Epicondilita: tipuri, cauze, simptome si optiuni de tratament

Tratamentul implică o combinație de repaus, terapie fizică și, în unele cazuri, intervenții medicale mai avansate pentru a ameliora durerea și a restabili funcționalitatea normală a brațului.

Tipuri de epicondilită

Epicondilita se manifestă în două forme principale, fiecare afectând o zonă specifică a cotului și fiind asociată cu anumite activități sau mișcări repetitive.

Epicondilita laterală (Cotul tenismenului): Această formă afectează partea exterioară a cotului și este cea mai frecventă. Durerea apare la nivelul epicondilului lateral, unde se atașează tendoanele mușchilor extensori ai antebrațului. Denumirea de „cotul tenismenului” provine din asocierea frecventă cu practicarea tenisului, deși poate fi cauzată de orice activitate care implică mișcări repetitive de extensie a încheieturii mâinii și rotație a antebrațului. Persoanele afectate resimt durere la ridicarea obiectelor, strângerea mâinii sau efectuarea unor sarcini simple precum deschiderea unei uși.

Epicondilita medială (Cotul jucătorului de golf): Această formă afectează partea interioară a cotului, la nivelul epicondilului medial, unde se atașează tendoanele mușchilor flexori ai antebrațului. Deși este mai puțin frecventă decât epicondilita laterală, poate fi la fel de debilitantă. Activitățile care implică mișcări repetitive de flexie a încheieturii mâinii și pronație a antebrațului, cum ar fi aruncarea mingii, lovirea cu ciocanul sau ridicarea greutăților, pot declanșa sau agrava această condiție. Persoanele afectate pot experimenta durere la strângerea obiectelor sau la efectuarea mișcărilor de rotație a antebrațului.

Cauze și factori de risc

Epicondilita este rezultatul unor factori complecși care interacționează, ducând la deteriorarea și inflamarea tendoanelor din zona cotului.

Suprasolicitare și mișcări repetitive: Principala cauză a epicondilitei este suprasolicitarea tendoanelor prin mișcări repetitive ale antebrațului și încheieturii mâinii. Aceste mișcări repetate creează microtraume la nivelul tendoanelor, care, în timp, duc la inflamație și durere. Activitățile care implică folosirea frecventă a mușchilor antebrațului, cum ar fi lovirea mingii de tenis, utilizarea uneltelor manuale sau tastarea îndelungată la calculator, pot contribui la dezvoltarea acestei afecțiuni.

Factori de risc ocupaționali: Anumite profesii prezintă un risc crescut pentru dezvoltarea epicondilitei datorită naturii repetitive a sarcinilor efectuate. Printre acestea se numără meserii precum zugrav, instalator, tâmplar, bucătar sau măcelar. Aceste ocupații implică adesea utilizarea intensivă a uneltelor manuale sau efectuarea de mișcări repetitive ale brațului și încheieturii mâinii timp îndelungat. Lucrătorii din aceste domenii trebuie să fie conștienți de riscul crescut și să adopte măsuri preventive, cum ar fi pauze regulate și tehnici corecte de lucru.

Factori de risc legați de sport: Sporturile care implică mișcări repetitive ale brațului și încheieturii mâinii sunt asociate cu un risc crescut de epicondilită. Tenisul este exemplul clasic, dar și alte sporturi precum badmintonul, squash-ul, golful sau aruncarea în baseball pot predispune la această afecțiune. Tehnica incorectă, echipamentul neadecvat sau antrenamentul excesiv pot contribui la apariția sau agravarea simptomelor. Sportivii trebuie să acorde o atenție deosebită tehnicii corecte și să includă exerciții de întărire și stretching în rutina lor de antrenament.

Vârsta și alți factori contribuitori: Epicondilita afectează cel mai frecvent persoanele cu vârste cuprinse între 30 și 50 de ani, deși poate apărea la orice vârstă. Odată cu înaintarea în vârstă, tendoanele își pierd din elasticitate și devin mai susceptibile la leziuni. Alți factori care pot contribui la dezvoltarea epicondilitei includ fumatul, obezitatea și anumite afecțiuni medicale precum diabetul sau artrita reumatoidă. Acești factori pot afecta circulația sanguină și capacitatea de vindecare a țesuturilor, crescând riscul de apariție a leziunilor tendinoase.

Simptome

Simptomele epicondilitei pot varia în intensitate și se pot dezvolta treptat în timp, afectând semnificativ calitatea vieții și capacitatea de a efectua activități zilnice.

Durere și sensibilitate: Principalul simptom al epicondilitei este durerea localizată în zona cotului, care poate iradia către antebraț și încheietura mâinii. În cazul epicondilitei laterale, durerea este resimțită pe partea exterioară a cotului, în timp ce în epicondilita medială, durerea apare pe partea interioară. Intensitatea durerii poate varia de la un disconfort ușor până la o durere acută care interferează cu activitățile zilnice. Zona afectată este adesea sensibilă la atingere, iar aplicarea de presiune poate exacerba durerea. Activitățile care implică mișcarea cotului sau încheieturii mâinii, cum ar fi ridicarea obiectelor sau strângerea mâinii, pot intensifica semnificativ durerea.

Slăbiciune în forța de prindere: Persoanele afectate de epicondilită pot experimenta o slăbiciune notabilă în forța de prindere a mâinii. Această slăbiciune se manifestă prin dificultatea de a strânge sau de a ține obiecte, chiar și cele ușoare precum o cană sau o sticlă. Slăbiciunea este cauzată de durerea și inflamația din zona cotului, care afectează funcționarea normală a mușchilor antebrațului responsabili de mișcările de prindere și strângere. În cazuri severe, pacienții pot avea dificultăți în efectuarea sarcinilor simple care necesită forță de prindere, cum ar fi deschiderea unui borcan sau răsucirea unui mâner de ușă.

Rigiditate și limitarea amplitudinii de mișcare: Pe măsură ce afecțiunea progresează, pacienții pot experimenta rigiditate la nivelul cotului și o limitare a amplitudinii de mișcare. Această rigiditate este adesea mai pronunțată dimineața sau după perioade de inactivitate. Mișcările de flexie și extensie a cotului, precum și rotația antebrațului, pot deveni dificile și dureroase. Limitarea amplitudinii de mișcare poate afecta semnificativ capacitatea de a efectua activități cotidiene, cum ar fi îmbrăcatul, mâncatul sau îngrijirea personală. În unele cazuri, pacienții pot adopta inconștient poziții compensatorii pentru a evita durerea, ceea ce poate duce la tensiuni musculare suplimentare în alte părți ale brațului sau umărului.

Modele de iradiere a durerii: În epicondilită, durerea poate iradia de la cot către antebraț și încheietura mâinii. În epicondilita laterală, durerea se răspândește de-a lungul părții exterioare a antebrațului, în timp ce în epicondilita medială, durerea radiază pe partea interioară. Intensitatea și extinderea durerii pot varia în funcție de severitatea afecțiunii și de activitățile efectuate. Pacienții pot simți durere ascuțită la mișcări specifice sau o senzație de arsură continuă, care se accentuează la efort și poate persista chiar și în repaus în cazurile mai severe.

Diagnostic

Diagnosticul epicondilitei se bazează pe o combinație de evaluare clinică și teste specifice. Medicul va efectua un examen fizic detaliat și va lua în considerare istoricul medical al pacientului, precum și activitățile care pot fi asociate cu apariția simptomelor.

Examinare fizică: Examinarea fizică pentru epicondilită implică palparea zonei afectate și efectuarea unor teste specifice pentru a evalua durerea și funcționalitatea cotului. Medicul va aplica presiune ușoară pe epicondilul lateral sau medial pentru a identifica punctele dureroase. Testele de provocare, cum ar fi extensia încheieturii mâinii împotriva rezistenței sau strângerea unui obiect, pot reproduce durerea caracteristică. De asemenea, se evaluează amplitudinea de mișcare a cotului și forța de prindere. Aceste manevre ajută la localizarea precisă a leziunii și la diferențierea epicondilitei de alte afecțiuni ale cotului.

Studii imagistice: Studiile imagistice nu sunt întotdeauna necesare pentru diagnosticul epicondilitei, dar pot fi utile în cazurile atipice sau pentru a exclude alte patologii. Radiografiile simple pot evidenția calcifieri ale țesuturilor moi sau modificări artrozice, deși acestea sunt rareori prezente în epicondilită. Ecografia oferă o vizualizare detaliată a tendoanelor și poate arăta îngroșări, rupturi parțiale sau inflamație. Imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) poate fi utilizată în cazuri complexe pentru a evalua extensia leziunii tendinoase și pentru a identifica eventuale leziuni asociate ale articulației sau ale țesuturilor înconjurătoare.

Electromiografia: Electromiografia (EMG) este o tehnică de diagnostic utilizată pentru a evalua funcția nervilor și a mușchilor. În contextul epicondilitei, EMG poate fi recomandată pentru a exclude compresia nervului radial sau alte neuropatii care pot mima simptomele epicondilitei. Această procedură implică inserarea unor ace fine în mușchi pentru a măsura activitatea electrică în repaus și în timpul contracției. EMG poate ajuta la diferențierea între durerea cauzată de leziunea tendoanelor și cea provocată de iritația nervilor, oferind informații valoroase pentru stabilirea unui diagnostic precis și a unui plan de tratament adecvat.

Opțiuni de tratament conservator

Tratamentul conservator reprezintă prima linie de abordare în managementul epicondilitei, vizând reducerea durerii, ameliorarea inflamației și restabilirea funcției normale a cotului și antebrațului.

Odihnă și modificarea activității: Odihna și modificarea activităților care provoacă sau agravează simptomele sunt esențiale în tratamentul epicondilitei. Pacienții sunt sfătuiți să evite mișcările repetitive și activitățile care solicită excesiv tendoanele afectate. Acest lucru poate implica ajustarea tehnicilor de lucru, utilizarea unor unelte ergonomice sau chiar schimbarea temporară a sarcinilor profesionale. În cazul sportivilor, poate fi necesară o pauză de la antrenamente sau competiții, urmată de o revenire graduală la activitate. Modificarea activității nu înseamnă imobilizare completă, ci mai degrabă găsirea unui echilibru între odihnă și menținerea mobilității articulare.

Terapie cu gheață și căldură: Aplicarea alternativă de gheață și căldură poate fi benefică în managementul epicondilitei. Crioterapia (aplicarea de gheață) este utilă în faza acută pentru a reduce inflamația și durerea. Se recomandă aplicarea gheții pentru 15-20 de minute, de 3-4 ori pe zi, în special după activități care provoacă disconfort. Termoterapia (aplicarea de căldură) poate fi introdusă ulterior pentru a îmbunătăți circulația sanguină și a relaxa musculatura. Căldura poate fi aplicată înainte de exerciții de stretching sau fizioterapie. Alternanța între gheață și căldură poate ajuta la gestionarea simptomelor și la accelerarea procesului de vindecare.

Medicamente antiinflamatoare nesteroidiene: Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene sunt frecvent utilizate în tratamentul epicondilitei pentru a reduce durerea și inflamația. Acestea pot fi administrate oral sau sub formă de geluri aplicate local. Ibuprofen, naproxen și diclofenac sunt printre cele mai comune opțiuni. Aceste medicamente acționează prin inhibarea producției de prostaglandine, substanțe implicate în procesul inflamator. Deși eficiente în ameliorarea simptomelor pe termen scurt, utilizarea lor pe termen lung trebuie monitorizată atent din cauza potențialelor efecte secundare gastro-intestinale sau renale. Medicul va recomanda doza și durata adecvată de administrare în funcție de severitatea simptomelor și de starea generală de sănătate a pacientului.

Fizioterapie și exerciții: Fizioterapia joacă un rol crucial în recuperarea și prevenirea recidivelor în epicondilită. Programul de fizioterapie include exerciții de stretching pentru a îmbunătăți flexibilitatea tendoanelor și mușchilor antebrațului, precum și exerciții de întărire progresivă pentru a restabili forța și stabilitatea articulației. Terapeuții pot utiliza tehnici precum masajul transversal profund, mobilizări articulare sau terapia cu ultrasunete pentru a reduce durerea și a promova vindecarea țesuturilor. Exercițiile excentrice, care implică alungirea controlată a mușchilor afectați în timp ce aceștia se contractă, sunt deosebit de eficiente în tratamentul epicondilitei. Pacienții sunt instruiți să efectueze aceste exerciții și acasă, ca parte a unui program de recuperare pe termen lung.

Orteze și suporturi: Utilizarea ortezelor și a suporturilor poate oferi ameliorare simptomatică și sprijin în timpul activităților zilnice pentru pacienții cu epicondilită. Brățările pentru epicondilită, aplicate în jurul antebrațului, aproape de cot, ajută la redistribuirea forțelor de tracțiune departe de zona afectată, reducând astfel stresul asupra tendoanelor. Ortezele pentru încheietura mâinii pot fi, de asemenea, utile, limitând mișcările extreme care pot exacerba simptomele. Este important ca aceste dispozitive să fie utilizate corect și să nu fie purtate constant, pentru a evita slăbirea musculaturii. Medicul sau fizioterapeutul va recomanda tipul adecvat de orteză și va oferi instrucțiuni privind utilizarea corectă a acesteia în funcție de nevoile specifice ale pacientului și de activitățile sale zilnice.

Injecții cu corticosteroizi: Injecțiile cu corticosteroizi reprezintă o opțiune de tratament pentru cazurile de epicondilită care nu răspund la măsurile conservative inițiale. Aceste injecții constau în administrarea locală a unui corticosteroid, adesea în combinație cu un anestezic local, direct în zona afectată din jurul epicondilului. Efectul antiinflamator puternic al corticosteroizilor poate oferi o ameliorare rapidă a durerii și inflamației. Cu toate acestea, utilizarea lor trebuie făcută cu precauție, deoarece injecțiile repetate pot duce la slăbirea tendoanelor și a țesuturilor înconjurătoare. De obicei, se recomandă limitarea la maximum două sau trei injecții, cu intervale de cel puțin trei luni între ele. Este important ca pacienții să fie informați despre potențialele beneficii și riscuri ale acestei proceduri înainte de a decide asupra tratamentului.

Modalități avansate de tratament

Modalitățile avansate de tratament pentru epicondilită oferă opțiuni suplimentare pentru pacienții care nu răspund la terapiile convenționale. Aceste tehnici inovatoare vizează stimularea proceselor naturale de vindecare și reducerea inflamației cronice, oferind o alternativă la intervențiile chirurgicale invazive.

Terapia cu plasmă îmbogățită cu trombocite: Terapia cu plasmă îmbogățită cu trombocite reprezintă o abordare inovatoare în tratamentul epicondilitei cronice. Această procedură implică prelevarea unei probe de sânge de la pacient, centrifugarea acesteia pentru a concentra trombocitele și factorii de creștere, și injectarea ulterioară a plasmei rezultate în zona afectată. Trombocitele și factorii de creștere stimulează procesele naturale de vindecare, promovând regenerarea țesuturilor și reducerea inflamației. Studiile clinice au arătat rezultate promițătoare în ameliorarea durerii și îmbunătățirea funcției articulare la pacienții cu epicondilită care nu au răspuns la tratamentele convenționale.

Terapia cu unde de șoc extracorporeale: Terapia cu unde de șoc extracorporeale este o metodă neinvazivă utilizată în tratamentul epicondilitei cronice. Această tehnică implică aplicarea unor unde de presiune de înaltă energie în zona afectată a cotului. Undele de șoc stimulează microcirculația sanguină și metabolismul celular, promovând vindecarea naturală a țesuturilor. Procedura poate fi efectuată în regim ambulatoriu și nu necesită anestezie. Pacienții pot simți o ușoară disconfort în timpul tratamentului, dar efectele secundare sunt minime. Studiile au demonstrat eficacitatea acestei terapii în reducerea durerii și îmbunătățirea funcției la pacienții cu epicondilită refractară la alte forme de tratament.

Tenotomia cu ultrasunete (Procedura Tenex): Tenotomia cu ultrasunete, cunoscută și sub numele de procedura Tenex, este o tehnică minim invazivă dezvoltată pentru tratamentul epicondilitei cronice. Această procedură utilizează tehnologia cu ultrasunete pentru a identifica și elimina țesutul tendonului deteriorat, păstrând în același timp țesutul sănătos. Sub ghidaj ecografic, medicul introduce un instrument special care emite ultrasunete de înaltă frecvență pentru a descompune și aspira țesutul afectat. Procedura se efectuează sub anestezie locală și durează aproximativ 20 de minute. Avantajele includ o recuperare mai rapidă comparativ cu chirurgia tradițională și un risc redus de complicații.

Fenestarea cu ac: Fenestarea cu ac este o tehnică minim invazivă utilizată în tratamentul epicondilitei cronice. Această procedură implică introducerea repetată a unui ac fin în zona afectată a tendonului, sub ghidaj ecografic. Scopul este de a stimula un răspuns inflamator controlat care să declanșeze procesul natural de vindecare al organismului. Microleziunile create de ac promovează formarea de noi vase de sânge și stimulează producția de colagen, contribuind la regenerarea și întărirea tendonului. Procedura se efectuează de obicei sub anestezie locală și poate fi repetată la intervale de câteva săptămâni, dacă este necesar. Fenestarea cu ac prezintă avantajul unui timp de recuperare scurt și a unui risc minim de complicații.

Intervenții chirurgicale

Intervențiile chirurgicale pentru epicondilită sunt luate în considerare atunci când tratamentele conservative și modalitățile avansate de tratament nu au reușit să ofere ameliorare semnificativă. Scopul chirurgiei este de a elimina țesutul tendonului deteriorat și de a promova vindecarea.

Chirurgia deschisă: Chirurgia deschisă pentru epicondilită implică o incizie la nivelul cotului pentru a expune tendonul afectat. Chirurgul îndepărtează țesutul tendonului deteriorat și, în unele cazuri, reatașează tendonul sănătos la os. Această procedură poate include și debridarea osului pentru a stimula vindecarea. Deși este o tehnică invazivă, chirurgia deschisă oferă chirurgului o vizualizare directă și acces complet la zona afectată, permițând o evaluare și tratament amănunțit. Recuperarea după această intervenție poate dura câteva săptămâni până la câteva luni, în funcție de severitatea cazului și de programul de reabilitare urmat.

Chirurgia artroscopică: Chirurgia artroscopică reprezintă o abordare minim invazivă în tratamentul epicondilitei. Această tehnică utilizează o cameră miniaturală (artroscop) și instrumente speciale introduse prin incizii mici în jurul cotului. Chirurgul vizualizează structurile interne ale articulației pe un monitor și poate îndepărta țesutul deteriorat, elibera tensiunea din tendon și stimula vindecarea. Avantajele chirurgiei artroscopice includ cicatrici mai mici, un risc redus de complicații și o recuperare mai rapidă comparativ cu chirurgia deschisă. Cu toate acestea, această tehnică poate fi limitată în cazurile foarte severe sau complexe de epicondilită.

Îngrijirea postoperatorie și reabilitarea: Îngrijirea postoperatorie și reabilitarea joacă un rol crucial în recuperarea după intervenția chirurgicală pentru epicondilită. Imediat după operație, cotul este imobilizat pentru a proteja reparația chirurgicală. Pacienții primesc instrucțiuni detaliate privind îngrijirea plăgii, gestionarea durerii și exercițiile de mobilizare timpurie. Fizioterapia începe de obicei la câteva zile după intervenție, concentrându-se inițial pe reducerea edemului și menținerea mobilității articulare. Pe măsură ce vindecarea progresează, programul de reabilitare include exerciții de întărire și stretching pentru a restabili forța și flexibilitatea. Revenirea la activitățile normale și sportive se face treptat, sub supravegherea atentă a echipei medicale, pentru a preveni recidivele.

Strategii de prevenție

Prevenirea epicondilitei implică o abordare multidimensională, concentrată pe reducerea stresului mecanic asupra tendoanelor cotului și îmbunătățirea condiției fizice generale a brațului și antebrațului.

Tehnica și forma corectă în sport și activități: Adoptarea unei tehnici corecte în activitățile sportive și ocupaționale este esențială pentru prevenirea epicondilitei. În sporturile cu racheta, cum ar fi tenisul sau squash-ul, este important să se învețe și să se practice o tehnică de lovire corectă, care să distribuie uniform forțele asupra întregului braț, reducând astfel stresul pe tendoanele cotului. Utilizarea unei prinderi adecvate a rachetei și alegerea corectă a echipamentului (de exemplu, mărimea mânerului rachetei) pot contribui semnificativ la prevenirea suprasolicitării. În activitățile profesionale, instruirea privind tehnicile corecte de ridicare și manipulare a obiectelor grele este crucială pentru reducerea riscului de dezvoltare a epicondilitei.

Ajustări ergonomice la locul de muncă: Implementarea ajustărilor ergonomice la locul de muncă poate reduce semnificativ riscul de dezvoltare a epicondilitei, în special în profesiile care implică mișcări repetitive ale brațului și mâinii. Acestea pot include: ajustarea înălțimii biroului și a scaunului pentru a menține o poziție neutră a încheieturii mâinii în timpul tastării, utilizarea suporturilor pentru încheietura mâinii la tastatură și mouse, implementarea pauzelor regulate pentru a permite relaxarea mușchilor și tendoanelor, și reorganizarea spațiului de lucru pentru a minimiza mișcările repetitive sau incomode. Pentru lucrătorii care utilizează unelte manuale, se recomandă alegerea uneltelor cu mânere ergonomice și alternarea mâinilor în timpul utilizării acestora, atunci când este posibil.

Exerciții de întărire și stretching: Exercițiile de întărire și stretching joacă un rol crucial în prevenirea epicondilitei prin îmbunătățirea flexibilității și forței mușchilor antebrațului și ai cotului. Un program de exerciții bine echilibrat ar trebui să includă: stretching pentru mușchii extensori și flexori ai antebrațului, efectuat zilnic și menținut timp de 15-30 de secunde pentru fiecare poziție, exerciții de întărire progresivă utilizând greutăți ușoare sau benzi elastice, concentrate pe mușchii antebrațului, și exerciții de stabilizare pentru articulația cotului. Este important ca aceste exerciții să fie efectuate corect și fără a provoca disconfort sau durere. Începerea cu intensități scăzute și creșterea treptată a dificultății poate ajuta la prevenirea leziunilor și la construirea unei baze solide de forță și flexibilitate.

Modificări ale echipamentului: Adaptarea echipamentului utilizat în activități sportive sau profesionale poate juca un rol crucial în prevenirea și gestionarea epicondilitei. Pentru sporturile cu racheta, se recomandă utilizarea unei rachete cu un mâner mai mare și corzi mai puțin tensionate, care absorb mai bine șocurile. În cazul uneltelor de mână, mânerele ergonomice și cele cu diametru mai mare pot reduce stresul asupra tendoanelor cotului. Pentru activitățile de birou, tastaturile și mouse-urile ergonomice pot ajuta la menținerea unei poziții mai naturale a mâinii și încheieturii. Aceste modificări pot reduce semnificativ riscul de suprasolicitare și pot preveni recidivele la persoanele predispuse la epicondilită.