Gastrina: functiile manifestate, procedura de testare si rezultatele

Nivelurile anormale de gastrină pot indica diverse afecțiuni, de la ulcere peptice până la tumori neuroendocrine rare. Înțelegerea funcțiilor și mecanismelor de acțiune ale gastrinei este vitală pentru diagnosticarea și tratarea eficientă a tulburărilor gastrointestinale. Acest articol explorează în detaliu rolul gastrinei în organism, factorii care influențează secreția sa și implicațiile clinice ale dereglărilor nivelurilor de gastrină.

Funcțiile gastrinei

Gastrina joacă un rol multifațetat în fiziologia digestivă, fiind implicată în stimularea secreției de acid gastric, reglarea motilității stomacului și promovarea creșterii și regenerării mucoasei gastrice. Aceste funcții diverse asigură o digestie eficientă și mențin integritatea tractului gastrointestinal superior.

Stimularea secreției de acid gastric

Acțiunea directă asupra celulelor parietale: Gastrina exercită un efect stimulator puternic asupra celulelor parietale din mucoasa gastrică, principalele responsabile pentru producția de acid clorhidric. Acest proces implică legarea gastrinei de receptorii colecistokininici de tip B (CCK-B) prezenți pe suprafața celulelor parietale. Activarea acestor receptori declanșează o cascadă de semnalizare intracelulară care duce la inserția pompelor de protoni (H+/K+-ATP-ază) în membrana apicală a celulelor parietale. Aceste pompe sunt responsabile pentru secreția activă de ioni de hidrogen în lumenul stomacal, contribuind astfel la formarea acidului gastric. Stimularea directă a celulelor parietale de către gastrină asigură o producție rapidă și eficientă de acid, esențială pentru inițierea procesului digestiv și pentru activarea pepsinogenului.

Acțiunea indirectă prin intermediul celulelor asemănătoare enterocromafinei: Pe lângă efectul său direct asupra celulelor parietale, gastrina stimulează secreția de acid gastric și prin intermediul celulelor asemănătoare enterocromafinei (ECL). Aceste celule, localizate în mucoasa fundică a stomacului, joacă un rol crucial în amplificarea răspunsului acid. Gastrina se leagă de receptorii CCK-B prezenți pe celulele ECL, stimulându-le să elibereze histamină. Histamina eliberată acționează apoi asupra celulelor parietale vecine, legându-se de receptorii H2 și potențând astfel secreția de acid gastric. Acest mecanism indirect permite o reglare fină a producției de acid, oferind un control suplimentar asupra procesului de secreție gastrică. Interacțiunea complexă dintre gastrină, celulele ECL și celulele parietale asigură un răspuns acid coordonat și eficient la stimulii digestivi.

Stimularea motilității gastrice

Gastrina joacă un rol semnificativ în reglarea motilității gastrice, influențând contracțiile musculare ale stomacului. Acest hormon stimulează contracțiile mușchiului neted gastric, în special în regiunea antrală, facilitând astfel amestecarea conținutului stomacal și propulsarea acestuia către duoden. Acțiunea gastrinei asupra motilității implică atât efecte directe asupra celulelor musculare netede, cât și efecte indirecte mediate prin sistemul nervos enteric. Stimularea motilității gastrice de către gastrină contribuie la optimizarea procesului de digestie, asigurând o expunere adecvată a alimentelor la acizii gastrici și enzimele digestive. Acest efect al gastrinei este esențial pentru coordonarea eficientă a fazelor gastrice și intestinale ale digestiei.

Promovarea creșterii mucoasei gastrice

Gastrina joacă un rol crucial în menținerea și regenerarea mucoasei gastrice, acționând ca un factor trofic puternic. Acest hormon stimulează proliferarea celulelor epiteliale gastrice, inclusiv a celulelor parietale și a celulelor principale, contribuind astfel la îngroșarea și întărirea stratului protector al stomacului. Efectul trofic al gastrinei implică activarea căilor de semnalizare care promovează sinteza de ADN și diviziunea celulară în țesutul gastric. Acest proces este esențial pentru repararea continuă a mucoasei și pentru menținerea integrității barierei gastrice împotriva acizilor și enzimelor digestive. Acțiunea trofică a gastrinei este deosebit de importantă în contextul vindecării leziunilor gastrice și în adaptarea mucoasei la diverși factori de stres fiziologic sau patologic.

Interacțiunea cu alte organe digestive

Stimularea secreției pancreatice: Gastrina exercită un efect stimulator asupra pancreasului exocrin, contribuind la reglarea fină a procesului digestiv. Atunci când gastrina ajunge în circulația sangvină, aceasta acționează asupra celulelor acinare pancreatice, stimulând secreția de enzime digestive. Acest efect este mediat prin legarea gastrinei de receptorii specifici prezenți pe suprafața celulelor pancreatice. Ca rezultat, pancreasul eliberează o gamă variată de enzime, inclusiv amilază, lipază și proteaze, care sunt esențiale pentru digestia carbohidraților, lipidelor și proteinelor. Stimularea pancreatică indusă de gastrină asigură o coordonare eficientă între fazele gastrice și intestinale ale digestiei, optimizând astfel procesarea nutrienților în tractul gastrointestinal.

Stimularea contracției vezicii biliare: Gastrina joacă un rol important în reglarea funcției vezicii biliare, contribuind la eliberarea bilei în duoden în timpul digestiei. Acest hormon stimulează contracția mușchiului neted al vezicii biliare, un proces esențial pentru evacuarea bilei stocate. Bila, produsă de ficat și concentrată în vezica biliară, este crucială pentru emulsionarea și absorbția lipidelor în intestinul subțire. Efectul gastrinei asupra vezicii biliare este mediat prin receptori specifici prezenți pe celulele musculare netede ale acestui organ. Stimularea contracției vezicii biliare de către gastrină asigură eliberarea bilei în momentul potrivit al procesului digestiv, sincronizând astfel secreția bilei cu prezența alimentelor în duoden și optimizând digestia lipidelor.

Testarea gastrinei

Testarea nivelurilor de gastrină în sânge este un instrument diagnostic important pentru evaluarea diverselor tulburări gastrointestinale. Această analiză ajută la identificarea anomaliilor în producția de gastrină și poate oferi indicii valoroase despre funcționarea stomacului și a altor organe digestive.

Indicații pentru testarea gastrinei

Diagnosticul sindromului Zollinger-Ellison (gastrinom): Această afecțiune rară, caracterizată prin prezența unei tumori secretoare de gastrină, necesită o evaluare atentă a nivelurilor de gastrină. Testarea gastrinei este esențială pentru diagnosticul sindromului Zollinger-Ellison, care se manifestă prin ulcere peptice recurente și diaree severă. În acest sindrom, nivelurile de gastrină sunt semnificativ crescute, adesea depășind de 10 ori limita superioară a normalului. Diagnosticul implică nu doar măsurarea gastrinei serice în condiții de repaus alimentar, ci și efectuarea unor teste provocatoare, cum ar fi testul de stimulare cu secretină. Aceste investigații ajută la diferențierea gastrinoamelor de alte cauze de hipergastrinemie și ghidează deciziile terapeutice ulterioare.

Evaluarea hipergastrinemiei: Testarea gastrinei este crucială pentru investigarea cauzelor creșterii nivelurilor de gastrină în sânge. Hipergastrinemia poate fi rezultatul mai multor condiții, inclusiv gastrita atrofică, utilizarea pe termen lung a inhibitorilor pompei de protoni, sau infecția cu Helicobacter pylori. În aceste cazuri, măsurarea nivelurilor de gastrină ajută la diferențierea între cauzele fiziologice și cele patologice ale hipergastrinemiei. Evaluarea completă poate include și teste suplimentare, cum ar fi determinarea pH-ului gastric sau endoscopia digestivă superioară, pentru a stabili mecanismul exact al creșterii gastrinei și pentru a ghida managementul terapeutic adecvat.

Testul sangvin pentru gastrină

Procedura și recoltarea probelor: Testul sangvin pentru gastrină implică recoltarea unei probe de sânge pentru a măsura nivelurile de gastrină circulantă. Pacientul trebuie să fie în repaus alimentar timp de 12 ore înainte de test pentru a evita influențele dietei asupra rezultatelor. Recoltarea se face de obicei dimineața, când nivelurile de gastrină sunt mai stabile. Sângele este extras dintr-o venă, de obicei din plica cotului, utilizând o tehnică sterilă. Proba este apoi procesată pentru a separa serul sau plasma, care este analizată folosind metode imunologice sensibile, cum ar fi radioimunoanaliza sau testele imunoenzimatice. Este important ca pacientul să informeze medicul despre orice medicament pe care îl ia, în special inhibitori ai pompei de protoni sau antagoniști ai receptorilor H2, deoarece acestea pot influența nivelurile de gastrină.

Niveluri normale de gastrină: Interpretarea corectă a rezultatelor testului de gastrină necesită înțelegerea intervalului normal de valori. În general, nivelurile normale de gastrină în sânge variază între 0 și 100 picograme per mililitru (pg/mL) la adulți. Cu toate acestea, este important de menționat că aceste valori pot varia ușor în funcție de laboratorul care efectuează testul și de metoda specifică utilizată. Nivelurile de gastrină pot fluctua în cursul zilei și pot fi influențate de diverși factori, inclusiv vârsta, sexul și starea de sănătate generală a individului. Valori ușor crescute pot fi observate la persoanele în vârstă sau la cei cu afecțiuni renale. Niveluri semnificativ crescute, de peste 1000 pg/mL, sunt sugestive pentru condiții patologice precum sindromul Zollinger-Ellison și necesită investigații suplimentare.

Testul de stimulare cu secretină

Procedura și interpretarea: Testul de stimulare cu secretină este o investigație specializată utilizată pentru a confirma diagnosticul de sindrom Zollinger-Ellison și pentru a diferenția această condiție de alte cauze de hipergastrinemie. Procedura implică măsurarea nivelurilor de gastrină înainte și după administrarea intravenoasă de secretină. Inițial, se recoltează o probă de sânge pentru a determina nivelul bazal de gastrină. Apoi, se administrează secretină intravenos, urmată de recoltări repetate de sânge la intervale specifice (de obicei la 2, 5, 10, 15 și 30 de minute după injecție). În cazul unui gastrinom, se observă o creștere paradoxală a nivelurilor de gastrină după administrarea secretinei. O creștere de peste 200 pg/mL față de valoarea bazală este considerată diagnostică pentru sindromul Zollinger-Ellison. Interpretarea rezultatelor trebuie făcută în contextul clinic și în corelație cu alte investigații imagistice și endoscopice.