Anexita: cauze frecvente, simptome si optiuni de tratament

Diagnosticul precoce și tratamentul prompt cu antibiotice sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor pe termen lung. Boala poate evolua asimptomatic sau cu simptome ușoare, ceea ce face ca multe femei să nu realizeze că suferă de această afecțiune până când apar complicații.

Cauze frecvente și factori de risc

Anexita apare atunci când bacteriile patogene pătrund și se înmulțesc în tractul genital superior feminin. Infecția poate fi cauzată de un singur tip de bacterie sau poate fi polimicrobiană, implicând mai multe specii bacteriene diferite.

Cauze comune

Infecții cu transmitere sexuală: Bacteriile cu transmitere sexuală reprezintă principala cauză a anexitei. Chlamydia trachomatis și Neisseria gonorrhoeae sunt responsabile pentru majoritatea cazurilor de boală inflamatorie pelvină. Aceste infecții pot rămâne asimptomatice pentru perioade lungi, permițând bacteriilor să se răspândească și să afecteze organele reproductive superioare.

Dezechilibrul florei vaginale: Modificarea compoziției normale a bacteriilor din vagin poate crește riscul de anexită. Acest dezechilibru poate fi cauzat de utilizarea frecventă a dușurilor vaginale, tratamente antibiotice prelungite sau modificări hormonale. Flora vaginală perturbată permite înmulțirea excesivă a bacteriilor patogene care pot ulterior să migreze către organele genitale superioare.

Proceduri ginecologice recente: Intervențiile medicale care implică manipularea colului uterin sau pătrunderea în cavitatea uterină pot facilita ascensiunea bacteriilor către trompele uterine și ovare. Acestea includ montarea dispozitivelor intrauterine, chiuretajul, histeroscopia sau biopsia de endometru. Riscul este mai mare în primele trei săptămâni după procedură.

Parteneri sexuali multipli: Existența mai multor parteneri sexuali crește semnificativ riscul de a contracta infecții cu transmitere sexuală și, implicit, de a dezvolta anexită. Fiecare nou partener sexual reprezintă o potențială expunere la bacterii patogene care pot cauza infecția.

Activitate sexuală neprotejată: Contactele sexuale fără utilizarea metodelor de protecție reprezintă un factor major de risc pentru dezvoltarea anexitei. Prezervativul oferă o barieră eficientă împotriva transmiterii bacteriilor patogene și reduce semnificativ riscul de infecție.

Infecții bacteriene

Chlamydia Trachomatis: Această bacterie este responsabilă pentru un număr semnificativ de cazuri de anexită. Infecția cu Chlamydia este adesea asimptomatică, ceea ce permite bacteriei să se răspândească nedetectată către organele genitale superioare. Bacteria afectează celulele epiteliale ale tractului genital, provocând inflamație și posibile leziuni permanente ale trompelor uterine.

Neisseria Gonorrhoeae: Gonococul reprezintă o altă cauză majoră a anexitei, provocând o formă mai agresivă de infecție comparativ cu clamidioza. Această bacterie poate produce simptome acute severe și complicații rapide dacă nu este tratată prompt. Infecția gonococică determină o reacție inflamatorie intensă care poate duce la formarea de abcese și cicatrici la nivelul trompelor uterine.

Mycoplasma Genitalium: Această bacterie este din ce în ce mai frecvent recunoscută ca agent cauzal al anexitei. Similar cu clamidioza, poate provoca o infecție silențioasă care progresează lent. Mycoplasma Genitalium este mai dificil de tratat decât alte bacterii din cauza rezistenței crescute la antibioticele convenționale.

Semne și simptome

Manifestările clinice ale anexitei variază de la forme asimptomatice până la tablouri severe care necesită spitalizare. Simptomele pot fi subtile și nespecifice în stadiile inițiale ale bolii.

Simptome comune

Durere abdominală inferioară: Durerea reprezintă cel mai frecvent simptom al anexitei, fiind localizată în partea inferioară a abdomenului. Aceasta poate fi unilaterală sau bilaterală, cu intensitate variabilă. Durerea se accentuează la mișcare și în timpul actului sexual. În cazurile severe, poate iradia către regiunea lombară sau coapse.

Sângerări vaginale neregulate: Femeile care suferă de anexită pot prezenta sângerări vaginale anormale între menstruații sau după contactul sexual. Aceste sângerări apar din cauza inflamației endometrului și a modificărilor vasculare asociate infecției. Sângerările pot varia ca intensitate, de la pete ușoare până la hemoragii importante, și pot fi însoțite de dureri pelvine sau crampe abdominale.

Secreții vaginale anormale: Secreția vaginală în anexită devine abundentă, cu aspect purulent și miros neplăcut. Culoarea acesteia poate varia de la galben la verde, iar consistența poate fi modificată. Prezența secreției anormale indică infecția activă și necesită evaluare medicală promptă pentru identificarea agenților patogeni și inițierea tratamentului adecvat.

Durere în timpul actului sexual: Actul sexual devine dureros în cazul anexitei din cauza inflamației organelor pelvine și a sensibilității crescute a țesuturilor afectate. Durerea poate fi resimțită profund în pelvis și poate persista după contact. Această manifestare poate avea impact semnificativ asupra calității vieții și a relațiilor intime.

Simptome urinare: Inflamația organelor pelvine poate afecta și tractul urinar, determinând simptome precum urinări frecvente, senzație de arsură la urinare și disurie. Aceste manifestări apar din cauza proximității anatomice dintre organele genitale și cele urinare, precum și a răspândirii procesului inflamator în țesuturile adiacente.

Manifestări severe

Febră mare: Temperatura corporală poate crește semnificativ, depășind adesea 38.5°C, fiind însoțită de frisoane și stare generală alterată. Febra reprezintă un semn important al răspunsului sistemic la infecție și poate indica prezența unor complicații precum formarea de abcese tubo-ovariene sau extinderea infecției la nivelul întregului abdomen.

Durere pelvină severă: Durerea devine intensă și persistentă, cu caracter pulsatil sau lancinant, fiind localizată în regiunea pelvină și abdomenul inferior. Intensitatea crescută a durerii poate limita semnificativ mobilitatea pacientei și poate necesita administrarea de analgezice puternice. Durerea severă poate indica prezența complicațiilor precum abcesul tubo-ovarian sau peritonita.

Greață și vărsături: Manifestările digestive severe apar frecvent în formele complicate de anexită, fiind cauzate de răspunsul inflamator sistemic și de iritația peritoneală. Prezența acestor simptome poate compromite hidratarea și nutriția pacientei, necesitând adesea spitalizare pentru administrarea de fluide și medicație pe cale intravenoasă.

Metode de diagnostic

Diagnosticul anexitei necesită o abordare complexă, care combină evaluarea clinică atentă cu investigații paraclinice specifice. Identificarea precoce a bolii și stabilirea severității acesteia sunt esențiale pentru inițierea tratamentului adecvat și prevenirea complicațiilor.

Examinarea fizică: Medicul efectuează o evaluare completă, care include palparea abdomenului inferior și examinarea ginecologică. La palpare se constată sensibilitate în regiunea pelvină, iar la examinarea cu valve se pot observa secreții anormale și sensibilitate la mobilizarea colului uterin. Examinarea bimanuală poate evidenția sensibilitate la nivelul anexelor și prezența eventualelor mase pelvine.

Analize de laborator: Investigațiile de laborator sunt esențiale pentru confirmarea diagnosticului și identificarea agentului patogen. Acestea includ hemoleucograma completă, markerii inflamatori precum proteina C reactivă și viteza de sedimentare a hematiilor, precum și culturi din secreția cervicală pentru identificarea bacteriilor implicate. Testele pentru infecții cu transmitere sexuală sunt obligatorii.

Investigații imagistice: Ecografia transvaginală și trans-abdominală reprezintă metode imagistice de primă intenție în evaluarea anexitei. Acestea permit vizualizarea organelor pelvine, identificarea colecțiilor lichidiene patologice și evaluarea extensiei procesului inflamator. În cazurile complicate, tomografia computerizată sau rezonanța magnetică pot oferi informații suplimentare despre severitatea afectării.

Laparoscopia: Această procedură chirurgicală minim invazivă permite vizualizarea directă a organelor pelvine și reprezintă standardul de aur în diagnosticul anexitei. Laparoscopia oferă posibilitatea prelevării de probe pentru culturi bacteriologice și efectuării de proceduri terapeutice precum drenajul colecțiilor sau liza aderențelor. Este indicată în special în cazurile cu diagnostic incert sau care nu răspund la tratamentul conservator.

Opțiuni de tratament

Tratamentul anexitei necesită o abordare terapeutică complexă și individualizată, bazată pe severitatea simptomelor, prezența complicațiilor și factorii de risc specifici fiecărei paciente. Succesul terapeutic depinde de diagnosticul precoce și inițierea promptă a tratamentului adecvat.

Opțiuni non-chirurgicale

Tratamentul antibiotic ambulatoriu: Pacientele cu forme ușoare sau moderate de anexită pot fi tratate în regim ambulatoriu cu antibiotice administrate oral. Schema terapeutică include de obicei o combinație de antibiotice cu spectru larg pentru acoperirea principalilor agenți patogeni implicați. Durata standard a tratamentului este de 14 zile, iar medicația trebuie administrată conform prescripției medicale, chiar dacă simptomele se ameliorează după primele zile.

Tratamentul în spital: Spitalizarea devine necesară în cazurile severe de anexită sau când există complicații. Tratamentul intraspitalicesc include administrarea de antibiotice pe cale intravenoasă, monitorizarea atentă a parametrilor vitali și evaluarea răspunsului la terapie. Pacientele rămân internate până la stabilizarea stării clinice și ameliorarea semnificativă a simptomatologiei.

Managementul durerii: Controlul durerii reprezintă o componentă esențială în tratamentul anexitei. Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene sunt utilizate pentru ameliorarea durerii și reducerea inflamației. În cazurile severe, pot fi necesare analgezice mai puternice, administrate sub strictă supraveghere medicală. Repausul la pat și aplicațiile locale cu căldură pot contribui la reducerea disconfortului.

Tratamentul partenerului: Partenerii sexuali ai pacientelor diagnosticate cu anexită trebuie evaluați și tratați pentru prevenirea reinfectării. Tratamentul empiric al partenerului este recomandat chiar în absența simptomelor, mai ales când infecția este cauzată de germeni cu transmitere sexuală. Abstinența sexuală este necesară pe toată durata tratamentului și până la vindecarea completă.

Intervenții chirurgicale

Drenajul abcesului: Această procedură devine necesară în cazul formării de colecții purulente la nivelul anexelor. Drenajul poate fi efectuat prin ghidaj ecografic sau tomografic, fiind o tehnică minim invazivă care permite evacuarea conținutului purulent și administrarea locală de antibiotice. Procedura reduce presiunea exercitată asupra țesuturilor adiacente și accelerează procesul de vindecare.

Tratamentul laparoscopic: Intervenția chirurgicală laparoscopică permite vizualizarea directă a leziunilor, prelevarea de probe pentru culturi bacteriologice și efectuarea procedurilor terapeutice necesare. Prin această tehnică se pot efectua liza aderențelor, drenajul abceselor și debridarea țesuturilor necrotice. Recuperarea postoperatorie este mai rapidă comparativ cu chirurgia clasică.

Complicații

Anexita netratată sau tratată inadecvat poate determina complicații severe, cu impact semnificativ asupra sănătății reproductive și a calității vieții. Prevenirea acestor complicații necesită diagnostic precoce și tratament prompt.

Complicații comune

Durere pelvină cronică: Inflamația cronică și formarea de aderențe în urma episoadelor repetate de anexită pot duce la instalarea durerii pelvine cronice. Această durere persistentă poate afecta semnificativ activitățile zilnice și viața intimă a pacientei. Caracterul durerii poate fi continuu sau intermitent, cu intensificare în timpul menstruației sau actului sexual.

Cicatrici tubare: Procesul inflamator repetat la nivelul trompelor uterine determină formarea de țesut cicatricial și aderențe. Aceste modificări structurale pot obstrucția parțial sau total lumenul tubar, interferând cu transportul ovulului și al spermatozoizilor. Prezența cicatricilor tubare crește semnificativ riscul de sarcină ectopică.

Infertilitate: Anexita severă sau recurentă poate cauza infertilitate prin afectarea ireversibilă a trompelor uterine și ovarelor. Țesutul cicatricial format blochează trompele uterine, împiedicând fertilizarea naturală. Evaluarea fertilității și consilierea pentru opțiunile de reproducere asistată sunt necesare la pacientele care își doresc o sarcină.

Complicații severe

Abces tubo-ovarian: Reprezintă o colecție purulentă localizată la nivelul trompelor uterine și ovarelor, formată prin progresiunea procesului infecțios. Abcesul poate determina durere severă, febră înaltă și alterarea stării generale. Există risc de ruptură și diseminare a infecției în cavitatea peritoneală, situație care necesită intervenție chirurgicală de urgență.

Peritonită: Această complicație severă apare când infecția se răspândește în cavitatea peritoneală, provocând inflamația membranei care căptușește organele abdominale. Peritonita se manifestă prin durere abdominală intensă, distensie abdominală și simptome sistemice severe precum febră înaltă, tahicardie și stare generală alterată. Această complicație reprezintă o urgență medicală care necesită intervenție chirurgicală imediată și tratament antibiotic intravenos agresiv.

Sarcină ectopică: Cicatricile și aderențele formate la nivelul trompelor uterine în urma anexitei cresc semnificativ riscul de sarcină ectopică. În această situație, oul fecundat se implantează în trompa uterină în loc să ajungă în uter. Sarcina ectopică reprezintă o urgență medicală care poate pune viața în pericol prin riscul de ruptură tubară și hemoragie internă masivă.

Strategii de prevenție

Prevenirea anexitei se bazează pe adoptarea unui comportament sexual responsabil și monitorizarea regulată a sănătății reproductive. Măsurile preventive reduc semnificativ riscul de infecție și complicațiile asociate acesteia.

Practici sexuale sigure: Utilizarea consecventă a metodelor de protecție în timpul contactelor sexuale reprezintă prima linie de apărare împotriva anexitei. Prezervativul oferă protecție eficientă împotriva majorității infecțiilor cu transmitere sexuală care pot cauza anexită. Limitarea numărului de parteneri sexuali și evitarea contactelor sexuale neprotejate reduc semnificativ riscul de infectare.

Controale ginecologice regulate: Vizitele periodice la medicul ginecolog permit detectarea precoce a infecțiilor și anomaliilor care pot predispune la dezvoltarea anexitei. Examinarea ginecologică completă, inclusiv efectuarea testului Papanicolau și a culturilor vaginale, ajută la identificarea și tratarea promptă a potențialelor probleme înainte de apariția complicațiilor.

Tratamentul precoce al infecțiilor cu transmitere sexuală: Identificarea și tratarea promptă a infecțiilor cu transmitere sexuală reprezintă un aspect crucial în prevenirea anexitei. Orice simptom sugestiv pentru o infecție genitală trebuie investigat și tratat corespunzător. Tratamentul adecvat și complet al infecțiilor previne ascensiunea bacteriilor către organele genitale superioare.

Testarea partenerului: Evaluarea și testarea partenerului sexual reprezintă o componentă esențială în prevenirea anexitei și a reinfectărilor. Partenerii sexuali ai persoanelor diagnosticate cu infecții cu transmitere sexuală trebuie să efectueze teste specifice și să urmeze tratamentul prescris, chiar în absența simptomelor. Comunicarea deschisă cu partenerul despre istoricul medical și testarea regulată contribuie la menținerea sănătății reproductive.