Epiglotita: cauze, simptome, diagnostic si optiuni de tratament

Diagnosticul precoce și intervenția medicală de urgență sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor potențial fatale. Tratamentul implică adesea asigurarea permeabilității căilor respiratorii, administrarea de antibiotice și monitorizare atentă în unitatea de terapie intensivă.

Înțelegerea epiglotitei

Epiglotita este o condiție medicală care necesită atenție imediată din cauza potențialului său de a compromite rapid funcția respiratorie. Această afecțiune implică inflamarea acută a epiglotei și a structurilor adiacente, putând duce la obstrucția căilor respiratorii superioare.

Definiție și descriere: Epiglotita reprezintă inflamarea și umflarea epiglotei, o structură cartilaginoasă în formă de frunză situată la baza limbii. Această afecțiune poate evolua rapid, cauzând o obstrucție semnificativă a căilor respiratorii în câteva ore. Inflamația se poate extinde la structurile adiacente, inclusiv aritenoizii și plicile ariepiglotice, agravând astfel severitatea condiției și riscul de compromitere respiratorie.

Anatomie și funcție a epiglotei: Epiglota este o structură crucială în procesul de deglutiție și protecție a căilor respiratorii. În timpul înghițirii, aceasta se pliază peste deschiderea laringelui, prevenind astfel pătrunderea alimentelor și a lichidelor în trahee. Când epiglota se inflamează și se umflă, această funcție de protecție este compromisă, crescând riscul de aspirație și obstrucție a căilor respiratorii. Înțelegerea acestei anatomii complexe este esențială pentru aprecierea gravității epiglotitei și a necesității unei intervenții rapide.

Importanța diagnosticului și tratamentului prompt: Recunoașterea timpurie a simptomelor epiglotitei și intervenția medicală imediată sunt cruciale pentru prevenirea complicațiilor potențial fatale. Întârzierea diagnosticului sau a tratamentului poate duce la obstrucția completă a căilor respiratorii, necesitând proceduri de urgență pentru asigurarea ventilației. Medicii trebuie să fie vigilenți în evaluarea pacienților cu simptome sugestive, iar suspiciunea clinică ridicată trebuie să conducă la inițierea promptă a măsurilor terapeutice adecvate pentru a preveni evoluția către insuficiență respiratorie acută.

Cauzele epiglotitei

Epiglotita poate fi cauzată de diverși factori, predominant de natură infecțioasă, dar și de alte cauze non-infecțioase. Înțelegerea acestor cauze este esențială pentru diagnosticul și managementul adecvat al afecțiunii.

Infecții bacteriene: Principalul agent patogen responsabil de epiglotită este Haemophilus influenzae de tip b (Hib). Această bacterie a fost istoricește cea mai frecventă cauză a epiglotitei la copii. Cu toate acestea, introducerea vaccinului Hib în programele de imunizare a redus semnificativ incidența cazurilor cauzate de acest agent patogen. Alte bacterii implicate în etiologia epiglotitei includ Streptococcus pneumoniae, Streptococcus pyogenes (streptococ beta-hemolitic de grup A) și Staphylococcus aureus. Aceste bacterii pot coloniza tractul respirator superior și, în anumite condiții, pot invada țesuturile, provocând inflamație severă.

Infecții virale: Deși mai puțin frecvente decât cele bacteriene, infecțiile virale pot fi, de asemenea, responsabile de apariția epiglotitei. Virusurile implicate includ virusul herpes simplex, virusul varicela-zoster și virusul paragripal. Aceste infecții virale pot afecta direct epiglota sau pot predispune la suprainfecții bacteriene secundare. Infecțiile virale pot provoca inflamație și edem al epiglotei, ducând la simptome similare cu cele ale epiglotitei bacteriene, deși de obicei cu o evoluție mai puțin agresivă.

Cauze non-infecțioase: Epiglotita poate apărea și în absența unei infecții. Cauzele non-infecțioase includ traumatismele directe ale gâtului, ingestia de substanțe caustice sau lichide foarte fierbinți, și inhalarea de fumuri toxice. Aceste situații pot provoca leziuni și inflamații ale epiglotei și ale țesuturilor înconjurătoare. În cazuri rare, reacțiile alergice severe pot duce la edem al epiglotei ca parte a unei reacții anafilactice generalizate. De asemenea, radioterapia în zona capului și gâtului poate predispune la inflamația epiglotei ca efect secundar al tratamentului.

Factori de risc pentru epiglotită

Identificarea factorilor de risc pentru epiglotită este crucială pentru prevenirea și managementul eficient al acestei afecțiuni potențial fatale. Înțelegerea acestor factori permite implementarea strategiilor de prevenție și facilitează diagnosticul precoce la persoanele cu risc crescut.

Vârsta: Epiglotita poate afecta persoane de toate vârstele, dar există diferențe semnificative în distribuția pe grupe de vârstă. Istoric, copiii cu vârste cuprinse între 2 și 7 ani erau cei mai expuși riscului de epiglotită cauzată de Haemophilus influenzae tip b (Hib). Cu toate acestea, introducerea vaccinului Hib a schimbat dramatic acest tipar. În prezent, epiglotita este mai frecvent întâlnită la adulți, în special la cei cu vârsta peste 40 de ani. La adulți, cauzele sunt mai diverse și includ alte tipuri de bacterii și factori non-infecțioși. Copiii foarte mici și vârstnicii rămân grupuri vulnerabile din cauza sistemului imunitar imatur sau slăbit.

Lipsa vaccinării Hib: Absența vaccinării împotriva Haemophilus influenzae tip b reprezintă un factor de risc major pentru epiglotită, în special la copii. Vaccinul Hib, introdus în programele naționale de imunizare din multe țări în anii ’80 și ’90, a redus dramatic incidența epiglotitei cauzate de această bacterie. Copiii nevaccinați sau cu scheme incomplete de vaccinare rămân expuși riscului de infecție cu Hib și, implicit, de epiglotită. În regiunile unde vaccinarea Hib nu este larg răspândită sau în cazul populațiilor cu acces limitat la servicii medicale, riscul de epiglotită rămâne semnificativ mai ridicat.

Sistem imunitar slăbit: Persoanele cu sistem imunitar compromis prezintă un risc crescut de a dezvolta epiglotită. Această categorie include pacienții cu HIV/SIDA, cei care urmează tratamente imunosupresoare pentru boli autoimune sau după transplant de organe, precum și persoanele cu afecțiuni maligne hematologice. Sistemul imunitar slăbit reduce capacitatea organismului de a combate infecțiile, făcând aceste persoane mai susceptibile la colonizarea și invazia bacteriană a țesuturilor epiglotei. De asemenea, răspunsul imun inadecvat poate duce la o evoluție mai severă a bolii și la un risc crescut de complicații. Pacienții cu diabet zaharat necontrolat sau alte boli cronice care afectează funcția imună sunt, de asemenea, considerați a avea un risc crescut.

Fumatul și consumul de substanțe nocive: Fumatul și consumul excesiv de alcool sau droguri pot crește riscul de epiglotită prin iritarea și inflamarea țesuturilor din gât. Fumul de țigară afectează mecanismele de apărare ale tractului respirator, făcând mucoasa mai susceptibilă la infecții. Consumul de droguri, în special inhalarea de substanțe fierbinți sau iritante, poate provoca leziuni directe ale epiglotei. Aceste obiceiuri nocive slăbesc sistemul imunitar și pot masca simptomele inițiale ale epiglotitei, întârziind diagnosticul și tratamentul.

Semne și simptome ale epiglotitei

Epiglotita se manifestă prin simptome care evoluează rapid și pot pune viața în pericol. Recunoașterea precoce a acestor semne este crucială pentru inițierea promptă a tratamentului și prevenirea complicațiilor severe.

Durere severă în gât: Durerea intensă în gât este adesea primul și cel mai proeminent simptom al epiglotitei. Aceasta se dezvoltă rapid și este descrisă de pacienți ca fiind mult mai severă decât o durere obișnuită de gât. Intensitatea durerii poate fi atât de mare încât pacientul evită să înghită saliva, ducând la salivare excesivă. Durerea este localizată în special în zona gâtului și poate iradia către urechi. Această durere severă este cauzată de inflamația acută a epiglotei și a țesuturilor înconjurătoare, care sunt bogat inervate.

Febră mare: Febra este un simptom comun în epiglotită, reflectând răspunsul organismului la infecția bacteriană sau virală subiacentă. Temperatura corpului poate crește rapid, depășind adesea 39°C. Febra mare este însoțită frecvent de frisoane, transpirații și o stare generală de rău. Acest simptom este deosebit de important în contextul altor semne ale epiglotitei, deoarece indică severitatea infecției și necesitatea unei intervenții medicale urgente. La copii, febra poate fi primul semn observat de părinți și poate preceda alte simptome mai specifice.

Stridor (sunete respiratorii anormale): Stridorul reprezintă un sunet respirator anormal, înalt și șuierător, care apare atunci când fluxul de aer este obstrucționat la nivelul laringelui sau al traheei superioare. În epiglotită, stridorul este cauzat de îngustarea căilor respiratorii superioare din cauza inflamației și edemului epiglotei. Acest sunet este mai pronunțat în timpul inspirației și poate fi auzit fără ajutorul unui stetoscop. Prezența stridorului indică o obstrucție semnificativă a căilor respiratorii și necesită evaluare medicală imediată. Stridorul poate fi însoțit de alte sunete respiratorii anormale, cum ar fi wheezing-ul sau respirația zgomotoasă.

Disfagie (dificultăți la înghițire): Disfagia este unul dintre simptomele cardinale ale epiglotitei, manifestându-se prin dificultăți semnificative la înghițire. Pacienții descriu o senzație de durere intensă și disconfort atunci când încearcă să înghită, chiar și propria salivă. Această dificultate apare din cauza inflamației severe a epiglotei, care interferează cu procesul normal de deglutiție. Disfagia poate duce la refuzul alimentației și al hidratării, contribuind la deshidratare și la agravarea stării generale a pacientului. În cazuri severe, pacienții pot evita complet înghițirea, ceea ce duce la acumularea de salivă în gură și la risc crescut de aspirație.

Disfonie (modificări ale vocii): Disfonia în epiglotită se manifestă prin modificări semnificative ale calității și tonalității vocii. Pacienții pot prezenta o voce răgușită, înăbușită sau „umedă”, care diferă clar de vocea lor normală. Aceste schimbări sunt cauzate de inflamația și edemul care afectează nu doar epiglota, ci și structurile adiacente ale laringelui, inclusiv corzile vocale. Vocea poate deveni mai profundă sau mai slabă, iar pacienții pot avea dificultăți în a vorbi clar sau tare. În cazuri severe, pacienții pot fi incapabili să vorbească din cauza durerii intense și a efortului respirator crescut.

Salivație excesivă: Salivația excesivă este un semn caracteristic al epiglotitei, în special la copii. Acest simptom apare ca urmare a dificultății și durerii la înghițire, determinând pacienții să evite înghițirea salivei. Saliva se acumulează în gură și se scurge involuntar, ceea ce poate fi observat vizibil la pacienți. Salivația excesivă este adesea însoțită de o poziție caracteristică a pacientului, cu capul aplecat înainte și gura deschisă, pentru a facilita scurgerea salivei și a evita aspirația acesteia. Prezența salivației excesive, în special la un pacient cu alte simptome sugestive, trebuie să ridice imediat suspiciunea de epiglotită și să declanșeze o evaluare medicală urgentă.

Dificultăți respiratorii: Detresa respiratorie reprezintă una dintre cele mai grave manifestări ale epiglotitei, indicând o obstrucție semnificativă a căilor respiratorii superioare. Pacienții prezintă semne vizibile de efort respirator, inclusiv utilizarea mușchilor accesorii ai respirației, retracții intercostale și suprasternale, și o frecvență respiratorie crescută. În cazuri severe, pacienții pot adopta o poziție caracteristică, stând în șezut și aplecați în față (poziția trepied), încercând să-și maximizeze fluxul de aer. Detresa respiratorie poate fi însoțită de anxietate marcată și agitație, pe măsură ce pacientul luptă pentru a respira. Prezența cianozei (colorație albăstruie a pielii și mucoaselor) indică o hipoxie severă și necesită intervenție medicală imediată pentru a preveni insuficiența respiratorie și posibila stopare cardio-respiratorie.

Diferențe în simptome între copii și adulți: Manifestările clinice ale epiglotitei pot varia semnificativ între copii și adulți. La copii, debutul este adesea mai brusc și mai dramatic, cu evoluție rapidă spre detresă respiratorie. Copiii prezintă frecvent poziția trepied (așezat în față, cu gura deschisă și limba proeminentă) pentru a facilita respirația. Adulții pot avea o evoluție mai insidioasă, cu simptome care se dezvoltă treptat în câteva zile. Disfagia și odinofagia sunt mai proeminente la adulți, în timp ce la copii, stridorul și dificultățile respiratorii sunt adesea primele semne observate.

Diagnosticul epiglotitei

Diagnosticul prompt și precis al epiglotitei este crucial pentru inițierea rapidă a tratamentului și prevenirea complicațiilor potențial fatale. Procesul de diagnostic implică o combinație de evaluare clinică atentă, investigații imagistice și teste de laborator.

Evaluarea clinică: Evaluarea clinică a unui pacient suspectat de epiglotită trebuie efectuată cu extremă precauție pentru a evita agravarea obstrucției căilor respiratorii. Medicul va observa atent poziția pacientului, prezența stridorului, a salivației excesive și a semnelor de detresă respiratorie. Examinarea fizică include evaluarea temperaturii, a frecvenței respiratorii și cardiace, și a saturației de oxigen. Inspecția vizuală a orofaringelui poate fi efectuată, dar examinarea directă a gâtului cu un depresor lingual este contraindicată din cauza riscului de provocare a laringospasmului. În cazuri suspecte, pacientul trebuie transferat imediat într-un mediu controlat, cum ar fi sala de operație, pentru evaluare și management definitiv al căilor respiratorii.

Studii imagistice: Radiografia laterală a gâtului reprezintă o investigație imagistică importantă în diagnosticul epiglotitei. Aceasta poate evidenția semnul „degetului mare” caracteristic, care indică umflarea epiglotei. Tomografia computerizată poate oferi imagini mai detaliate ale structurilor afectate și poate ajuta la identificarea complicațiilor. Cu toate acestea, studiile imagistice nu trebuie să întârzie tratamentul în cazurile suspecte de epiglotită. Aceste investigații sunt efectuate doar dacă starea pacientului permite și nu interferează cu managementul urgent al căilor respiratorii.

Laringoscopia: Laringoscopia directă este considerată standardul de aur pentru diagnosticul epiglotitei, dar trebuie efectuată cu extremă precauție și doar în condiții controlate. Această procedură permite vizualizarea directă a epiglotei și a structurilor adiacente, oferind informații cruciale despre gradul de inflamație și obstrucție. Laringoscopia flexibilă poate fi preferată în unele cazuri, deoarece este mai puțin invazivă. Procedura trebuie realizată de către specialiști experimentați, într-un mediu pregătit pentru intervenții de urgență asupra căilor respiratorii.

Teste de laborator: Analizele de sânge sunt esențiale în evaluarea epiglotitei, oferind informații despre severitatea infecției și răspunsul inflamator al organismului. Hemoleucograma completă poate evidenția leucocitoză, indicând prezența unei infecții bacteriene. Markerii inflamatori, precum proteina C reactivă și viteza de sedimentare a hematiilor, sunt adesea crescuți. Hemoculturile sunt importante pentru identificarea agentului patogen și ghidarea terapiei antibiotice. Testele de coagulare și analizele biochimice pot fi necesare pentru evaluarea stării generale a pacientului și pregătirea pentru potențiale intervenții.

Abordări terapeutice în epiglotită

Tratamentul epiglotitei necesită o abordare rapidă și multidisciplinară, concentrată pe asigurarea permeabilității căilor respiratorii, combaterea infecției și gestionarea complicațiilor. Intervenția promptă este crucială pentru prevenirea obstrucției complete a căilor respiratorii și a altor complicații potențial fatale.

Managementul de urgență al căilor respiratorii: Asigurarea și menținerea permeabilității căilor respiratorii reprezintă prioritatea absolută în tratamentul epiglotitei. În cazurile severe, intubarea endotraheală este adesea necesară și trebuie efectuată de către specialiști experimentați, într-un mediu controlat, cum ar fi sala de operație. Dacă intubarea nu este posibilă sau eșuează, traheostomia de urgență poate fi necesară. Oxigenoterapia este administrată pentru a menține niveluri adecvate de saturație a oxigenului. Pacienții sunt monitorizați continuu pentru semne de detresă respiratorie și necesită frecvent internare în unitatea de terapie intensivă pentru supraveghere atentă.

Medicație: Antibioterapia empirică cu spectru larg este inițiată imediat după obținerea culturilor, fără a aștepta rezultatele acestora. Cefalosporinele de generația a treia, precum ceftriaxona, sunt adesea prima alegere datorită eficacității lor împotriva Haemophilus influenzae și a altor patogeni comuni. În funcție de suspiciunea clinică și de epidemiologia locală, pot fi adăugate și alte antibiotice, cum ar fi vancomicina pentru acoperirea Staphylococcus aureus rezistent la meticilină. Corticosteroizii sistemici sunt frecvent administrați pentru a reduce inflamația și edemul, deși beneficiul lor rămâne controversat. Analgezicele și antipiretice sunt utilizate pentru controlul durerii și febrei.

Îngrijire suportivă: Îngrijirea suportivă joacă un rol crucial în managementul pacienților cu epiglotită. Hidratarea adecvată este esențială și se realizează adesea pe cale intravenoasă, mai ales în cazurile în care disfagia este severă. Monitorizarea atentă a echilibrului hidro-electrolitic și a funcției renale este necesară. Nutriția parenterală poate fi indicată în cazurile severe sau prelungite. Poziționarea pacientului în poziție semi-șezândă poate ameliora respirația. Umidificarea aerului inspirat și aspirația secrețiilor orofaringiene pot oferi confort suplimentar. Suportul psihologic este important, deoarece pacienții pot experimenta anxietate semnificativă din cauza dificultăților respiratorii.

Complicațiile epiglotitei

Epiglotita poate duce la o serie de complicații severe, unele dintre acestea putând pune viața în pericol dacă nu sunt gestionate prompt și adecvat. Recunoașterea și tratamentul precoce al acestor complicații sunt esențiale pentru îmbunătățirea prognosticului pacienților.

Obstrucția căilor respiratorii: Obstrucția căilor respiratorii reprezintă cea mai gravă și imediată complicație a epiglotitei. Edemul și inflamația progresivă a epiglotei și a structurilor adiacente pot duce la îngustarea critică a pasajului de aer, rezultând în insuficiență respiratorie acută. Semnele de obstrucție includ stridor sever, utilizarea mușchilor accesorii ai respirației și, în cazuri extreme, cianoză. Intervenția rapidă prin intubație endotraheală sau, în cazuri refractare, traheostomie de urgență, este esențială pentru prevenirea asfixiei și a stopului cardio-respirator.

Insuficiența respiratorie: Insuficiența respiratorie în epiglotită poate rezulta din obstrucția mecanică a căilor respiratorii superioare sau din epuizarea respiratorie secundară efortului crescut de a respira. Pacienții pot dezvolta hipoxemie severă și hipercapnie, ducând la acidoză respiratorie. Monitorizarea atentă a gazelor sanguine arteriale și a saturației de oxigen este crucială. Ventilația mecanică poate fi necesară pentru a susține respirația și a preveni deteriorarea ulterioară. Managementul insuficienței respiratorii necesită o abordare multidisciplinară, implicând specialiști în terapie intensivă și anestezie.

Sepsis: Sepsisul reprezintă o complicație severă a epiglotitei, rezultând din răspândirea sistemică a infecției. Bacteriemia asociată poate duce la șoc septic, insuficiență multiplă de organe și deces. Semnele de sepsis includ febră sau hipotermie, tahicardie, tahipnee și leucocitoză sau leucopenie. Monitorizarea atentă a parametrilor hemodinamici, a funcției renale și a markerilor inflamatori este esențială. Tratamentul implică antibioterapie agresivă cu spectru larg, resuscitare volemică și, în cazuri severe, suport vasopresor. Abordarea precoce și agresivă a sepsisului este crucială pentru îmbunătățirea prognosticului.

Pneumonie: Pneumonia poate apărea ca o complicație secundară a epiglotitei, fie prin aspirație, fie prin extinderea directă a infecției în plămâni. Riscul de pneumonie este crescut la pacienții intubați sau cu disfagie severă. Simptomele pot include febră persistentă, tuse productivă și deteriorarea funcției respiratorii. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic, radiografii toracice și culturi din spută. Tratamentul implică antibioterapie țintită, terapie respiratorie și, în cazuri severe, ventilație mecanică. Prevenirea pneumoniei prin poziționare adecvată, aspirație orală frecventă și mobilizare precoce este esențială în managementul pacienților cu epiglotită.

Abces epiglotic: Abcesul epiglotic reprezintă o complicație rară, dar potențial gravă a epiglotitei. Acesta se formează când infecția progresează la formarea unei colecții purulente localizate în țesuturile epiglotei sau în spațiile adiacente. Simptomele pot include persistența sau agravarea durerilor în gât, disfagie severă și febră refractară la tratamentul antibiotic inițial. Diagnosticul se stabilește prin tomografie computerizată cu contrast sau prin vizualizare directă în timpul laringoscopiei. Tratamentul implică drenaj chirurgical, adesea realizat endoscopic, combinat cu antibioterapie parenterală prelungită. Managementul atent al căilor respiratorii este crucial, deoarece drenajul poate duce la edem reactiv și risc crescut de obstrucție.

Prevenirea epiglotitei

Prevenirea epiglotitei se bazează pe o combinație de măsuri generale de igienă și vaccinare specifică. Aceste strategii sunt esențiale pentru reducerea incidenței bolii și protejarea populației, în special a grupurilor vulnerabile.

Măsuri preventive generale

Igiena personală riguroasă joacă un rol crucial în prevenirea epiglotitei. Spălarea frecventă a mâinilor cu apă și săpun, în special înainte de mese și după utilizarea toaletei, reduce semnificativ riscul de transmitere a agenților patogeni. Evitarea contactului apropiat cu persoanele care prezintă infecții respiratorii și acoperirea gurii și nasului în timpul tusei sau strănutului sunt, de asemenea, practici importante. Menținerea unui sistem imunitar sănătos prin alimentație echilibrată, exerciții fizice regulate și evitarea fumatului contribuie la prevenirea infecțiilor în general, inclusiv a epiglotitei.

Vaccinarea împotriva Hib

Programul de vaccinare: Vaccinul împotriva Haemophilus influenzae tip b (Hib) este inclus în schema națională de imunizare a copiilor. Acesta este administrat de obicei în trei sau patru doze, începând de la vârsta de 2 luni. Prima doză se administrează la 2 luni, a doua la 4 luni, iar a treia la 6 luni (în cazul schemei cu patru doze) sau între 12 și 15 luni (în cazul schemei cu trei doze). O doză de rapel este recomandată între 12 și 18 luni. Este crucial ca părinții să respecte acest program pentru a asigura o protecție optimă împotriva infecțiilor cu Hib, inclusiv epiglotita.

Importanța în reducerea incidenței: Introducerea vaccinului Hib în programele naționale de imunizare a avut un impact dramatic asupra incidenței epiglotitei și a altor infecții cauzate de Haemophilus influenzae tip b. Studiile epidemiologice au arătat o scădere de peste 99% a cazurilor de epiglotită la copii în țările cu acoperire vaccinală ridicată. Această reducere semnificativă nu doar că a salvat numeroase vieți, dar a și diminuat substanțial povara asupra sistemelor de sănătate. Vaccinarea împotriva Hib rămâne una dintre cele mai eficiente strategii de prevenire a epiglotitei, demonstrând importanța crucială a imunizării în controlul bolilor infecțioase severe.

Prognostic și recuperare

Prognosticul epiglotitei s-a îmbunătățit semnificativ în ultimele decenii datorită diagnosticului precoce, tratamentului prompt și vaccinării. Cu toate acestea, rămâne o afecțiune potențial fatală care necesită atenție medicală imediată și management adecvat.

Timpul de recuperare estimat: Recuperarea după epiglotită variază în funcție de severitatea cazului și de promptitudinea tratamentului. În general, pacienții care primesc tratament adecvat și la timp încep să prezinte îmbunătățiri semnificative în 24-48 de ore de la inițierea terapiei. Perioada de spitalizare durează de obicei între 5 și 7 zile, deși poate fi mai lungă în cazurile complicate. Simptomele acute, cum ar fi febra și dificultățile de respirație, se ameliorează de obicei în primele zile de tratament. Recuperarea completă, inclusiv vindecarea inflamației și revenirea la funcția normală a epiglotei, poate dura până la 2 săptămâni.

Rezultate pe termen lung: În majoritatea cazurilor, pacienții care primesc tratament prompt și adecvat pentru epiglotită se recuperează complet, fără sechele pe termen lung. Cu toate acestea, în cazuri rare și severe, pot apărea complicații care să afecteze calitatea vieții pe termen lung. Acestea pot include cicatrici la nivelul epiglotei sau a structurilor adiacente, care pot duce la dificultăți persistente de deglutiție sau modificări ale vocii. În cazuri extrem de rare, pacienții care au suferit o obstrucție severă a căilor respiratorii pot experimenta efecte neurologice pe termen lung din cauza hipoxiei. Este important de menționat că aceste complicații sunt rare în contextul managementului modern al epiglotitei.

Îngrijirea de urmărire: După externarea din spital, pacienții cu epiglotită necesită monitorizare atentă pentru a asigura o recuperare completă și pentru a preveni recidivele. Consultațiile de follow-up sunt programate de obicei la 1-2 săptămâni după externare și apoi la intervale regulate, în funcție de evoluția pacientului. În cadrul acestor consultații, medicul evaluează vindecarea completă a inflamației, funcția normală a epiglotei și absența complicațiilor tardive. Pot fi necesare examene laringoscopice de control pentru a verifica aspectul și funcția epiglotei. Pacienții sunt sfătuiți să raporteze imediat orice simptome persistente sau recurente, cum ar fi dificultăți de înghițire sau modificări ale vocii. În cazul copiilor, poate fi necesară o evaluare a statusului imunologic și completarea schemei de vaccinare, dacă aceasta nu a fost finalizată anterior.