Difterie: tipuri, simptome, transmitere, tratament si prevenire

Boala poate evolua rapid spre complicații grave precum insuficiență respiratorie, afectare cardiacă și neurologică. Vaccinarea rămâne cea mai eficientă metodă de prevenție, iar diagnosticarea și tratamentul precoce sunt esențiale pentru prognosticul favorabil.

Tipurile de difterie

Difteria se manifestă în două forme principale, cu simptomatologie și evoluție diferită. Forma respiratorie reprezintă varianta cea mai frecventă și mai periculoasă, în timp ce forma cutanată apare mai rar și are de obicei o evoluție mai ușoară.

Difteria respiratorie: Această formă afectează preponderent căile respiratorii superioare, unde bacteria se multiplică și produce toxina difterică. La nivel local, toxina determină formarea unei membrane groase, aderente, de culoare gri-albicioasă, care poate obstrucționa căile respiratorii. Membrana se dezvoltă inițial la nivelul amigdalelor și se poate extinde către faringe, laringe și cavitatea nazală, provocând dificultăți severe de respirație și înghițire.

Difteria cutanată: Manifestarea cutanată a difteriei se caracterizează prin apariția unor ulcerații superficiale la nivelul pielii, acoperite de o membrană gri similară celei din forma respiratorie. Leziunile cutanate sunt adesea dureroase și vindecarea poate fi lentă. Această formă apare mai frecvent în zonele cu climat cald și în condiții precare de igienă.

Semne și simptome

Manifestările clinice ale difteriei variază în funcție de localizarea infecției și de severitatea bolii. Simptomele apar de obicei după o perioadă de incubație de 2-5 zile de la expunerea la bacteria Corynebacterium diphtheriae.

Durere în gât și răgușeală

Primele manifestări includ durere în gât de intensitate moderată până la severă, însoțită de răgușeală și modificări ale vocii. Disconfortul faringian se accentuează progresiv, iar vocea devine tot mai alterată pe măsură ce infecția progresează.

Febră și frisoane

Pacienții dezvoltă febră moderată, de obicei între 38-39°C, însoțită de frisoane și stare generală alterată. Temperatura corpului crește treptat și poate persista mai multe zile în absența tratamentului adecvat.

Oboseală și slăbiciune

Toxina difterică afectează întregul organism, provocând o stare marcată de oboseală și slăbiciune generalizată. Pacienții prezintă letargie, scăderea apetitului și diminuarea capacității de efort, simptome care se accentuează pe măsură ce boala progresează.

Ganglioni limfatici măriți

Infecția determină inflamarea și mărirea ganglionilor limfatici cervicali și submandibulari. Aceștia devin dureroși la palpare și pot contribui la apariția aspectului caracteristic de „gât de taur”.

Dificultăți de respirație

Pe măsură ce membrana difterică se extinde, pacienții dezvoltă probleme respiratorii progresive. Respirația devine zgomotoasă, laborioasă, iar în cazurile severe poate apărea stridor inspirator și cianoză.

Formarea membranei cenușii

Localizare și aspect: Membrana caracteristică difteriei are o culoare gri-albicioasă și apare inițial pe amigdale, extinzându-se ulterior către faringe și laringe. Aceasta este aderentă la țesutul subiacent și sângerează ușor la încercarea de îndepărtare. Aspectul său este asemănător unei pseudomembrane și poate acoperi zone extinse ale mucoasei respiratorii.

Impact asupra respirației și deglutiției: Prezența membranei difterice interferează semnificativ cu funcțiile normale ale căilor respiratorii superioare. Obstrucția mecanică poate compromite sever respirația și înghițirea, ducând la dispnee severă, stridor și dificultăți majore în alimentație. În cazurile netratate, desprinderea membranei poate provoca sufocarea pacientului.

Căi de transmitere

Difteria se răspândește prin multiple mecanisme de transmitere, fiind o boală extrem de contagioasă. Bacteria Corynebacterium diphtheriae poate supraviețui atât în mediul extern, cât și în organismul uman, facilitând transmiterea între persoane prin diverse modalități.

Transmiterea prin picături respiratorii: Bacteria difterică se transmite cel mai frecvent prin intermediul picăturilor respiratorii eliminate în timpul tusei, strănutului sau vorbirii. Aceste picături microscopice pot conține concentrații mari de bacterii și rămân suspendante în aer pentru perioade semnificative, putând fi inhalate de persoanele din apropiere. Transmiterea este deosebit de eficientă în spații închise sau slab ventilate.

Contact personal direct: Transmiterea prin contact direct implică interacțiunea nemijlocită cu o persoană infectată sau cu leziunile cutanate specifice difteriei. Contactul prelungit și apropiat, cum ar fi îmbrățișările sau sărutul, crește semnificativ riscul de transmitere a bacteriei. În cazul formei cutanate, atingerea directă a leziunilor poate duce la infectare.

Obiecte contaminate: Bacteria difterică poate supraviețui pe diverse suprafețe și obiecte, precum batiste, prosoape, jucării sau ustensile. Aceste obiecte contaminate pot deveni vectori de transmitere când sunt atinse sau folosite de alte persoane. Viabilitatea bacteriei pe suprafețe poate persista mai multe zile, în special în condiții de umiditate și temperatură favorabile.

Purtători asimptomatici: Aceștia reprezintă o sursă importantă de transmitere a difteriei, deoarece ei  pot răspândi bacteria fără să manifeste simptome vizibile ale bolii. Aceste persoane pot găzdui bacteria în tractul respirator superior sau pe piele pentru perioade îndelungate, transmițând-o celor din jur fără să fie conștienți de acest lucru.

Factori de risc

Susceptibilitatea la difterie este influențată de numeroși factori individuali și de mediu, care pot crește semnificativ riscul de infectare și dezvoltare a bolii. Identificarea acestor factori este esențială pentru implementarea măsurilor preventive adecvate.

Persoanele nevaccinate: Absența imunizării reprezintă cel mai important factor de risc pentru contractarea difteriei. Persoanele nevaccinate sau cu schema de vaccinare incompletă sunt extrem de vulnerabile la infecție. Protecția oferită de vaccinare scade în timp, iar lipsa dozelor de rapel poate duce la pierderea imunității și creșterea riscului de îmbolnăvire.

Călătorii internaționale: Deplasările în zone unde difteria este încă prezentă expun persoanele la un risc crescut de infectare. Contactul cu populații locale unde rata de vaccinare este scăzută și condițiile sanitare sunt precare poate facilita transmiterea bolii. Riscul este amplificat în cazul persoanelor nevaccinate sau cu scheme incomplete de imunizare.

Condiții de trai aglomerate: Spațiile de locuit supraaglomerate favorizează transmiterea rapidă a bacteriei difterice. Proximitatea fizică constantă, ventilația inadecvată și facilitățile sanitare comune cresc semnificativ riscul de răspândire a infecției. Acest factor este deosebit de relevant în instituții precum cămine, aziluri sau tabere de refugiați.

Igienă precară: Lipsa igienei personale adecvate și a condițiilor sanitare corespunzătoare facilitează transmiterea și persistența bacteriei difterice. Spălarea insuficientă a mâinilor, utilizarea în comun a obiectelor personale și curățenia deficitară a spațiilor de locuit contribuie la creșterea riscului de infectare.

Contact cu persoane infectate: Expunerea directă la persoane diagnosticate cu difterie sau la purtători asimptomatici reprezintă un factor major de risc. Contactul apropiat și prelungit, în special în cadrul familial sau instituțional, crește semnificativ probabilitatea de transmitere a infecției. Riscul este maxim în primele zile ale bolii, când contagiozitatea este cea mai mare.

Complicații

Difteria poate determina multiple complicații severe care afectează diverse organe și sisteme. Toxina difterică poate pătrunde în circulația sanguină și poate provoca leziuni grave la nivelul inimii, sistemului nervos și rinichilor, ducând la complicații potențial fatale.

Afectarea cardiacă

Toxina difterică poate cauza leziuni severe ale mușchiului cardiac, manifestate prin miocardită. Această complicație apare de obicei în a doua sau a treia săptămână de boală și se caracterizează prin tulburări de ritm cardiac, insuficiență cardiacă și modificări electrocardiografice specifice. Afectarea cardiacă reprezintă una dintre cele mai grave complicații ale difteriei, fiind responsabilă pentru majoritatea deceselor asociate bolii.

Afectarea nervilor

Toxina difterică poate cauza leziuni importante ale sistemului nervos, manifestate prin neuropatie periferică și paralizie. Afectarea nervilor cranieni poate duce la dificultăți de înghițire, vedere dublă și paralizie facială. Simptomele neurologice apar de obicei la câteva săptămâni după debutul bolii și pot persista mai multe luni, necesitând recuperare îndelungată și terapie specializată.

Probleme renale

Toxina difterică poate afecta funcția renală prin deteriorarea directă a țesutului renal și prin efectele sistemice ale infecției. Pacienții pot dezvolta insuficiență renală acută, manifestată prin reducerea volumului urinar, edeme și modificări ale valorilor analizelor de sânge. Afectarea renală necesită monitorizare atentă și poate necesita terapie de suport specializată.

Probleme respiratorii

Obstrucția căilor respiratorii: Membrana caracteristică difteriei poate bloca progresiv căile respiratorii superioare, ducând la dificultăți severe de respirație. Obstrucția poate fi parțială sau completă, manifestându-se prin stridor, dispnee și cianoză. În cazurile severe, este necesară intervenția de urgență pentru menținerea permeabilității căilor respiratorii, inclusiv traheostomia.

Insuficiența respiratorie: Progresia bolii poate duce la insuficiență respiratorie severă prin multiple mecanisme, incluzând obstrucția mecanică, paralizia mușchilor respiratori și afectarea centrilor respiratori. Pacienții pot necesita ventilație mecanică și îngrijiri intensive pentru susținerea funcției respiratorii până la recuperarea funcției pulmonare normale.

Metode de tratament

Tratamentul difteriei necesită o abordare complexă și urgentă, combinând terapia specifică cu măsuri de suport. Succesul tratamentului depinde de rapiditatea diagnosticului și inițierea promptă a intervențiilor terapeutice adecvate.

Antitoxina difterică: Administrarea antitoxinei reprezintă prima linie de tratament în difterie, având rolul de a neutraliza toxina bacteriană circulantă înainte ca aceasta să producă leziuni tisulare ireversibile. Antitoxina este un ser specific care trebuie administrat cât mai precoce în evoluția bolii, de preferință în primele 48 de ore de la apariția simptomelor. Doza este calculată în funcție de severitatea bolii și localizarea infecției.

Terapia cu antibiotice: Antibioticele sunt esențiale pentru eliminarea bacteriei Corynebacterium diphtheriae și oprirea producției de toxină. Penicilina sau eritromicina sunt antibioticele de elecție, administrate pe cale parenterală în doze adaptate vârstei și greutății pacientului. Durata tratamentului este de 14 zile, iar răspunsul clinic trebuie monitorizat atent pentru ajustarea terapiei.

Îngrijiri suportive: Pacienții cu difterie necesită îngrijiri complexe de susținere, incluzând menținerea permeabilității căilor respiratorii, hidratare adecvată și monitorizare cardiacă continuă. Suportul nutrițional este esențial, iar în cazurile severe poate fi necesară alimentația parenterală sau prin sondă nazogastrică. Tratamentul complicațiilor necesită abordare specializată și multidisciplinară.

Cerințe de izolare: Izolarea strictă a pacienților cu difterie este obligatorie pentru prevenirea transmiterii infecției. Pacienții trebuie internați în saloane separate, cu respectarea măsurilor de precauție pentru transmiterea prin picături respiratorii. Personalul medical trebuie să utilizeze echipament de protecție adecvat, iar izolarea se menține până când două culturi consecutive sunt negative.

Prevenirea prin vaccinare

Vaccinarea reprezintă metoda cea mai eficientă de prevenire a difteriei, oferind protecție pe termen lung împotriva bolii. Implementarea programelor de imunizare sistematică a dus la reducerea dramatică a incidenței difteriei la nivel global.

Seria primară de vaccinare

Vârste recomandate: Schema de vaccinare începe la vârsta de 2 luni, cu administrarea primei doze de vaccin. Următoarele doze se administrează la 4 luni și 6 luni, formând seria primară de imunizare. O doză de rapel este necesară între 15-18 luni, iar a doua doză de rapel se administrează la vârsta de 4-6 ani pentru consolidarea imunității.

Tipuri de vaccinuri: Vaccinul antidifteric este disponibil în mai multe forme combinate, cel mai frecvent utilizat fiind vaccinul pentavalent sau hexavalent, care oferă protecție simultană împotriva mai multor boli. Aceste vaccinuri conțin toxoidul difteric purificat și inactivat, combinat cu alte componente vaccinale precum toxoidul tetanic, vaccinul pertussis și alte antigene.

Schema de administrare a dozelor: Vaccinul antidifteric se administrează conform unui calendar specific, începând cu trei doze în primul an de viață. Prima doză se administrează la vârsta de 2 luni, a doua doză la 4 luni, iar a treia doză la 6 luni. Intervalul dintre doze trebuie respectat cu strictețe pentru a asigura dezvoltarea unei imunități optime. Dozele ulterioare de rapel sunt programate la intervale regulate pentru menținerea protecției pe termen lung.

Doze de rapel

Intervalele de timp necesare: Dozele de rapel pentru vaccinul antidifteric trebuie administrate la intervale specifice pentru menținerea nivelului protector de anticorpi. Prima doză de rapel se administrează la vârsta de 15-18 luni, urmată de a doua doză de rapel între 4-6 ani. O a treia doză de rapel este recomandată în perioada adolescenței, între 11-14 ani, pentru consolidarea imunității pe termen lung.

Recomandări pentru adulți: Adulții necesită doze de rapel la fiecare 10 ani pentru menținerea protecției împotriva difteriei. Pentru persoanele care nu au primit schema completă de vaccinare în copilărie, este necesară inițierea unei scheme de recuperare care include trei doze administrate la intervale specifice. Femeile gravide trebuie să primească o doză de rapel în timpul fiecărei sarcini, de preferință între săptămânile 27-36 de gestație, pentru a asigura transferul de anticorpi protectori către făt.