Pertussis: transmitere, simptome, complicatii, tratament si preventie

Copiii mici și sugarii sunt cei mai vulnerabili la complicațiile severe ale bolii, inclusiv pneumonie, convulsii sau probleme neurologice. Vaccinarea reprezintă cea mai eficientă metodă de prevenție, fiind recomandată atât copiilor cât și adulților, cu accent special pe imunizarea femeilor însărcinate pentru protecția nou-născuților.

Transmitere și contagiozitate

Tusea convulsivă se transmite foarte ușor de la o persoană la alta prin picături respiratorii eliminate în timpul tusei sau strănutului. Perioada de incubație variază între 5 și 21 de zile, iar contagiozitatea este maximă în primele două săptămâni de la apariția simptomelor.

Transmiterea tusei convulsive: Bacteria Bordetella pertussis se transmite prin contact direct cu secrețiile respiratorii ale unei persoane infectate. Transmiterea are loc când o persoană sănătoasă inhalează picăturile microscopice eliminate în aer de către persoana bolnavă în timpul tusei, strănutului sau chiar în timpul vorbirii. Riscul de transmitere este foarte ridicat în spațiile închise sau în contact apropiat prelungit.

Durata perioadei contagioase: Persoanele infectate sunt contagioase din momentul apariției primelor simptome, similare răcelii, până la 3 săptămâni după debutul episoadelor de tuse, dacă nu primesc tratament cu antibiotice. În cazul administrării tratamentului antibiotic, perioada de contagiozitate se reduce la aproximativ 5 zile de la începerea acestuia.

Grupele cu risc crescut: Sugarii sub 6 luni prezintă cel mai mare risc de complicații severe și deces, deoarece nu au schema completă de vaccinare. Femeile însărcinate în ultimul trimestru, vârstnicii și persoanele cu sistem imunitar compromis sunt, de asemenea, considerate categorii vulnerabile. Copiii nevaccinați sau cu schema incompletă de vaccinare au un risc semnificativ de a contracta boala.

Prevenirea transmiterii: Vaccinarea conform schemei naționale de imunizare reprezintă principala metodă de prevenție. Este esențială respectarea măsurilor de igienă respiratorie, precum acoperirea gurii în timpul tusei și spălarea frecventă a mâinilor. Izolarea persoanelor infectate și administrarea profilactică de antibiotice contacților apropiați pot preveni răspândirea bolii.

Simptome și stadii ale bolii

Tusea convulsivă evoluează în trei stadii distincte, fiecare cu caracteristici specifice și durată variabilă. Recunoașterea acestor stadii este esențială pentru diagnosticul și managementul corect al bolii.

Stadiul timpuriu (cataral)

În această fază inițială, care durează 1-2 săptămâni, apar simptome asemănătoare răcelii comune: rinoree, strănut, febră ușoară și tuse ocazională. Este stadiul cel mai contagios al bolii, deși simptomele nu sunt specifice tusei convulsive, ceea ce face diagnosticul dificil în această etapă.

Stadiul paroxistic

Această etapă se caracterizează prin episoade severe de tuse spasmodică, care pot dura până la 6 săptămâni. Accesele de tuse sunt urmate de un sunet caracteristic, strident, care apare în momentul inspirului (whoop). Pacienții pot prezenta vărsături după accesele de tuse și epuizare extremă. Între episoadele de tuse, starea generală poate părea bună.

Stadiul de convalescență

Reprezintă perioada de recuperare graduală, care poate dura între câteva săptămâni și câteva luni. Frecvența și severitatea episoadelor de tuse scad treptat, dar pot reapărea în cazul infecțiilor respiratorii intercurente sau la expunerea la diverși iritanți.

Simptome specifice vârstei

Simptome la sugari: La această categorie de vârstă, tusea poate fi minimă sau chiar absentă. În schimb, sugarii pot prezenta apnee (pauze în respirație), cianoză (colorație albăstruie a pielii), dificultăți de alimentație și episoade de tahipnee. Riscul de complicații severe, inclusiv deces, este maxim la această grupă de vârstă.

Simptome la copii: Copiii prezintă forma clasică a bolii, cu tuse paroxistică urmată de sunetul caracteristic de tip „whoop”. Episoadele de tuse sunt frecvent însoțite de vărsături și pot fi declanșate de efort fizic, plâns sau râs. Între accesele de tuse, copiii par să fie într-o stare bună de sănătate, ceea ce poate întârzia prezentarea la medic.

Simptome la adulți: La adulți, tusea convulsivă se manifestă adesea mai puțin sever decât la copii, dar poate persista mai multe săptămâni sau luni. Tusea este mai frecventă noaptea și poate fi însoțită de transpirații abundente. Adulții rareori prezintă sunetul caracteristic de tip „whoop”, dar pot experimenta episoade de tuse care duc la vărsături, dureri costale sau incontinență urinară.

Complicații

Tusea convulsivă poate genera o gamă largă de complicații, de la forme ușoare până la manifestări severe care pun viața în pericol. Severitatea complicațiilor depinde în mare măsură de vârsta pacientului și de starea sistemului imunitar.

Complicații ușoare

Complicațiile ușoare ale tusei convulsive includ epistaxis, congestie nazală persistentă și dureri musculare intercostale cauzate de tusea intensă. Pacienții pot prezenta de asemenea deshidratare ușoară, oboseală cronică și tulburări de somn din cauza episoadelor nocturne de tuse. Aceste simptome, deși neplăcute, se rezolvă de obicei fără intervenție medicală specifică.

Complicații moderate

În cazurile moderate apar hemoragii subconjunctivale, hernii abdominale și fracturi costale cauzate de efortul tusiv intens. Pacienții pot dezvolta otită medie, sinuzită sau bronșită secundară. Deshidratarea moderată și pierderea în greutate sunt frecvente, în special la copiii mici care au dificultăți în alimentație din cauza episoadelor de tuse.

Complicații severe

Pneumonie: Această complicație gravă apare când infecția se extinde la nivelul plămânilor sau când bacteriile oportuniste profită de sistemul imunitar slăbit. Pneumonia bacteriană secundară reprezintă principala cauză de deces la sugarii cu tuse convulsivă. Simptomele includ febră înaltă, dispnee severă și deteriorarea rapidă a stării generale.

Dificultăți respiratorii: Episoadele severe de tuse pot duce la hipoxie (nivel scăzut de oxigen în sânge) și cianoză (colorație albăstruie a pielii). Sugarii pot prezenta apnee prelungită, necesitând ventilație mecanică. Spasmele bronșice și acumularea de secreții bronșice dense complică și mai mult respirația.

Convulsii: Convulsiile apar ca urmare a hipoxiei cerebrale cauzate de episoadele severe de tuse sau apnee. Acestea sunt mai frecvente la sugari și pot dura de la câteva secunde până la minute. Convulsiile repetate pot indica dezvoltarea unor complicații neurologice mai grave și necesită intervenție medicală imediată.

Leziuni cerebrale: Hipoxia cerebrală prelungită cauzată de episoadele severe de tuse poate duce la leziuni cerebrale permanente. Encefalopatia hipoxică se manifestă prin letargie, iritabilitate, convulsii și, în cazuri severe, comă. Sechelele neurologice pot include întârzieri în dezvoltare și dizabilități permanente.

Risc de deces la sugari: Mortalitatea în tusea convulsivă afectează predominant sugarii sub 6 luni. Cauzele principale de deces includ insuficiența respiratorie, pneumonia bacteriană secundară și leziunile cerebrale hipoxice. Factorii de risc includ prematuritatea, lipsa vaccinării și prezența comorbidităților.

Metode de diagnostic

Diagnosticul tusei convulsive necesită o abordare complexă, combinând evaluarea clinică atentă cu teste de laborator specifice pentru confirmarea prezenței bacteriei Bordetella pertussis.

Examinarea fizică: Medicul evaluează caracteristicile tusei și prezența sunetului specific de tip „whoop”. Se observă frecvența și severitatea episoadelor de tuse, prezența cianozei sau a vărsăturilor post-tusive. Auscultația pulmonară poate evidenția raluri bronșice sau zone de diminuare a murmurului vezicular. Examinarea include și evaluarea stării generale, a semnelor de deshidratare și a complicațiilor potențiale.

Teste de laborator: Diagnosticul de certitudine se stabilește prin identificarea bacteriei Bordetella pertussis din secrețiile nazofaringiene. Recoltarea se face prin aspirat nazofaringian sau prin tampon special, iar probele sunt analizate prin cultură bacteriană și teste moleculare. Hemoleucograma poate evidenția leucocitoză cu limfocitoză caracteristică, iar testele serologice pot confirma infecția recentă prin detectarea anticorpilor specifici.

Teste de cultură: Cultivarea bacteriei Bordetella pertussis reprezintă standardul de aur în diagnosticul tusei convulsive. Probele nazofaringiene trebuie recoltate în primele două săptămâni de boală și transportate rapid la laborator pe medii speciale de cultură. Rezultatele pot fi disponibile în 7-10 zile, iar metoda oferă o specificitate de 100%, deși sensibilitatea este mai redusă în cazul pacienților vaccinați sau care au primit antibiotice.

Testarea prin reacția de polimerizare în lanț: Această metodă moleculară detectează material genetic specific bacteriei Bordetella pertussis în probele nazofaringiene. Testul oferă rezultate rapide, în 24-48 de ore, și prezintă o sensibilitate și specificitate înaltă. Este deosebit de util în primele trei săptămâni de boală, când încărcătura bacteriană este maximă.

Testare serologică: Analiza serologică măsoară nivelul anticorpilor specifici împotriva toxinei pertussis în sânge. Această metodă este utilă mai ales pentru diagnosticul tardiv, la două până la opt săptămâni după debutul simptomelor. Interpretarea rezultatelor trebuie făcută în contextul istoricului de vaccinare și al simptomatologiei clinice.

Abordări terapeutice

Tratamentul tusei convulsive necesită o abordare complexă, adaptată severității bolii și vârstei pacientului. Succesul terapeutic depinde de diagnosticul precoce și inițierea promptă a tratamentului adecvat.

Tratament antibiotic

Antibioticele macrolide reprezintă prima linie de tratament, cu eritromicina, azitromicina sau claritromicina ca opțiuni principale. Tratamentul trebuie început cât mai devreme posibil, ideal în primele două săptămâni de la debutul simptomelor, pentru a reduce severitatea bolii și perioada de contagiozitate. Durata terapiei variază între 5 și 14 zile, în funcție de antibioticul ales.

Îngrijire suportivă

Măsurile suportive sunt esențiale pentru ameliorarea simptomelor și prevenirea complicațiilor. Acestea includ hidratare adecvată, alimentație fracționată în cantități mici și frecvente, precum și menținerea unui mediu calm, cu temperatură și umiditate optimă. Medicamentele antitusive nu sunt recomandate, deoarece tusea reprezintă un mecanism natural de eliminare a secrețiilor.

Măsuri de îngrijire la domiciliu

Pacienții cu forme ușoare pot fi tratați la domiciliu, unde mediul trebuie adaptat pentru a minimiza factorii declanșatori ai tusei. Camera trebuie aerisită regulat și menținută la o temperatură constantă. Hidratarea frecventă și alimentația adecvată sunt esențiale. Poziționarea semi-șezândă în timpul episoadelor de tuse poate facilita expectorația.

Tratament spitalicesc

Oxigenoterapie: Administrarea de oxigen este vitală pentru pacienții cu hipoxemie sau episoade frecvente de apnee. Oxigenul poate fi administrat prin canulă nazală sau mască facială, iar în cazurile severe poate fi necesară ventilația mecanică. Monitorizarea continuă a saturației oxigenului permite ajustarea promptă a terapiei și prevenirea complicațiilor hipoxice.

Fluide intravenoase: Hidratarea intravenoasă este necesară la pacienții care nu pot menține o hidratare adecvată pe cale orală din cauza episoadelor frecvente de tuse și vărsături. Soluțiile perfuzabile sunt adaptate necesităților individuale, cu monitorizarea atentă a echilibrului hidroelectrolitic și prevenirea supraîncărcării volemice.

Monitorizare și suport: Pacienții spitalizați necesită monitorizare continuă a funcțiilor vitale, incluzând frecvența respiratorie, saturația oxigenului și ritmul cardiac. Supravegherea include evaluarea frecvenței și severității episoadelor de tuse, prezența apneei și răspunsul la tratament. Nutriția parenterală poate fi necesară în cazurile severe.

Strategii de prevenție

Prevenția tusei convulsive se bazează în principal pe imunizarea activă prin vaccinare, completată de măsuri de control al infecției și profilaxie în cazul expunerii.

Program de vaccinare: Schema completă de imunizare începe la vârsta de 2 luni și include cinci doze de vaccin administrate până la vârsta de 6 ani. Primele trei doze se administrează la 2, 4 și 6 luni, urmată de o doză de rapel la 12 luni și alta între 4-6 ani. Vaccinarea gravidelor este recomandată în trimestrul al treilea al sarcinii pentru a oferi protecție nou-născutului în primele luni de viață.

Doze de rapel: Administrarea dozelor de rapel este necesară deoarece imunitatea împotriva tusei convulsive scade în timp, atât după vaccinare cât și după infecția naturală. Adolescenții trebuie să primească o doză de rapel între 11-12 ani, iar adulții necesită o doză la fiecare 10 ani. Pentru personalul medical și persoanele care intră în contact frecvent cu sugari, dozele de rapel sunt recomandate la intervale mai scurte, de 5 ani.

Vaccinarea în timpul sarcinii: Imunizarea gravidelor este recomandată în fiecare sarcină, preferabil între săptămânile 27 și 36 de gestație. Anticorpii materni traversează placenta și oferă protecție nou-născutului în primele luni de viață, până când acesta poate primi propriile vaccinuri. Studiile au demonstrat că această strategie reduce cu peste 90% riscul de tuse convulsivă la sugari.

Antibiotice preventive: Profilaxia cu antibiotice este recomandată pentru persoanele care au avut contact apropiat cu un caz confirmat de tuse convulsivă, în special pentru membrii familiei și alte persoane din gospodărie. Medicamentele utilizate sunt aceleași ca în tratamentul bolii, dar durata administrării este mai scurtă. Această măsură este deosebit de importantă pentru protejarea sugarilor și a persoanelor cu risc crescut.

Protocoale de izolare: Pacienții cu tuse convulsivă trebuie izolați până când nu mai sunt contagioși, de obicei timp de 5 zile după începerea tratamentului antibiotic adecvat. În cazul în care nu se administrează antibiotice, izolarea trebuie menținută timp de 21 de zile de la debutul tusei. În spitale și alte instituții medicale, pacienții trebuie plasați în izolare respiratorie, iar personalul medical trebuie să respecte măsurile stricte de protecție.