Osteosinteza cu placa si suruburi: tipuri, indicatii si rezultate

Tehnica este utilizată frecvent în fracturile complexe ale oaselor lungi, precum femurul sau tibia, dar și în cazul fracturilor articulare sau metafizare. Avantajele includ reducerea timpului de vindecare, minimizarea riscului de consolidare vicioasă și posibilitatea reabilitării rapide. Cu toate acestea, procedura necesită o intervenție chirurgicală și poate implica riscuri precum infecția sau iritația țesuturilor moi. Alegerea acestei metode depinde de tipul și localizarea fracturii, starea generală a pacientului și experiența chirurgului.

Tipuri de plăci și șuruburi utilizate în osteosinteză

În osteosinteza modernă, există o varietate de plăci și șuruburi adaptate pentru diferite tipuri de fracturi și localizări anatomice. Aceste dispozitive sunt proiectate pentru a oferi stabilitate optimă, respectând în același timp principiile fixării biologice și minimizând trauma țesuturilor moi.

Plăci cu compresie dinamică: Aceste plăci sunt concepute pentru a permite compresiunea interfragmentară în timpul fixării șuruburilor. Designul lor special include găuri ovale care permit alunecarea controlată a șuruburilor, creând astfel o compresie axială la nivelul fracturii. Plăcile cu compresie dinamică sunt utilizate frecvent în fracturile diafizare ale oaselor lungi. Ele promovează vindecarea primară a osului prin reducerea mișcărilor interfragmentare și stimularea formării calusului osos. Aceste plăci sunt disponibile în diferite lungimi și grosimi, permițând chirurgului să aleagă varianta optimă în funcție de localizarea și tipul fracturii.

Plăci cu compresie de blocare: Plăcile cu compresie cu blocare reprezintă o evoluție a plăcilor convenționale, oferind avantaje semnificative în anumite situații clinice. Aceste plăci au găuri filetate care permit fixarea șuruburilor într-un unghi predeterminat, creând astfel un sistem de fixare unghiular stabil. Principalul avantaj al acestor plăci este capacitatea lor de a menține reducerea fracturii fără a comprima placa pe suprafața osului, reducând astfel impactul asupra vascularizației periostale. Plăcile cu compresie cu blocare sunt deosebit de utile în fracturile metafizare, în osul osteoporotic sau în situațiile în care fixarea bicorticală nu este posibilă sau sigură.

Plăci de reconstrucție: Plăcile de reconstrucție sunt concepute pentru a fi ușor modelabile, permițând adaptarea lor la contururile complexe ale anumitor regiuni anatomice. Acestea sunt utilizate frecvent în fracturile pelvine, acetabulare sau în reconstrucția mandibulei. Flexibilitatea lor permite chirurgului să le modeleze intraoperator pentru a se potrivi perfect anatomiei pacientului. În ciuda capacității lor de a fi modelate, aceste plăci mențin o rezistență suficientă pentru a asigura stabilitatea necesară vindecării osoase. Plăcile de reconstrucție sunt disponibile în diferite grosimi și lungimi, oferind opțiuni pentru diverse situații clinice.

Șuruburi corticale: Șuruburile corticale sunt proiectate pentru a obține o fixare optimă în osul cortical dens. Acestea au un filet fin și continuu pe toată lungimea lor, permițând o prindere puternică în cortexul osos. Șuruburile corticale sunt utilizate frecvent în combinație cu plăcile de osteosinteză pentru a fixa placa de os și pentru a obține compresie interfragmentară. Ele sunt disponibile în diferite diametre și lungimi, permițând chirurgului să aleagă varianta optimă în funcție de grosimea osului și de forțele mecanice anticipate.

Șuruburi spongioase: Șuruburile spongioase sunt concepute pentru utilizare în osul trabecular sau spongios, care se găsește predominant în regiunile metafizare și epifizare ale oaselor lungi. Aceste șuruburi au un filet mai larg și mai adânc comparativ cu șuruburile corticale, permițând o prindere mai bună în osul mai puțin dens. Șuruburile spongioase sunt adesea utilizate în fracturile articulare sau periarticulare, unde oferă o fixare puternică în zonele cu os trabecular. Ele pot fi parțial sau complet filetate, în funcție de necesitățile specifice ale fixării.

Șuruburi cu blocare: Șuruburile cu blocare sunt proiectate pentru a fi utilizate în combinație cu plăcile cu blocare. Acestea au un cap filetat care se angrenează în găurile filetate ale plăcii, creând astfel un construct unghiular stabil. Principalul avantaj al șuruburilor cu blocare este capacitatea lor de a menține reducerea fracturii fără a depinde de fricțiunea dintre placă și os. Acest lucru este deosebit de util în osul osteoporotic sau în situațiile în care fixarea bicorticală nu este posibilă. Șuruburile cu blocare distribuie forțele mecanice pe o suprafață mai mare, reducând riscul de eșec al fixării.

Principiile osteosintezei cu placă și șuruburi

Osteosinteza cu placă și șuruburi se bazează pe principii biomecanice și biologice complexe, care ghidează chirurgul în alegerea și aplicarea corectă a implanturilor pentru a obține o vindecare osoasă optimă.

Considerații biomecanice: Aspectele biomecanice ale osteosintezei cu placă și șuruburi sunt fundamentale pentru succesul tratamentului. Placa trebuie să reziste forțelor de încovoiere, torsiune și compresie la care este supus osul în timpul vindecării. Lungimea plăcii, numărul și poziționarea șuruburilor influențează semnificativ stabilitatea construcției. O placă mai lungă distribuie forțele pe o suprafață mai mare, reducând stresul la nivelul fiecărui șurub. Poziționarea șuruburilor la extremitățile plăcii crește rezistența la încovoiere. În fracturile cominutive, principiul plăcii punte, unde placa este fixată doar la extremitățile fracturii, permite micromișcări controlate care stimulează formarea calusului.

Considerații biologice: Respectarea biologiei osului este crucială în osteosinteza modernă. Tehnicile de reducere indirectă și fixare minim invazivă sunt preferate pentru a păstra vascularizația periostală și endostală. Plăcile cu contact limitat reduc interferența cu circulația periostală. În fracturile diafizare, omiterea fixării în zona fracturii (principiul plăcii punte) păstrează hematomul fracturii, bogat în factori de creștere, promovând astfel vindecarea. Alegerea corectă a implanturilor și a tehnicii chirurgicale trebuie să echilibreze nevoia de stabilitate mecanică cu păstrarea vitalității țesuturilor.

Conceptul osteosintezei dinamice: Osteosinteza dinamică se referă la permiterea unor micromișcări controlate la nivelul focarului de fractură, care stimulează formarea calusului osos. Acest concept se bazează pe observația că o rigiditate excesivă poate inhiba formarea calusului și poate duce la întârzierea vindecării. Plăcile moderne sunt proiectate să permită o flexibilitate axială controlată, menținând în același timp stabilitatea rotațională și angulară. Utilizarea șuruburilor cu blocare în mod selectiv poate crea o construcție mai flexibilă, benefică în anumite tipuri de fracturi. Chirurgul trebuie să adapteze gradul de dinamizare în funcție de tipul fracturii și de calitatea osului.

Păstrarea aportului sanguin: Menținerea vascularizației osoase este esențială pentru vindecarea optimă a fracturii. Tehnicile chirurgicale moderne se concentrează pe reducerea la minimum a traumei țesuturilor moi și pe păstrarea aportului sanguin periosteal și endosteal. Utilizarea tehnicilor de reducere indirectă, cum ar fi tracțiunea și ligamentotaxisul, permite alinierea fragmentelor fără expunerea excesivă a focarului de fractură. Plăcile cu contact limitat reduc interferența cu circulația periostală. În fracturile diafizare, tehnica plăcii punte, unde placa este fixată doar proximal și distal de fractură, păstrează vascularizația în zona fracturii. Aceste principii biologice sunt esențiale pentru promovarea unei vindecări rapide și pentru reducerea riscului de complicații precum pseudartroza sau infecția.

Promovarea vindecării osoase: Osteosinteza cu placă și șuruburi facilitează vindecarea osoasă prin crearea unui mediu mecanic și biologic optim. Stabilitatea oferită de implant permite formarea calusului și vascularizația adecvată. Tehnicile moderne, precum plăcile cu contact limitat, păstrează aportul sanguin periosteal. Micromișcările controlate la nivelul fracturii stimulează formarea calusului, în timp ce compresiunea interfragmentară în fracturile simple promovează vindecarea primară. Alegerea corectă a implantului și a tehnicii chirurgicale este crucială pentru echilibrarea stabilității mecanice cu păstrarea biologiei locale.

Indicații pentru osteosinteza cu placă și șuruburi

Osteosinteza cu placă și șuruburi este o tehnică versatilă, aplicabilă într-o gamă largă de fracturi. Această metodă este preferată în situații care necesită reducere anatomică precisă, stabilitate absolută sau relativă și posibilitatea mobilizării precoce a pacientului.

Tipuri de fracturi adecvate pentru fixarea cu placă: Osteosinteza cu placă și șuruburi este indicată în multiple tipuri de fracturi. Fracturile diafizare ale oaselor lungi, în special cele cominutive sau cu deplasare, beneficiază adesea de această tehnică. Fracturile articulare și periarticulare, care necesită reducere anatomică precisă, sunt candidați ideali pentru fixarea cu placă. Fracturile metafizare, unde stabilitatea rotațională este crucială, precum și fracturile oblice lungi sau spirale, care necesită compresie interfragmentară, sunt de asemenea adecvate pentru această metodă. În plus, fracturile cu extensie articulară sau cele asociate cu leziuni de țesuturi moi extensive pot fi tratate eficient prin osteosinteza cu placă.

Localizări anatomice pentru aplicarea plăcilor: Plăcile pot fi aplicate în diverse regiuni anatomice, fiecare cu particularitățile sale. În extremitatea superioară, plăcile sunt frecvent utilizate pentru fracturile humerusului proximal și distal, radiusului distal și ulnei. În extremitatea inferioară, aplicațiile comune includ fracturile femurului proximal și distal, platoului tibial și tibiei distale. Plăcile sunt de asemenea utile în fracturile pelvine și acetabulare complexe. În regiunea maxilofacială, plăcile de reconstrucție sunt esențiale pentru tratamentul fracturilor mandibulare. Alegerea locului de aplicare a plăcii depinde de biomecanica regiunii și de forțele care acționează asupra osului fracturat.

Comparație cu alte metode de fixare: Osteosinteza cu placă și șuruburi oferă avantaje distincte față de alte metode de fixare. Comparativ cu fixarea intramedulară, plăcile permit o reducere mai precisă a fracturilor articulare și o mai bună controlă a rotației în fracturile diafizare. Față de fixarea externă, osteosinteza cu placă oferă un confort sporit pacientului și un risc redus de infecție a traiectului pinurilor. În comparație cu fixarea cu șuruburi izolate, plăcile oferă o stabilitate superioară, în special în osul osteoporotic. Cu toate acestea, osteosinteza cu placă necesită o expunere chirurgicală mai amplă comparativ cu tehnicile minim invazive și poate compromite vascularizația periostală dacă nu este aplicată corect. Alegerea metodei de fixare trebuie individualizată în funcție de tipul fracturii, localizarea anatomică și starea generală a pacientului.

Tehnici chirurgicale în osteosinteza cu placă și șuruburi

Osteosinteza cu placă și șuruburi implică o varietate de tehnici chirurgicale, fiecare adaptată tipului specific de fractură și obiectivelor biomecanice. Aceste tehnici variază de la abordări clasice deschise la proceduri minim invazive, toate având ca scop obținerea unei fixări stabile și promovarea vindecării osoase optime.

Planificarea preoperatorie: Planificarea preoperatorie este o etapă crucială în osteosinteza cu placă și șuruburi. Aceasta implică evaluarea atentă a radiografiilor și, când este disponibilă, a tomografiei computerizate pentru a înțelege pe deplin morfologia fracturii. Chirurgul trebuie să determine lungimea și tipul plăcii necesare, numărul și poziționarea șuruburilor, precum și abordarea chirurgicală optimă. Planificarea include și considerarea factorilor precum calitatea osului, starea țesuturilor moi și comorbidități ale pacientului. O planificare detaliată reduce timpul operator, minimizează complicațiile și optimizează rezultatul final al intervenției.

Fixarea cu placă de compresie: Tehnica de fixare cu placă de compresie este utilizată pentru a obține compresiune interfragmentară în fracturile simple. Această tehnică implică utilizarea unei plăci cu găuri dinamice de compresie. Prin strângerea excentrică a șuruburilor în aceste găuri, se creează o forță de compresie între fragmentele osoase. Compresiunea interfragmentară promovează vindecarea primară a osului, fără formarea de calus extern vizibil. Această tehnică este ideală pentru fracturile transversale sau oblice scurte ale diafizelor osoase. Fixarea cu placă de compresie necesită o reducție anatomică precisă și este mai puțin adecvată pentru fracturile cominutive.

Fixarea cu placă de neutralizare: Tehnica de fixare cu placă de neutralizare este utilizată atunci când compresiunea interfragmentară este obținută prin alte mijloace, cum ar fi șuruburile de compresie interfragmentară. Placa de neutralizare protejează fixarea primară împotriva forțelor de încovoiere, torsiune și forfecare. Această tehnică este frecvent utilizată în fracturile spirale sau oblice lungi ale oaselor lungi, unde un șurub de tracțiune poate fi plasat perpendicular pe linia de fractură. Placa de neutralizare distribuie sarcinile mecanice pe o suprafață mai mare a osului, prevenind eșecul fixării primare și permițând mobilizarea precoce.

Fixarea cu placă punte: Tehnica de fixare cu placă punte este utilizată în fracturile cominutive, unde reducerea anatomică a fiecărui fragment nu este posibilă sau de dorit. Această tehnică implică fixarea plăcii doar la extremitățile fracturii, lăsând zona cominutivă neexplorată. Placa acționează ca o punte peste zona de cominuție, menținând lungimea, alinierea și rotația osului. Această abordare păstrează vascularizația fragmentelor intermediare și a țesuturilor moi, promovând formarea calusului și vindecarea secundară a osului. Fixarea cu placă punte este deosebit de utilă în fracturile diafizare cominutive ale oaselor lungi.

Fixarea cu placă de sprijin: Tehnica de fixare cu placă de sprijin este utilizată în regiunile anatomice unde există forțe de compresiune axială semnificative, cum ar fi platoul tibial sau extremitatea distală a radiusului. Placa este poziționată astfel încât să contracareze tendința fragmentelor osoase de a se deplasa sub acțiunea forțelor de compresiune. Această tehnică este deosebit de utilă în fracturile articulare sau metafizare, unde menținerea reducerii anatomice este crucială pentru funcția articulară. Placa de sprijin poate fi combinată cu șuruburi de compresie interfragmentară pentru a obține o fixare optimă.

Osteosinteza cu placă minim invazivă: Osteosinteza cu placă minim invazivă este o tehnică modernă care combină avantajele fixării interne cu principiile conservării biologiei locale. Această tehnică implică inserția plăcii prin incizii mici, fără expunerea directă a focarului de fractură. Reducerea fracturii se realizează indirect, utilizând tehnici de ligamentotaxis și manipulare închisă. Placa este introdusă submuscular sau subperiostal, păstrând astfel vascularizația țesuturilor moi și a fragmentelor osoase. Această tehnică este deosebit de utilă în fracturile diafizare și metafizare ale oaselor lungi, oferind avantajele unei vindecări mai rapide și a unui risc redus de complicații ale plăgii.

Managementul postoperator și reabilitarea

Îngrijirea postoperatorie și reabilitarea joacă un rol crucial în succesul osteosintezei cu placă și șuruburi. Aceste etape sunt esențiale pentru promovarea vindecării osoase, prevenirea complicațiilor și restabilirea funcției optime a membrului afectat.

Îngrijirea postoperatorie imediată: În perioada imediat postoperatorie, atenția se concentrează pe managementul durerii, prevenirea infecțiilor și monitorizarea stării neurovasculare a extremității operate. Analgezicele sunt administrate conform unui protocol stabilit pentru a asigura confortul pacientului. Antibioticele profilactice pot fi continuate pentru o perioadă scurtă, în funcție de protocolul spitalului și de factorii de risc individuali. Pansamentele trebuie schimbate conform instrucțiunilor medicului și incizia trebuie monitorizată pentru semne de infecție. Elevarea membrului operat este importantă pentru reducerea edemului și îmbunătățirea circulației.

Protocoale de încărcare: Protocoalele de încărcare după osteosinteza cu placă și șuruburi variază în funcție de localizarea și tipul fracturii, stabilitatea fixării și starea generală a pacientului. În general, pentru fracturile extremităților inferioare, se începe cu o încărcare parțială, progresând treptat către încărcarea totală pe parcursul a 6-12 săptămâni. Pentru fracturile extremităților superioare, mobilizarea precoce este încurajată, dar cu evitarea încărcării greutății. Utilizarea dispozitivelor de asistență, precum cârjele sau cadrele de mers, este esențială în primele etape ale recuperării. Progresul încărcării trebuie monitorizat atent prin evaluări clinice și radiologice regulate.

Terapia fizică și reabilitarea: Reabilitarea fizică este o componentă esențială a recuperării după osteosinteza cu placă și șuruburi. Programul de reabilitare trebuie să fie individualizat, luând în considerare tipul fracturii, localizarea acesteia și starea generală a pacientului. În faza inițială, accentul se pune pe exerciții de mobilizare pasivă și activă asistată pentru a preveni rigiditatea articulară și atrofia musculară. Pe măsură ce vindecarea progresează, se introduc exerciții de întărire musculară și de îmbunătățire a coordonării. Terapia ocupațională poate fi necesară pentru a ajuta pacientul să-și recapete abilitățile necesare în activitățile zilnice. Reabilitarea continuă până la atingerea nivelului maxim de funcționalitate.

Complicații și managementul acestora

Osteosinteza cu placă și șuruburi, deși o tehnică eficientă, poate fi asociată cu diverse complicații. Recunoașterea și managementul prompt al acestora sunt esențiale pentru asigurarea unui rezultat optim.

Slăbirea șuruburilor: Slăbirea șuruburilor este o complicație care poate apărea în special în osul osteoporotic sau în cazul unei încărcări premature. Simptomele includ durere localizată și, posibil, mobilitate anormală la nivelul fracturii. Diagnosticul se confirmă prin examinări radiologice care pot evidenția haloul radiotransparent în jurul șuruburilor sau migrarea acestora. Managementul depinde de severitatea problemei și de stadiul vindecării fracturii. În cazurile ușoare, poate fi suficientă limitarea activității și monitorizarea atentă. În situațiile mai severe, poate fi necesară revizia chirurgicală cu înlocuirea șuruburilor sau utilizarea tehnicilor de augmentare cu ciment.

Ruptura plăcii: Ruptura plăcii este o complicație gravă care indică de obicei o insuficiență mecanică a construcției. Aceasta poate fi cauzată de o alegere necorespunzătoare a implantului, o tehnică chirurgicală inadecvată sau o încărcare excesivă precoce. Simptomele includ durere bruscă, deformare și pierderea funcției membrului. Diagnosticul se confirmă radiologic. Tratamentul necesită de obicei o intervenție chirurgicală de revizie, cu înlocuirea implantului și, posibil, augmentarea cu grefă osoasă. Este esențială analiza cauzei eșecului pentru a preveni recurența.

Infecția: Infecția este o complicație serioasă care poate compromite vindecarea osoasă și funcția membrului. Semnele precoce includ durere persistentă, eritem, căldură locală și secreții la nivelul plăgii. Diagnosticul se bazează pe evaluarea clinică, markeri inflamatori și culturi microbiologice. Managementul implică de obicei o abordare multidisciplinară. Tratamentul include antibioterapie țintită, debridare chirurgicală și, în cazuri severe, îndepărtarea implantului cu aplicarea unui fixator extern. Prevenția prin tehnici chirurgicale sterile și profilaxie antibiotică adecvată este crucială.

Întârzierea consolidării sau lipsa de consolidare: Întârzierea consolidării sau lipsa de consolidare reprezintă eșecul osului de a se vindeca în perioada de timp așteptată. Factorii de risc includ fumatul, diabetul, osteoporoza și fixarea inadecvată. Simptomele includ durere persistentă și instabilitate la nivelul fracturii. Diagnosticul se bazează pe evaluări clinice și radiologice seriate. Managementul depinde de cauza subiacentă și poate include stimularea osteogenezei prin metode nechirurgicale (ultrasunete, câmpuri electromagnetice) sau intervenții chirurgicale precum revizia fixării, grefarea osoasă sau utilizarea de factori de creștere osoasă.

Consolidarea vicioasă: Consolidarea vicioasă se referă la vindecarea osului într-o poziție necorespunzătoare, ducând la deformări și posibile limitări funcționale. Aceasta poate rezulta din reducerea inadecvată inițială sau pierderea reducerii în timpul vindecării. Simptomele variază în funcție de localizare și severitate, putând include durere, limitarea mișcării și modificări ale aspectului estetic. Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică și imagistică. Tratamentul depinde de severitatea deformării și impactul funcțional. În cazurile ușoare, poate fi suficientă fizioterapia. Pentru deformări semnificative, poate fi necesară o osteotomie corectivă cu refixare.

Rezultate și prognostic

Rezultatele și prognosticul osteosintezei cu placă și șuruburi variază în funcție de multiple variabile, incluzând tipul și severitatea fracturii, tehnica chirurgicală utilizată și factorii individuali ai pacientului.

Factori care afectează vindecarea și recuperarea: Vindecarea și recuperarea după osteosinteza cu placă și șuruburi sunt influențate de o multitudine de factori. Vârsta pacientului joacă un rol important, tinerii având în general o capacitate de vindecare mai rapidă. Starea generală de sănătate, incluzând prezența comorbidităților precum diabetul sau osteoporoza, afectează semnificativ procesul de vindecare. Fumatul este un factor de risc major pentru întârzierea consolidării. Nutriția adecvată, în special aportul suficient de proteine și calciu, este esențială pentru vindecarea osoasă optimă. Complianța pacientului la protocoalele de încărcare și programele de reabilitare influențează direct rezultatul funcțional final. Tehnica chirurgicală, inclusiv reducerea anatomică și stabilitatea fixării, sunt factori critici controlabili de către chirurg.

Perioada estimată pentru consolidarea osoasă: Perioada necesară pentru consolidarea osoasă variază în funcție de localizarea și tipul fracturii. În general, fracturile diafizare ale oaselor lungi necesită aproximativ 3-4 luni pentru consolidare completă. Fracturile metafizare pot avea o vindecare mai rapidă, în aproximativ 6-8 săptămâni, datorită vascularizației mai bune. Fracturile articulare complexe pot necesita până la 6 luni pentru vindecare completă. Primele semne de consolidare sunt de obicei vizibile radiologic la 4-6 săptămâni postoperator. Monitorizarea atentă prin examinări clinice și radiologice regulate este esențială pentru a evalua progresul vindecării și a detecta precoce eventualele complicații. Este important de menționat că vindecarea clinică, marcată de absența durerii și recuperarea funcției, poate preceda consolidarea radiologică completă.

Rezultate pe termen lung și funcționalitate: Rezultatele pe termen lung ale osteosintezei cu placă și șuruburi sunt în general favorabile, cu majoritatea pacienților obținând o funcționalitate bună sau excelentă. Studiile de urmărire pe termen lung arată rate de consolidare de peste 95% pentru majoritatea fracturilor tratate prin această metodă. Recuperarea funcțională depinde de localizarea fracturii, severitatea leziunii inițiale și complianța la programul de reabilitare. Pacienții cu fracturi diafizare simple tind să aibă rezultate mai bune comparativ cu cei cu fracturi articulare complexe. Complicațiile tardive, precum osteoartrita post-traumatică, pot apărea în cazul fracturilor articulare, chiar și cu reducere anatomică inițială.

Progrese recente în osteosinteza cu placă și șuruburi

Domeniul osteosintezei cu placă și șuruburi a cunoscut o evoluție semnificativă în ultimii ani, cu inovații care vizează îmbunătățirea rezultatelor clinice, reducerea complicațiilor și accelerarea recuperării pacienților.

Noi designuri de plăci: Inovațiile în designul plăcilor au dus la apariția unor implanturi mai eficiente și mai adaptate nevoilor specifice ale diferitelor tipuri de fracturi. Plăcile cu stabilitate angulară variabilă permit chirurgului să ajusteze unghiul șuruburilor pentru o fixare optimă în funcție de calitatea osului și morfologia fracturii. Plăcile anatomice preconturate reduc necesitatea modelării intraoperatorii și îmbunătățesc potrivirea cu anatomia specifică a regiunii. Plăcile cu profil redus minimizează iritația țesuturilor moi și reduc riscul de complicații ale plăgii. Designurile moderne incorporează și concepte de fixare elastică, permițând micromișcări controlate care stimulează formarea calusului, în special în fracturile diafizare.

Implanturi bioabsorbabile: Implanturile bioabsorbabile reprezintă o inovație semnificativă în domeniul osteosintezei, oferind avantajul eliminării necesității unei intervenții secundare pentru îndepărtarea implantului. Aceste materiale, de obicei polimeri precum acidul polilactic sau poliglicolul, se degradează treptat în organism, fiind înlocuite de țesut osos nou. Principalele avantaje includ reducerea stresului de protecție și eliminarea artefactelor în imagistica postoperatorie. Cu toate acestea, utilizarea lor este limitată în prezent la fracturi cu solicitări mecanice reduse, cum ar fi unele fracturi ale extremității superioare sau fracturi pediatrice. Provocările actuale includ optimizarea ratei de degradare și îmbunătățirea proprietăților mecanice pentru a permite utilizarea în fracturi cu solicitări mai mari.

Implanturi cu suprafață modificată pentru osteointegrare îmbunătățită: Modificarea suprafeței implanturilor reprezintă o direcție promițătoare în îmbunătățirea osteointegrării și a stabilității pe termen lung a fixării. Tehnicile de modificare a suprafeței includ tratamente fizice, cum ar fi texturarea prin sablare sau gravare cu laser, și tratamente chimice, precum acoperirea cu hidroxiapatită sau fosfat de calciu. Aceste modificări cresc rugozitatea suprafeței și bioactivitatea implantului, promovând adeziunea celulară și formarea de os nou la interfața implant-os. Studiile clinice au arătat că implanturile cu suprafață modificată pot duce la o osteointegrare mai rapidă și mai puternică, reducând riscul de slăbire a implantului pe termen lung. Această tehnologie este deosebit de promițătoare pentru pacienții cu calitate osoasă compromisă, cum ar fi cei cu osteoporoză.