Anatomia laringelui: componente, structura si vascularizatia

Principalele funcții ale laringelui includ conducerea aerului spre plămâni, producerea vocii prin vibrația corzilor vocale și prevenirea aspirației alimentelor în timpul deglutiției. Datorită structurii și poziționării sale, laringele joacă un rol crucial în coordonarea respirației, fonației și deglutiției.

Generalizări ale laringelui

Laringele este un organ musculo-cartilaginos cu o structură complexă, adaptat pentru îndeplinirea multiplelor sale funcții. Acesta se află în conexiune cu structurile adiacente precum faringele, traheea și esofagul, având o poziție dinamică în gât.

Definiție și localizare: Laringele este situat în partea anterioară a gâtului, în continuarea faringelui și deasupra traheei. Se întinde de la nivelul vertebrelor cervicale C3 până la C6, având o lungime de aproximativ 4-5 cm la adulți. Poziția sa este menținută de ligamente și mușchi care îl conectează la structurile înconjurătoare, precum osul hioid și traheea.

Funcții principale: Laringele îndeplinește trei funcții esențiale pentru organism. Prima și cea mai importantă este protecția căilor aeriene inferioare, prevenind aspirația alimentelor și lichidelor în plămâni în timpul deglutiției. A doua funcție majoră este fonația, laringele fiind organul principal responsabil de producerea vocii. În cele din urmă, laringele participă activ la procesul de respirație, reglând fluxul de aer între faringe și trahee.

Relații anatomice: Laringele se află în strânsă legătură cu mai multe structuri importante din gât. Superior, se conectează cu faringele și baza limbii prin intermediul epiglotei. Inferior, se continuă cu traheea. Posterior, laringele este în contact cu esofagul, iar lateral este flancat de lobii glandei tiroide și vasele mari ale gâtului. Aceste relații anatomice sunt cruciale pentru înțelegerea funcționării laringelui și a potențialelor complicații patologice.

Componentele structurale ale laringelui

Laringele prezintă o structură complexă, formată din mai multe elemente cartilaginoase, ligamentare și musculare care lucrează în armonie pentru a-i asigura funcționalitatea.

Componente

Cartilajul tiroid: Acesta este cel mai mare cartilaj al laringelui, având forma unui scut deschis posterior. Este format din două lame care se unesc anterior, formând proeminența laringiană, cunoscută popular ca „mărul lui Adam”. Cartilajul tiroid oferă protecție structurilor interne ale laringelui și servește ca punct de atașare pentru numeroși mușchi și ligamente.

Cartilajul cricoid: Situat inferior față de cartilajul tiroid, cartilajul cricoid are forma unui inel de sigiliu, cu o parte anterioară îngustă (arcul) și o parte posterioară mai lată (lama). Este singurul cartilaj care înconjoară complet lumenul laringian, servind ca bază stabilă pentru întreaga structură laringiană.

Epiglota: Este o structură cartilaginoasă în formă de frunză, atașată de fața internă a cartilajului tiroid. Rolul său principal este de a acoperi intrarea în laringe în timpul deglutiției, prevenind astfel aspirația alimentelor și lichidelor în căile respiratorii. Epiglota este foarte mobilă, putându-se ridica în timpul respirației și coborî în timpul înghițirii.

Cartilajele aritenoide: Acestea sunt două mici cartilaje piramidale situate în partea posterioară a laringelui, pe marginea superioară a cartilajului cricoid. Cartilajele aritenoide joacă un rol crucial în mișcarea corzilor vocale, având atașate la ele ligamentele vocale. Mișcările lor de rotație și glisare permit modificarea tensiunii și poziției corzilor vocale, esențiale pentru fonație.

Ligamente și membrane: Laringele conține numeroase ligamente și membrane care conectează cartilajele între ele și cu structurile adiacente. Printre cele mai importante se numără membrana tirohioidiană, care leagă cartilajul tiroid de osul hioid, și ligamentul cricotiroidian, care unește cartilajele cricoid și tiroid. Aceste structuri fibroase asigură stabilitatea laringelui, permițând în același timp mișcările necesare pentru funcțiile sale.

Alte cartilaje: Pe lângă cartilajele principale menționate anterior, laringele mai conține și alte structuri cartilaginoase mai mici, dar importante. Cartilajele corniculate sunt două mici proeminențe conice situate în vârful cartilajelor aritenoide, în timp ce cartilajele cuneiforme sunt încorporate în pliurile ariepiglotice. Aceste cartilaje mai mici contribuie la stabilitatea și flexibilitatea structurii laringiene.

Tipuri de cartilaje

Cartilaje nepereche: Laringele conține trei cartilaje nepereche: tiroid, cricoid și epiglotă. Cartilajul tiroid, cel mai mare dintre ele, formează „scutul” anterior al laringelui și este responsabil pentru proeminența laringiană. Cartilajul cricoid, situat inferior, este singurul care înconjoară complet lumenul laringian. Epiglota, o structură flexibilă în formă de frunză, acoperă intrarea în laringe în timpul deglutiției.

Cartilaje pereche: Laringele conține trei perechi de cartilaje: aritenoide, corniculate și cuneiforme. Cartilajele aritenoide, în formă de piramidă, sunt esențiale pentru mișcarea corzilor vocale, având procese vocale și musculare pentru atașarea ligamentelor și mușchilor. Cartilajele corniculate, mici și conice, se articulează cu vârfurile cartilajelor aritenoide, extinzându-le posterior și medial. Cartilajele cuneiforme, situate în pliurile ariepiglotice, contribuie la stabilitatea și flexibilitatea structurii laringiene.

Structura internă a laringelui

Interiorul laringelui prezintă o organizare complexă, adaptată pentru funcțiile sale multiple de respirație, fonație și protecție a căilor aeriene. Cavitatea laringiană este împărțită în trei regiuni principale, fiecare cu caracteristici și roluri specifice.

Supraglota

Această regiune superioară a laringelui se extinde de la intrarea laringiană până la nivelul corzilor vocale false. Include epiglota, pliurile ariepiglotice, cartilajele aritenoide și ventriculii laringieni. Supraglota joacă un rol crucial în protecția căilor aeriene inferioare în timpul deglutiției și contribuie la modificarea rezonanței vocale. Mucoasa acestei zone este bogat inervată, fiind responsabilă pentru reflexul de tuse și alte mecanisme protective.

Glota

Reprezintă porțiunea centrală a laringelui, cuprinzând corzile vocale adevărate și spațiul dintre ele, numit rima glotidei. Această regiune este esențială pentru producerea vocii și controlul fluxului de aer în timpul respirației. Corzile vocale sunt structuri elastice care vibrează atunci când aerul trece printre ele, generând sunetul fundamental al vocii. Poziția și tensiunea corzilor vocale sunt ajustate fin de mușchii intrinseci ai laringelui pentru a modula înălțimea și intensitatea sunetului.

Subglota

Este porțiunea inferioară a laringelui, situată sub nivelul corzilor vocale și extinsă până la marginea inferioară a cartilajului cricoid. Această regiune are forma unui con inversat și joacă un rol important în direcționarea fluxului de aer către și dinspre plămâni. Subglota contribuie la reglarea presiunii subglotice, esențială pentru fonație, și participă la umidificarea aerului inspirat. Mucoasa subglotei este mai sensibilă la iritanți comparativ cu alte părți ale căilor respiratorii, contribuind la reflexul de tuse.

Spațiul glotic (Rima glottidis)

Spațiul glotic reprezintă deschiderea dintre corzile vocale adevărate, fiind o structură dinamică esențială pentru respirație și fonație. În timpul respirației liniștite, rima glotidei are forma literei V, permițând trecerea liberă a aerului. În timpul fonației, corzile vocale se apropie, îngustând rima glotidei și creând condițiile necesare pentru vibrația corzilor vocale. Dimensiunea și forma rimei glotidei sunt controlate precis de mușchii intrinseci ai laringelui, permițând ajustări fine pentru producerea unei game largi de sunete vocale.

Pliurile vocale

Pliurile vocale adevărate: Acestea sunt structuri elastice situate în glotă, formate din mușchi, ligamente și mucoasă. Corzile vocale adevărate sunt responsabile pentru producerea sunetului prin vibrația lor în timpul expirației. Ele se întind de la cartilajul tiroid anterior până la procesele vocale ale cartilajelor aritenoide posterior. Mușchiul vocal și ligamentul vocal formează nucleul acestor pliuri, acoperite de o mucoasă specializată care permite vibrații rapide și eficiente. Tensiunea, lungimea și apropierea corzilor vocale sunt ajustate fin pentru a controla înălțimea și calitatea vocii.

Pliurile vocale false (pliurile vestibulare): Situate deasupra corzilor vocale adevărate, pliurile vocale false, numite și pliuri vestibulare, nu participă direct la producerea vocii în vorbirea normală. Aceste structuri sunt formate din țesut conjunctiv lax și glande, fiind acoperite de mucoasă. Rolul lor principal este de protecție, ajutând la închiderea laringelui în timpul deglutiției și efortului. În anumite condiții patologice sau în tehnici vocale specifice, pliurile vocale false pot contribui la producerea unor sunete particulare, cum ar fi vocile guturale sau tehnicile de cântat din unele culturi.

Mușchii laringelui

Laringele este dotat cu un sistem muscular complex, esențial pentru funcțiile sale de fonație, respirație și protecție a căilor aeriene. Acești mușchi sunt clasificați în două categorii principale: extrinseci și intrinseci.

Mușchii extrinseci: Acești mușchi conectează laringele de structurile adiacente și sunt responsabili pentru mișcările sale în ansamblu. Principalii mușchi extrinseci includ: mușchiul tirohioidian, care ridică laringele și coboară osul hioid; mușchiul sternotiroidian, care coboară laringele; și mușchiul constrictor inferior al faringelui, care participă la deglutiție. Mușchii extrinseci joacă un rol crucial în ajustarea poziției laringelui în timpul vorbirii, cântatului și deglutiției, influențând astfel calitatea vocii și eficiența înghițirii.

Mușchii intrinseci: Aceștia sunt mușchi mici, localizați în întregime în interiorul laringelui, responsabili pentru mișcările fine ale corzilor vocale. Principalii mușchi intrinseci sunt: mușchiul cricotiroidian, care tensionează corzile vocale; mușchiul tiroaritenoidian, care scurtează și relaxează corzile vocale; mușchiul cricoaritenoidian posterior, singurul abductor al corzilor vocale; și mușchiul cricoaritenoidian lateral, care aduce corzile vocale. Acești mușchi lucrează în coordonare precisă pentru a controla deschiderea și închiderea glotei, precum și tensiunea corzilor vocale, esențiale pentru fonație și respirație.

Funcția în fonație: Mușchii laringelui joacă un rol crucial în producerea vocii. Cricotiroidianul alungește și tensionează corzile vocale, controlând înălțimea sunetului. Mușchiul tiroaritenoidian modifică masa și rigiditatea corzilor vocale, influențând timbrul vocii. Mușchiul cricoaritenoidianul lateral și mușchiul interaritenoidian aduc corzile vocale în contact pentru fonație, în timp ce mușchiul cricoaritenoidian posterior le depărtează pentru respirație. Coordonarea fină a acestor mușchi permite producerea unei game largi de sunete, de la șoapte la sunete puternice, și ajustarea subtilă a calității vocii în vorbire și cântat.

Funcția în respirație: Laringele joacă un rol crucial în respirație prin reglarea fluxului de aer. În timpul inspirației, mușchii cricoaritenoidieni posteriori se contractă, abducând corzile vocale și lărgind glota. Această acțiune reduce rezistența la fluxul de aer, permițând inspirația eficientă. În expirație, corzile vocale se apropie ușor, creând o rezistență controlată care ajută la menținerea presiunii pozitive în căile aeriene și previne colapsul alveolar. Laringele ajustează fin deschiderea glotei pentru a optimiza schimbul de gaze și a regla ritmul respirator.

Funcția în protecția căilor aeriene: Laringele acționează ca un gardian al căilor respiratorii inferioare, prevenind aspirația substanțelor străine. Această funcție este realizată prin mecanisme complexe, incluzând închiderea rapidă a glotei și ridicarea laringelui în timpul deglutiției. Epiglota se pliază peste intrarea laringiană, iar corzile vocale și pliurile vestibulare se închid strâns. Reflexul de tuse, declanșat de receptorii senzoriali laringieni, expulzează eficient particulele sau lichidele care ar putea pătrunde în căile aeriene, oferind o protecție suplimentară împotriva aspirației.

Vascularizația laringelui

Laringele beneficiază de o vascularizație bogată, esențială pentru funcționarea sa optimă și pentru menținerea integrității țesuturilor sale. Această rețea vasculară complexă asigură aportul de oxigen și nutrienți, precum și eliminarea eficientă a deșeurilor metabolice.

Aportul arterial: Vascularizația arterială a laringelui este asigurată în principal de două perechi de artere: arterele laringiene superioare și arterele laringiene inferioare. Artera laringiană superioară, ramură a arterei tiroidiene superioare, pătrunde în laringe prin membrana tirohioidiană și irigă regiunea supraglotică și corzile vocale. Artera laringiană inferioară, ramură a arterei tiroidiene inferioare, urcă de-a lungul traheei și vascularizează regiunea subglotică și partea inferioară a corzilor vocale. Aceste artere formează anastomoze bogate, asigurând o vascularizație redundantă și protejând laringele împotriva ischemiei în cazul obstrucției unei artere.

Drenajul venos: Sistemul venos al laringelui urmează în general traseul arterelor, formând o rețea complexă de vene care drenează sângele din țesuturile laringiene. Venele laringiene superioare și inferioare corespund arterelor cu același nume. Venele laringiene superioare se varsă în vena tiroidă superioară, care ulterior se drenează în vena jugulară internă. Venele laringiene inferioare se varsă în plexul venos tiroidian inferior, care se drenează în vena brahiocefalică stângă. Această organizare asigură un drenaj eficient al sângelui venos, esențial pentru menținerea echilibrului fluidic și prevenirea congestiei tisulare.

Drenajul limfatic: Sistemul limfatic al laringelui joacă un rol crucial în menținerea homeostaziei tisulare și în funcția imunitară. Rețeaua limfatică este organizată în două compartimente principale, separate de nivelul corzilor vocale. Limfaticele supraglotice drenează în nodurile limfatice cervicale profunde superioare, în special în nodurile jugulodigastrice. Limfaticele subglotice drenează în nodurile prelaringiene, pretraheale și paratraheale, care apoi comunică cu nodurile cervicale profunde inferioare. Corzile vocale au o rețea limfatică limitată, ceea ce explică parțial răspândirea mai lentă a tumorilor în această regiune.

Inervația laringelui

Laringele beneficiază de o inervație complexă, esențială pentru funcțiile sale de fonație, respirație și protecție a căilor aeriene. Această inervație este asigurată în principal de ramuri ale nervului vag, oferind atât control motor, cât și sensibilitate.

Nervul laringian recurent: Acest nerv, ramură a nervului vag, este principalul responsabil pentru inervația motorie a laringelui. Nervul laringian recurent stâng se desprinde din nervul vag la nivelul arcului aortic, în timp ce cel drept se desprinde la nivelul arterei subclaviculare drepte. Ambele nervi urcă de-a lungul traheei pentru a intra în laringe. Ei inervează toți mușchii intrinseci ai laringelui, cu excepția mușchiului cricotiroidian. Lezarea acestui nerv poate duce la paralizia corzilor vocale, afectând sever fonația și protecția căilor aeriene.

Nervul laringian superior: Acesta este o altă ramură importantă a nervului vag, care se divide în două ramuri principale: internă și externă. Ramura internă furnizează inervația senzitivă pentru mucoasa laringiană de deasupra corzilor vocale, fiind responsabilă pentru reflexul de tuse și alte mecanisme protective. Ramura externă inervează motor mușchiul cricotiroidian, important pentru tensionarea corzilor vocale și controlul înălțimii vocii. Lezarea nervului laringian superior poate duce la dificultăți în producerea sunetelor de înaltă frecvență și la reducerea sensibilității laringiene.

Inervația motorie: Controlul motor al laringelui este asigurat în principal de nervul laringian recurent, care inervează toți mușchii intrinseci ai laringelui, cu excepția mușchiului cricotiroidian. Acesta din urmă este inervat de ramura externă a nervului laringian superior. Această distribuție a inervației motorii permite controlul fin al mișcărilor corzilor vocale, esențial pentru fonație și respirație. Coordonarea precisă a acestor mușchi permite ajustarea tensiunii, poziției și vibrației corzilor vocale, rezultând în producerea unei game largi de sunete și în reglarea eficientă a fluxului de aer.

Inervația senzitivă: Sensibilitatea laringelui este crucială pentru protecția căilor aeriene și pentru reglarea fină a fonației. Inervația senzitivă este asigurată în principal de ramura internă a nervului laringian superior, care acoperă zona supraglotică și glotică. Regiunea subglotică primește fibre senzitive de la nervul laringian recurent. Această distribuție bogată de receptori senzitivi permite detectarea rapidă a iritanților și declanșarea reflexelor protective, cum ar fi tusea și închiderea glotei. De asemenea, răspunsul senzorial este esențial pentru ajustarea fină a poziției și tensiunii corzilor vocale în timpul vorbirii și cântatului.