Parotidita: tipuri, cauze, simptome si optiuni de tratament

Diagnosticul se bazează pe examenul clinic și investigații suplimentare, iar tratamentul variază în funcție de cauza subiacentă, de la administrarea de antiinflamatoare și antibiotice până la intervenții chirurgicale în cazurile severe sau cronice.

Înțelegerea parotiditei

Parotida este o glandă salivară majoră cu un rol esențial în producerea salivei. Cunoașterea anatomiei și funcției sale este crucială pentru înțelegerea parotiditei și a afecțiunilor asociate.

Definiția parotidei: Parotida este cea mai mare dintre glandele salivare majore, situată în fața urechii și extinzându-se până la marginea mandibulei. Aceasta are o formă triunghiulară și este învelită într-o capsulă fibroasă. Glanda parotidă este responsabilă pentru producerea unei cantități semnificative de salivă seroasă, bogată în enzime digestive.

Anatomia glandei parotide: Glanda parotidă este compusă din doi lobi principali – lobul superficial și lobul profund – separați de nervul facial. Acest aranjament anatomic face ca intervențiile chirurgicale în această zonă să fie deosebit de delicate. Glanda este traversată de vase sangvine importante și de ductul Stenon, care transportă saliva în cavitatea bucală. Înțelegerea acestei structuri complexe este esențială pentru diagnosticarea și tratarea afecțiunilor parotidiene.

Funcția în producția de salivă: Rolul principal al glandei parotide este producerea și secreția de salivă. Saliva produsă de parotidă este predominant seroasă și conține enzima amilază, care începe procesul de digestie a carbohidraților încă din cavitatea bucală. Această salivă ajută la umezirea alimentelor, facilitând mestecatul și înghițirea, și contribuie la menținerea sănătății orale prin acțiunea sa antibacteriană și de tamponare a pH-ului. Stimularea glandei parotide, care apare în timpul mestecatului sau la vederea și mirosul alimentelor, duce la creșterea producției de salivă, esențială pentru o digestie eficientă și o bună igienă orală.

Tipuri și cauze ale parotiditei

Parotidita poate avea diverse etiologii, fiecare cu manifestări clinice și abordări terapeutice specifice. Înțelegerea acestor tipuri și cauze este esențială pentru un diagnostic precis și un tratament adecvat.

Parotidita bacteriană acută: Această formă de parotidită este cauzată de o infecție bacteriană, cel mai frecvent cu Staphylococcus aureus. Apare adesea la pacienții vârstnici, debilitați sau deshidratați. Simptomele includ umflarea rapidă și dureroasă a glandei, febră și secreție purulentă din canalul Stenon. Tratamentul implică administrarea promptă de antibiotice cu spectru larg, hidratare adecvată și, în cazuri severe, drenaj chirurgical.

Parotidita virală: Cea mai cunoscută formă de parotidită virală este oreionul, cauzat de virusul urlian. Alte virusuri, precum citomegalovirusul sau virusul Epstein-Barr, pot provoca de asemenea parotidită. Simptomele includ umflarea bilaterală a glandelor parotide, febră moderată și disconfort general. Tratamentul este în principal simptomatic, cu accent pe hidratare și controlul durerii. Vaccinarea a redus semnificativ incidența oreionului în multe țări.

Parotidita cronică: Această formă de parotidită se caracterizează prin episoade recurente de inflamație a glandei parotide. Cauzele pot fi multiple, incluzând obstrucții ale canalelor salivare, boli autoimune precum sindromul Sjögren, sau sialolitiază (formarea de calculi salivari). Simptomele pot include umflare intermitentă, durere și uscăciune a gurii. Tratamentul depinde de cauza subiacentă și poate implica antibiotice, sialoendoscopie sau, în cazuri severe, parotidectomie.

Alte cauze: Parotidita poate fi cauzată și de alte condiții, cum ar fi sarcoidoza, diabetul zaharat, malnutriția sau efecte secundare ale unor medicamente. În unele cazuri, tumorile benigne sau maligne ale glandei parotide pot mima simptomele parotiditei. Diagnosticul diferențial este crucial pentru a determina cauza exactă și a stabili planul de tratament adecvat.

Factori de risc: Diverși factori pot crește riscul de dezvoltare a parotiditei. Aceștia includ deshidratarea, igiena orală precară, fumatul, consumul excesiv de alcool, imunosupresia și anumite afecțiuni medicale cronice. Vârsta înaintată și utilizarea anumitor medicamente care reduc fluxul salivar sunt de asemenea factori de risc importanți. Identificarea și gestionarea acestor factori pot juca un rol semnificativ în prevenirea și managementul parotiditei.

Simptome și semne ale parotiditei

Recunoașterea promptă a simptomelor și semnelor parotiditei este esențială pentru un diagnostic precoce și un tratament eficient. Manifestările clinice pot varia în funcție de cauza subiacentă și severitatea afecțiunii.

Simptome comune: Principalele simptome ale parotiditei includ umflarea glandei parotide, care poate fi unilaterală sau bilaterală. Această umflare este adesea însoțită de durere și sensibilitate la palpare. Pacienții pot experimenta dificultăți la mestecat și înghițit, precum și uscăciune a gurii. În cazurile infecțioase, pot apărea febră, frisoane și stare generală de rău. Unii pacienți raportează un gust metalic sau neplăcut în gură, cauzat de modificările în compoziția salivei. Severitatea simptomelor poate varia de la ușoare la severe, în funcție de cauza subiacentă și de răspunsul individual al pacientului.

Simptomele parotiditei bacteriene acute: Parotidita bacteriană acută se manifestă prin umflarea rapidă și dureroasă a glandei parotide, de obicei unilateral. Pacienții prezintă febră ridicată, frisoane și stare generală de rău. Zona afectată este roșie, caldă la atingere și extrem de sensibilă. Apare dificultate la mestecat și înghițit, iar din canalul Stenon se poate observa secreție purulentă. Simptomele se dezvoltă rapid, în decurs de câteva ore sau zile, și pot fi însoțite de deshidratare și xerostomie (uscăciunea gurii).

Simptomele parotiditei virale: Parotidita virală, în special oreionul, se caracterizează prin umflarea bilaterală a glandelor parotide, deși poate începe unilateral. Umflarea este mai puțin dureroasă comparativ cu forma bacteriană și se dezvoltă treptat în câteva zile. Pacienții prezintă febră moderată, dureri de cap, oboseală și pierderea poftei de mâncare. Pot apărea dureri la mestecat și înghițit, iar urechile pot părea deplasate în sus și în afară din cauza umflării glandelor. În unele cazuri, pot apărea complicații precum orhita la bărbați sau ooforita la femei.

Simptomele parotiditei cronice: Parotidita cronică se manifestă prin episoade recurente de umflare și durere a glandei parotide. Simptomele pot fi intermitente, cu perioade de remisiune și exacerbare. Pacienții pot experimenta umflare ușoară până la moderată, durere surdă sau disconfort în zona parotidiană, care se agravează în timpul mesei. Xerostomia este frecventă, iar pacienții pot raporta un gust sărat sau metalic. În unele cazuri, pot apărea secreții purulente intermitente din canalul Stenon. Infecțiile acute suprapuse pot complica tabloul clinic al parotiditei cronice.

Diagnosticul parotiditei

Diagnosticul parotiditei implică o abordare complexă, combinând examenul clinic atent cu investigații imagistice și de laborator. Aceste metode permit identificarea cauzei subiacente și evaluarea severității afecțiunii, ghidând astfel planul de tratament.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică a parotiditei începe cu o anamneză detaliată și un examen fizic minuțios. Medicul va palpa zona glandei parotide, notând prezența umflăturilor, sensibilității sau durerii. Se observă aspectul pielii supraiacente, căutând semne de roșeață sau căldură locală. Examinarea cavității bucale poate releva edem al mucoasei sau secreții anormale din canalul Stenon. Medicul va verifica, de asemenea, prezența limfadenopatiei cervicale și va evalua funcția nervului facial, care traversează glanda parotidă.

Studii imagistice: Investigațiile imagistice joacă un rol crucial în diagnosticul și evaluarea parotiditei. Ecografia este adesea prima linie de investigație, oferind informații despre structura glandei, prezența calculilor sau a colecțiilor lichidiene. Tomografia computerizată (CT) și rezonanța magnetică (RMN) oferă imagini detaliate ale țesuturilor moi și pot identifica tumori, abcese sau modificări structurale ale glandei. Sialografia, o tehnică radiologică specializată, implică injectarea unui mediu de contrast în canalele salivare pentru a vizualiza anatomia detaliată a sistemului ductal și poate evidenția obstrucții sau dilatații anormale.

Teste de laborator: Analizele de laborator sunt esențiale pentru confirmarea diagnosticului și identificarea cauzei parotiditei. Hemoleucograma completă poate indica prezența unei infecții prin creșterea numărului de leucocite. Markerii inflamatori, precum proteina C reactivă și viteza de sedimentare a hematiilor, sunt adesea elevați. În cazul suspiciunii de parotidită virală, se pot efectua teste serologice specifice pentru virusul urlian sau alți agenți patogeni. Cultura secreției salivare poate identifica agenții bacterieni în cazul infecțiilor bacteriene. În situațiile în care se suspectează o boală autoimună, se pot recomanda teste pentru anticorpi specifici, cum ar fi anticorpii anti-SS-A și anti-SS-B în sindromul Sjögren.

Opțiuni de tratament pentru parotidită

Tratamentul parotiditei variază în funcție de cauza subiacentă, severitatea simptomelor și prezența complicațiilor. Abordarea terapeutică poate include măsuri conservative, medicație și, în cazuri severe, intervenții chirurgicale.

Managementul conservator: Abordarea conservatoare este adesea prima linie de tratament pentru formele ușoare de parotidită. Aceasta include hidratare adecvată pentru a stimula producția de salivă și a preveni deshidratarea. Aplicarea de comprese calde sau reci pe zona afectată poate ajuta la reducerea inflamației și ameliorarea durerii. Masajul ușor al glandei, efectuat de la posterior spre anterior, poate facilita drenajul salivei și reduce umflarea. Pacienții sunt sfătuiți să evite alimentele acide sau picante care pot stimula excesiv glanda și să mențină o igienă orală riguroasă pentru a preveni infecțiile secundare.

Medicație: Tratamentul medicamentos al parotiditei depinde de etiologia sa. În cazul infecțiilor bacteriene, antibioticele cu spectru larg sunt esențiale, alegerea lor fiind ghidată de rezultatele culturilor și antibiogramei. Antiinflamatoarele nesteroidiene sau paracetamolul sunt utilizate pentru controlul durerii și reducerea febrei. În parotidita virală, tratamentul este în principal simptomatic, cu accent pe hidratare și controlul durerii. Pentru formele cronice sau autoimune, pot fi necesare corticosteroizi sistemici sau imunosupresoare. Sialagogii, medicamente care stimulează producția de salivă, pot fi benefici în cazurile de xerostomie asociată.

Intervenții chirurgicale: Intervențiile chirurgicale sunt rezervate cazurilor severe sau refractare la tratamentul conservator și medicamentos. Drenajul chirurgical poate fi necesar în cazul formării de abcese parotidiene. Sialoendoscopia, o procedură minim invazivă, permite vizualizarea directă a canalelor salivare și poate fi utilizată pentru îndepărtarea calculilor sau dilatarea stricturilor. În cazurile cronice severe sau în prezența tumorilor, poate fi necesară parotidectomia parțială sau totală. Această procedură implică îndepărtarea parțială sau completă a glandei parotide, cu atenție deosebită pentru prezervarea nervului facial. Intervenția chirurgicală este întotdeauna considerată cu precauție, ținând cont de potențialele complicații și impactul asupra calității vieții pacientului.

Îngrijirea și gestionarea parotiditei la domiciliu

Îngrijirea la domiciliu și auto-gestionarea joacă un rol crucial în managementul parotiditei, completând tratamentul medical și accelerând recuperarea. Aceste măsuri pot ajuta la ameliorarea simptomelor, prevenirea complicațiilor și îmbunătățirea calității vieții pacienților.

Considerații dietetice: Dieta joacă un rol important în gestionarea parotiditei și în menținerea sănătății glandelor salivare. Se recomandă consumul de alimente moi și ușor de mestecat pentru a reduce stresul asupra glandelor parotide inflamate. Hidratarea adecvată este esențială, pacienții fiind încurajați să bea apă frecvent pentru a stimula producția de salivă și a preveni deshidratarea. Evitarea alimentelor acide, picante sau foarte sărate poate ajuta la reducerea iritației glandelor. Includerea în dietă a alimentelor care stimulează natural producția de salivă, precum fructele citrice (în cazul în care nu cauzează disconfort), poate fi benefică. În cazurile de xerostomie, se pot recomanda substituenți de salivă sau gumă de mestecat fără zahăr pentru a stimula salivația.

Practici de igienă orală: Menținerea unei igiene orale riguroase este esențială în gestionarea și prevenirea parotiditei. Pacienții trebuie să își perieze dinții de cel puțin două ori pe zi, folosind o periuță moale și o pastă de dinți cu fluor. Utilizarea regulată a aței dentare ajută la îndepărtarea plăcii bacteriene dintre dinți și la stimularea fluxului salivar. Clătirea gurii cu apă sărată caldă de mai multe ori pe zi poate ajuta la reducerea inflamației și la menținerea curățeniei cavității bucale. În cazul parotiditei cronice, medicul poate recomanda utilizarea unui irigator bucal pentru curățarea în profunzime a canalelor salivare.

Tehnici de ameliorare a durerii: Gestionarea durerii asociate parotiditei poate fi realizată prin diverse metode non-invazive. Aplicarea de comprese calde sau reci pe zona afectată, alternând la fiecare 10-15 minute, poate reduce inflamația și ameliora disconfortul. Masajul ușor al glandei, efectuat cu mișcări circulare blânde, poate stimula drenajul salivei și reduce umflarea. Analgezicele orale, precum paracetamolul sau ibuprofenul, pot fi administrate conform recomandărilor medicului pentru a controla durerea și febra. Tehnicile de relaxare, cum ar fi respirația profundă sau meditația, pot ajuta la gestionarea stresului asociat cu disconfortul cronic.

Prevenirea parotiditei

Prevenirea parotiditei implică o serie de măsuri proactive care vizează menținerea sănătății glandelor salivare și reducerea riscului de infecție sau inflamație. Aceste strategii includ practici de igienă orală riguroase, hidratare adecvată și, în cazul parotiditei virale, vaccinarea.

Menținerea unei bune sănătăți orale: O igienă orală corespunzătoare este fundamentală în prevenirea parotiditei. Periajul dentar regulat, de cel puțin două ori pe zi, cu o pastă de dinți cu fluor, ajută la îndepărtarea plăcii bacteriene și la prevenirea infecțiilor orale care pot afecta glandele salivare. Utilizarea zilnică a aței dentare este esențială pentru curățarea spațiilor interdentare, unde se pot acumula bacterii. Vizitele regulate la stomatolog pentru controale și detartraje profesionale contribuie la menținerea sănătății orale generale. Evitarea consumului excesiv de alimente și băuturi care pot irita mucoasa bucală, precum cele foarte acide sau picante, poate ajuta la prevenirea iritației glandelor salivare.

Menținerea hidratării: Hidratarea adecvată joacă un rol crucial în prevenirea parotiditei prin menținerea unui flux salivar optim. Consumul regulat de apă pe parcursul zilei ajută la stimularea producției de salivă, care are proprietăți antibacteriene naturale și ajută la curățarea cavității bucale. Se recomandă consumul a cel puțin 8 pahare de apă pe zi, sau mai mult în condiții de căldură sau activitate fizică intensă. Evitarea consumului excesiv de cafea, alcool și băuturi zaharoase, care pot duce la deshidratare, este de asemenea importantă. În cazul persoanelor predispuse la xerostomie (gură uscată), utilizarea de substituenți de salivă sau stimulente salivare poate fi benefică pentru menținerea hidratării orale.

Vaccinarea (pentru oreion): Vaccinarea împotriva oreionului reprezintă o măsură preventivă esențială în reducerea incidenței parotiditei virale cauzate de virusul urlian. Vaccinul ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) este inclus în schema națională de imunizare și se administrează de obicei în două doze, prima la vârsta de 12-15 luni și a doua între 4-6 ani. Eficacitatea vaccinului este ridicată, oferind protecție pe termen lung împotriva oreionului. Pentru adulții care nu au fost vaccinați în copilărie sau nu au avut oreion, se recomandă vaccinarea de recuperare. Imunizarea în masă a redus semnificativ incidența oreionului și a complicațiilor asociate, contribuind la protecția comunității prin imunitate de grup.

Complicațiile parotiditei

Parotidita, deși adesea o afecțiune tratabilă, poate duce la complicații semnificative în cazurile severe sau netratate corespunzător. Aceste complicații pot varia de la formarea de abcese locale până la implicarea sistemică și afectarea nervilor faciali.

Formarea de abcese: Abcesele parotidiene reprezintă o complicație gravă a parotiditei bacteriene acute netratate sau tratate inadecvat. Acestea se manifestă prin acumularea de puroi în interiorul sau în jurul glandei parotide, cauzând o umflătură dureroasă, fluctuentă și bine delimitată. Pacienții prezintă de obicei febră ridicată, durere severă și dificultăți la deschiderea gurii sau la înghițire. Diagnosticul se stabilește prin examen clinic și imagistic (ecografie sau tomografie computerizată), iar tratamentul implică drenaj chirurgical și antibioterapie intensivă. Netratate, abcesele parotidiene pot duce la complicații și mai grave, precum septicemia sau răspândirea infecției în spațiile profunde ale gâtului.

Umflarea cronică a parotidei: Parotidita recurentă sau cronică poate duce la umflarea persistentă a glandei parotide. Această condiție, cunoscută și sub numele de sialadenită cronică, se caracterizează prin episoade repetate de inflamație și umflare a glandei. Cauzele pot include obstrucții ale canalelor salivare, calculi salivari sau afecțiuni autoimune precum sindromul Sjögren. Umflarea cronică poate duce la modificări structurale ale glandei, afectând funcția sa normală și provocând disconfort persistent. Tratamentul implică gestionarea cauzei subiacente și poate include sialoendoscopie pentru îndepărtarea obstrucțiilor, corticosteroizi pentru reducerea inflamației sau, în cazuri severe, parotidectomie parțială sau totală.

Implicarea nervului facial: Nervul facial (nervul cranian VII) traversează glanda parotidă, făcându-l vulnerabil la afectare în cazul inflamației sau infecției severe a glandei. Implicarea nervului facial în parotidită poate duce la paralizie facială temporară sau, în cazuri rare, permanentă. Simptomele includ slăbiciune musculară pe partea afectată a feței, dificultăți în închiderea ochiului sau asimetrie facială. Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică și, în unele cazuri, studii electrodiagnostice. Tratamentul implică gestionarea parotiditei subiacente, terapie cu corticosteroizi pentru reducerea inflamației și, în funcție de severitate, fizioterapie facială. Recuperarea completă este posibilă în multe cazuri, dar poate dura săptămâni sau luni.