate acestora.

Regiunile înconjurătoare: Epigastrul este flancat de regiuni anatomice importante care contribuie la funcționarea integrată a sistemului digestiv. Hipocondrul drept, situat sub coaste în partea dreaptă, adăpostește o mare parte a ficatului și vezica biliară. Această regiune joacă un rol crucial în metabolismul și detoxifierea organismului. Hipocondrul stâng, poziționat simetric în partea opusă, conține splina și o parte din stomac, fiind esențial pentru funcțiile imunitare și digestive. Inferior epigastrului se află regiunea ombilicală, care găzduiește o porțiune semnificativă a intestinului subțire și gros. Aceste regiuni înconjurătoare formează împreună cu epigastrul o unitate funcțională complexă, esențială pentru procesele digestive și metabolice ale organismului.

Conținutul regiunii epigastrice

Organe digestive: Epigastrul conține o concentrație remarcabilă de organe vitale pentru sistemul digestiv. Esofagul traversează diafragma și intră în stomac în această regiune, facilitând trecerea alimentelor în tractul digestiv. Stomacul, situat predominant în epigastru, este responsabil pentru digestia inițială și depozitarea temporară a alimentelor. Ficatul, cel mai mare organ intern, ocupă o parte semnificativă a epigastrului și hipocondrul drept, îndeplinind funcții esențiale de detoxifiere și producție de bilă. Pancreasul, situat posterior stomacului, secretă enzime digestive cruciale și hormoni care reglează metabolismul glucozei. Aceste organe lucrează în sinergie pentru a asigura o digestie eficientă și absorbția nutrienților, subliniind importanța critică a regiunii epigastrice în menținerea sănătății generale.

Alte organe: Pe lângă organele digestive principale, epigastrul și regiunile adiacente conțin și alte structuri vitale. Splina, situată în hipocondrul stâng, joacă un rol crucial în sistemul imunitar și în filtrarea sângelui. Deși nu este direct implicată în digestie, funcția sa este esențială pentru menținerea sănătății generale. Rinichii, deși localizați predominant în regiunile lombare, pot avea polii superiori extinși în epigastru. Aceste organe sunt fundamentale pentru filtrarea sângelui și menținerea echilibrului hidro-electrolitic. Glandele suprarenale, situate deasupra fiecărui rinichi, produc hormoni vitali precum cortizolul și adrenalina, care reglează răspunsul la stres și metabolismul. Prezența acestor organe în și în jurul epigastrului subliniază complexitatea și interconectivitatea sistemelor corporale în această regiune.

Vase de sânge: Epigastrul este traversat de vase sangvine majore care sunt esențiale pentru circulația sistemică. Aorta abdominală, continuarea aortei toracice, coboară prin epigastru, furnizând sânge oxigenat organelor abdominale prin ramurile sale. Acest vas vital asigură aprovizionarea cu sânge a stomacului, ficatului, pancreasului și intestinelor. Vena cavă inferioară, situată în dreapta aortei, colectează sângele dezoxigenat din abdomen și membrele inferioare, transportându-l înapoi la inimă. Prezența acestor vase mari în epigastru explică de ce pulsațiile aortice pot fi uneori vizibile sau palpabile în această regiune. Înțelegerea anatomiei vasculare a epigastrului este crucială pentru diagnosticarea și tratarea afecțiunilor vasculare și pentru efectuarea sigură a procedurilor chirurgicale în această zonă.

Semnificația clinică a epigastrului

Epigastrul reprezintă o zonă de interes major în practica medicală, fiind frecvent asociat cu diverse afecțiuni digestive. Durerea epigastrică este un simptom comun care poate indica o gamă largă de probleme de sănătate, de la tulburări funcționale la afecțiuni grave care necesită intervenție medicală imediată.

Durerea epigastrică și afecțiunile asociate

Boala de reflux gastroesofagian: Această afecțiune se caracterizează prin refluarea conținutului gastric acid în esofag, cauzând simptome precum arsuri retrosternale și regurgitații acide. În epigastru, pacienții pot resimți o senzație de arsură sau disconfort, în special după mese. Refluxul cronic poate duce la inflamația mucoasei esofagiene, numită esofagită, și în cazuri severe, la complicații precum stricturi esofagiene sau esofag Barrett. Factorii de risc includ obezitatea, fumatul și consumul excesiv de alimente acide sau picante. Tratamentul implică modificări ale stilului de viață, medicamente care reduc aciditatea gastrică și, în cazuri refractare, intervenții chirurgicale pentru consolidarea sfincterului esofagian inferior.

Boala ulceroasă peptică: Ulcerele peptice sunt leziuni ale mucoasei stomacului sau duodenului, cauzate de un dezechilibru între factorii agresivi (acid gastric, pepsină) și cei protectori ai mucoasei. Durerea epigastrică este simptomul principal, adesea descrisă ca o senzație de arsură sau de foame intensă. Aceasta poate fi ameliorată temporar de alimente sau antiacide. Cauzele principale includ infecția cu Helicobacter pylori și utilizarea prelungită a medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene. Complicațiile pot include hemoragii, perforații sau obstrucții. Diagnosticul se stabilește prin endoscopie digestivă superioară, iar tratamentul vizează eradicarea infecției cu H. pylori, reducerea secreției acide gastrice și protecția mucoasei.

Pancreatita: Inflamația pancreasului poate fi acută sau cronică, ambele forme manifestându-se prin durere epigastrică intensă. În pancreatita acută, durerea este bruscă, severă și adesea radiază spre spate. Poate fi însoțită de greață, vărsături și febră. Cauzele principale includ calculii biliari și consumul excesiv de alcool. Pancreatita cronică se dezvoltă treptat, ducând la insuficiență pancreatică exocrină și endocrină. Diagnosticul se bazează pe simptomatologie, teste de laborator (amilaza și lipaza serică) și imagistică (ecografie, tomografie computerizată). Tratamentul pancreatitei acute implică repaus alimentar, hidratare intravenoasă și managementul durerii, în timp ce forma cronică necesită suplimentare enzimatică și controlul diabetului zaharat secundar.

Afecțiuni ale vezicii biliare: Vezica biliară, deși localizată în hipocondrul drept, poate cauza dureri care radiază în epigastru. Colelitiaza (calculii biliari) este cea mai frecventă afecțiune, manifestându-se prin colici biliare – dureri intense în cadranul superior drept al abdomenului, care pot iradia în epigastru și umărul drept. Colecistita acută, inflamația vezicii biliare, produce durere persistentă, febră și greață. Diagnosticul se stabilește prin ecografie abdominală, care evidențiază calculii și modificările inflamatorii ale peretelui vezicular. Tratamentul definitiv pentru colelitiaza simptomatică și colecistita este colecistectomia, de obicei realizată laparoscopic. În cazurile necomplicate, se poate opta pentru un tratament conservator, incluzând antibiotice și analgezice.

Examinarea fizică și palparea

Evaluarea sensibilității abdominale și a maselor: Examinarea fizică a epigastrului începe cu inspecția vizuală, urmată de palpare atentă. Medicul observă forma abdomenului, prezența cicatricilor sau a distensiei, și notează orice asimetrie. Palparea superficială și profundă a epigastrului permite detectarea sensibilității localizate, a rigidității musculare sau a maselor anormale. O sensibilitate crescută poate indica inflamație sau iritație a organelor subiacente. Prezența unei mase palpabile poate sugera o tumoare sau un organ mărit. Tehnica de palpare implică aplicarea unei presiuni graduale, observând reacția pacientului și consistența țesuturilor. Semnul Murphy, specific pentru colecistită, este evaluat prin palparea sub rebordul costal drept în timpul inspirației profunde. Examinatorul trebuie să fie atent la semnele de iritație peritoneală, cum ar fi apărarea musculară sau semnul de rebound pozitiv.

Auscultația pentru sunete gastrice: Auscultația epigastrului oferă informații valoroase despre motilitatea gastrointestinală și prezența unor condiții patologice. Sunetele gastrice normale, cunoscute ca borborisme, sunt auzite ca gâlgâituri intermitente, produse de mișcările peristaltice ale stomacului și intestinelor. Frecvența normală este de 5-30 de sunete pe minut. Absența completă a sunetelor poate indica ileus paralitic sau obstrucție intestinală. Sunetele hiperactive, cu tonalitate înaltă, pot fi asociate cu gastroenterită sau diaree. În cazul obstrucției intestinale, se pot auzi sunete de tip „clapotaj”, caracteristice acumulării de lichid și gaz. Auscultația se efectuează cu stetoscopul aplicat în diferite puncte ale epigastrului, pentru cel puțin 30 de secunde în fiecare loc. Este important să se efectueze această examinare înainte de palpare, pentru a evita stimularea artificială a peristaltismului.

Durerea referită în epigastru

Structuri derivate din intestinul anterior (stomac, duoden, tract biliar): Durerea referită în epigastru poate proveni din organe situate la distanță, datorită inervației comune. Structurile derivate din intestinul anterior sunt frecvent implicate în acest fenomen. Afecțiunile stomacului, cum ar fi ulcerul gastric sau gastrita, pot cauza durere epigastrică localizată sau difuză. Duodenul, în special în cazul ulcerului duodenal, poate genera durere în epigastru, adesea cu caracter „de foame”. Problemele tractului biliar, inclusiv colelitiaza sau colecistita, pot produce durere care radiază din hipocondrul drept spre epigastru. Această durere este adesea asociată cu greață și intoleranță la alimente grase. Înțelegerea acestor modele de durere referită este crucială pentru diagnosticul diferențial al afecțiunilor abdominale superioare și ghidează investigațiile ulterioare.

Referirea durerii pancreatice: Pancreasul, deși situat retroperitoneal, poate cauza durere semnificativă referită în epigastru. În pancreatita acută, durerea este tipic severă, constantă și „în bară”, radiind spre spate. Poate fi agravată de ingestia de alimente și ameliorată prin poziția șezândă cu trunchiul aplecat înainte. În pancreatita cronică, durerea poate fi mai difuză și persistentă. Mecanismul durerii pancreatice implică activarea nociceptorilor viscerali și inflamația țesuturilor peripancreatice. Durerea poate fi însoțită de greață, vărsături și distensie abdominală. În cazuri severe, poate apărea iritație peritoneală cu rigiditate abdominală. Caracterul și intensitatea durerii pancreatice pot varia în funcție de etiologia subiacentă (alcool, calculi biliari, tumori) și de stadiul bolii. Recunoașterea modelului specific de durere pancreatică este esențială pentru diagnosticul precoce și managementul adecvat al acestei condiții potențial grave.