Audiometrie: ce masoara, indicatii, scop si mod de efectuare

Rezultatele sunt reprezentate grafic pe o audiogramă, care oferă informații despre tipul și severitatea deficienței auditive. Audiometria este esențială pentru diagnosticarea precoce a problemelor de auz și stabilirea unui plan terapeutic personalizat, fie că este vorba despre utilizarea protezelor auditive sau despre alte intervenții medicale necesare.

Ce măsoară audiometria

Audiometria evaluează capacitatea unei persoane de a percepe sunetele la diferite intensități și frecvențe, oferind o imagine completă asupra funcției auditive. Testele audiometrice măsoară pragurile auditive, adică cele mai slabe sunete pe care o persoană le poate auzi la frecvențe specifice.

Intensitatea sunetului (Decibeli): Intensitatea sunetului se măsoară în decibeli, o unitate care indică puterea sau amplitudinea undelor sonore. O șoaptă are aproximativ 20 de decibeli, conversația normală atinge 60 de decibeli, iar zgomotele puternice precum concertele pot depăși 100 de decibeli. Expunerea prelungită la sunete peste 85 de decibeli poate cauza deteriorarea auzului, iar sunetele foarte puternice pot provoca leziuni auditive imediate.

Frecvența sunetului (Hertz): Frecvența reprezintă numărul de vibrații sonore pe secundă și se măsoară în hertz. Urechea umană poate percepe frecvențe între 20 și 20.000 de hertz. Tonurile joase, precum sunetele grave ale unui bas, au frecvențe scăzute în jurul valorii de 50 de hertz, în timp ce sunetele înalte, precum fluieratul, pot atinge frecvențe de peste 10.000 de hertz.

Intervalele auzului și vorbirii umane: Vorbirea umană se încadrează în general între 500 și 3.000 de hertz, reprezentând zona cea mai importantă pentru comunicarea verbală. Capacitatea de a auzi în acest interval este crucială pentru înțelegerea vorbirii și participarea la conversații. Un auz normal permite perceperea clară a sunetelor în acest interval la intensități moderate.

Riscurile sunetelor puternice: Expunerea la zgomote intense poate provoca deteriorarea celulelor senzoriale din urechea internă. Efectele pot fi temporare sau permanente, în funcție de intensitatea și durata expunerii. Protecția auditivă devine necesară în medii zgomotoase pentru prevenirea pierderii ireversibile a auzului.

Tipuri de teste audiometrice

Evaluarea completă a auzului necesită diverse tipuri de teste audiometrice, fiecare oferind informații specifice despre diferite aspecte ale funcției auditive. Aceste teste permit medicilor să stabilească diagnosticul corect și să recomande tratamentul adecvat.

Audiometria tonală pură: Acest test fundamental măsoară pragurile auditive pentru tonuri pure la diferite frecvențe. Pacientul ascultă sunete prin căști și trebuie să indice când le aude. Testul evaluează separat fiecare ureche și oferă informații despre sensibilitatea auditivă la diferite frecvențe sonore. Rezultatele sunt reprezentate grafic pe o audiogramă care arată nivelul auzului pentru fiecare frecvență testată.

Audiometria vocală: Această metodă evaluează capacitatea unei persoane de a înțelege și reproduce cuvinte la diferite intensități sonore. Testul implică repetarea unor cuvinte sau propoziții simple și măsoară atât pragul de recepție a vorbirii, cât și scorul de discriminare vocală. Rezultatele indică abilitatea practică a pacientului de a participa la conversații.

Audiometria de impedanță: Acest test evaluează funcționarea urechii medii prin măsurarea mișcării timpanului în răspuns la modificări ale presiunii aerului. Testul oferă informații despre starea urechii medii, inclusiv prezența lichidului sau disfuncția tubului eustachian. Rezultatele ajută la diagnosticarea problemelor mecanice ale sistemului auditiv.

Răspunsul auditiv al trunchiului cerebral: Această metodă evaluează calea auditivă de la nivelul cohleei până la trunchiul cerebral. Testul folosește electrozi plasați pe scalp pentru a măsura activitatea electrică generată de sistemul auditiv în răspuns la stimuli sonori. Este util în special pentru evaluarea nou-născuților sau a pacienților care nu pot participa activ la testele standard.

Emisiile otoacustice: Acest test măsoară funcționarea celulelor ciliate din cohlee. O sondă plasată în canalul auditiv emite sunete și înregistrează răspunsul cohleei. Testul este rapid, neinvaziv și util în special pentru screeningul auditiv la nou-născuți și monitorizarea funcției cohleare.

Cum se realizează audiometria

Audiometria necesită echipamente specializate și proceduri standardizate pentru obținerea unor rezultate precise și relevante clinic. Testarea se realizează într-un mediu controlat, sub supravegherea unui specialist în audiologie.

Mediul și echipamentele de testare: Audiometria se desfășoară într-o cabină izolată fonic, special concepută pentru eliminarea zgomotelor externe care ar putea influența rezultatele. Echipamentele includ un audiometru calibrat, căști pentru conducerea aeriană, un vibrator osos pentru conducerea osoasă și sisteme de înregistrare a răspunsurilor. Cabina trebuie să respecte standardele internaționale de izolare acustică.

Procedura și instrucțiunile pentru pacient: Pacientul primește instrucțiuni clare despre modul de semnalizare a percepției sunetelor. Testarea începe de obicei cu urechea mai bună și progresează sistematic prin diferite frecvențe și intensități. Pacientul trebuie să rămână concentrat și să răspundă consecvent la stimulii auditivi. Durata totală a evaluării poate varia între 30 și 60 de minute.

Considerații speciale pentru copii și sugari: Evaluarea auditivă la copii necesită tehnici adaptate vârstei și nivelului de dezvoltare. Pentru sugari se utilizează teste obiective precum emisiile otoacustice sau potențialele evocate auditive. La copiii mai mari se pot folosi metode de audiometrie comportamentală, care transformă testarea într-o activitate ludică. Specialistul trebuie să aibă răbdare și să adapteze procedura pentru a obține rezultate valide.

Indicații și scopul audiometriei

Audiometria reprezintă un instrument esențial în evaluarea funcției auditive, fiind utilizată atât pentru screeningul de rutină, cât și pentru diagnosticarea precisă a problemelor de auz. Această metodă oferă date obiective despre capacitatea auditivă și ajută la identificarea precoce a deficiențelor de auz.

Screeningul auditiv de rutină: Screeningul auditiv periodic este fundamental pentru detectarea timpurie a problemelor de auz. Acesta este recomandat în special la nou-născuți, preșcolari și școlari pentru identificarea deficiențelor auditive care pot afecta dezvoltarea limbajului și performanța școlară. La adulți, screeningul auditiv face parte din evaluarea stării generale de sănătate și este crucial pentru menținerea calității vieții și prevenirea izolării sociale.

Evaluarea pierderii suspectate de auz: Când există suspiciuni de probleme auditive, audiometria oferă o evaluare detaliată și precisă a funcției auditive. Testarea este recomandată când pacientul raportează dificultăți în înțelegerea conversațiilor, necesitatea creșterii volumului televizorului sau prezența țiuiturilor în urechi. Rezultatele permit identificarea tipului și severității pierderii de auz, ghidând astfel deciziile terapeutice.

Monitorizarea populațiilor cu risc crescut: Anumite grupuri necesită o monitorizare auditivă regulată din cauza riscului crescut de dezvoltare a problemelor de auz. Acestea includ persoanele expuse la zgomot ocupațional intens, pacienții care urmează tratamente ototoxice și persoanele în vârstă. Monitorizarea permite detectarea modificărilor auditive și implementarea măsurilor preventive sau terapeutice adecvate.

Evaluarea pentru dispozitive auditive: Audiometria este esențială în procesul de selectare și adaptare a protezelor auditive. Testele determină configurația exactă a pierderii de auz și ajută la programarea dispozitivelor auditive pentru a compensa specific deficiențele identificate. Evaluarea include și teste de discriminare a vorbirii pentru optimizarea setărilor protezelor și maximizarea beneficiului acestora.

Tipuri și grade de hipoacuzie identificate prin audiometrie

Audiometria permite clasificarea precisă a deficiențelor auditive în funcție de localizarea anatomică a problemei și de severitatea pierderii de auz. Această clasificare este fundamentală pentru stabilirea strategiei terapeutice optime și pentru monitorizarea evoluției pacientului.

Hipoacuzia de transmisie: Această formă de pierdere a auzului apare când sunetele nu pot ajunge eficient la urechea internă din cauza unor probleme la nivelul urechii externe sau medii. Cauzele frecvente includ dopul de cerumen, perforațiile timpanice sau otita medie. Caracteristic pentru această formă este prezența unui interval aer-os semnificativ în audiogramă, indicând o funcționare normală a urechii interne dar o transmisie deficitară a sunetului prin urechea externă și medie.

Hipoacuzia neurosenzorială: Această formă de hipoacuzie rezultă din deteriorarea celulelor senzoriale ale cohleei sau a nervului auditiv. Cauzele principale includ expunerea la zgomot, îmbătrânirea, medicamentele ototoxice sau bolile ereditare. Audiograma arată o pierdere similară atât în conducerea aeriană cât și în cea osoasă, fără prezența intervalului aer-os. Această formă este de obicei permanentă și necesită reabilitare auditivă prin proteze auditive sau implanturi cohleare.

Hipoacuzia mixtă: Această formă combină caracteristicile hipoacuziei de transmisie cu cele ale hipoacuziei neurosenzoriale. Pacienții prezintă atât probleme la nivelul sistemului de transmisie a sunetului cât și la nivelul urechii interne sau al nervului auditiv. Audiograma evidențiază atât un interval aer-os cât și o pierdere în conducerea osoasă. Tratamentul necesită o abordare complexă, adresând ambele componente ale pierderii auditive.

Gradele hipoacuziei: Severitatea pierderii auditive este clasificată în funcție de pragul auditiv măsurat în decibeli. Hipoacuzia ușoară (26-40 decibeli) permite perceperea conversației normale dar cu dificultăți în medii zgomotoase. Hipoacuzia moderată (41-55 decibeli) necesită amplificarea vocii pentru înțelegerea conversației. Hipoacuzia severă (71-90 decibeli) face dificilă perceperea vorbirii fără amplificare semnificativă. Hipoacuzia profundă (peste 90 decibeli) împiedică perceperea majorității sunetelor ambientale și necesită dispozitive auditive specializate sau implanturi cohleare.

Interpretarea rezultatelor audiometriei

Interpretarea corectă a rezultatelor audiometriei necesită analiza detaliată a mai multor parametri și corelarea acestora cu simptomele pacientului. Această evaluare complexă permite stabilirea diagnosticului precis și elaborarea planului terapeutic personalizat.

Înțelegerea audiogramei: Audiograma reprezintă reprezentarea grafică a sensibilității auditive, cu frecvențele sonore pe axa orizontală și intensitatea în decibeli pe axa verticală. Graficul indică cel mai slab sunet pe care pacientul îl poate auzi la fiecare frecvență testată. Rezultatele normale se situează între 0 și 20 decibeli pentru toate frecvențele. Configurația curbei audiometrice oferă informații valoroase despre tipul și cauza posibilă a pierderii de auz.

Intervalul aer-os și semnificația sa: Diferența dintre pragurile auditive măsurate prin conducere aeriană și cele măsurate prin conducere osoasă definește intervalul aer-os. Un interval mai mare de 10 decibeli indică prezența unei componente de transmisie în hipoacuzie. Mărimea și configurația acestui interval ajută la localizarea problemei și la ghidarea deciziilor terapeutice. Absența intervalului aer-os sugerează o hipoacuzie neurosenzorială pură.

Scorurile de discriminare vocală: Testele de discriminare vocală evaluează capacitatea pacientului de a înțelege și reproduce corect cuvintele prezentate la diferite intensități sonore. Aceste scoruri sunt esențiale pentru evaluarea impactului funcțional al hipoacuziei și pentru predicția beneficiului potențial al protezării auditive. Rezultatele slabe la discriminarea vocală pot indica probleme la nivelul procesării centrale a sunetelor sau prezența unor patologii retrocohleare.

Cauze frecvente ale rezultatelor audiometrice anormale

Rezultatele anormale la testele audiometrice pot avea multiple cauze, variind de la probleme simple și reversibile până la afecțiuni complexe care necesită intervenție specializată. Identificarea cauzei precise este esențială pentru managementul adecvat al pacientului.

Dopul de cerumen sau obstrucția: Acumularea excesivă de cerumen în canalul auditiv extern reprezintă o cauză frecventă și reversibilă de hipoacuzie de transmisie. Cerumenul poate bloca parțial sau complet canalul auditiv, reducând transmiterea sunetelor către timpan. Obstrucția poate fi cauzată și de corpi străini sau resturi epiteliale. Îndepărtarea profesională a obstrucției duce la normalizarea rapidă a auzului și a rezultatelor audiometrice.

Infecțiile cronice ale urechii: Otita medie cronică poate cauza modificări permanente ale structurilor urechii medii, rezultând într-o hipoacuzie de transmisie sau mixtă. Infecțiile repetate pot duce la perforații timpanice, formarea de țesut cicatricial sau deteriorarea lanțului osicular. Audiograma tipică arată un interval aer-os semnificativ, iar managementul necesită tratamentul infecției și eventual intervenție chirurgicală pentru reconstrucția structurilor afectate.

Hipoacuzia indusă de zgomot: Expunerea prelungită sau repetată la sunete puternice poate cauza deteriorarea ireversibilă a celulelor senzoriale din cohlee. Această formă de hipoacuzie se caracterizează prin pierderea progresivă a auzului, în special în zona frecvențelor înalte, între 3000 și 6000 de hertzi. Audiograma prezintă tipic o configurație în formă de V sau crestătură la aceste frecvențe. Deteriorarea poate începe insidios și progresează cu fiecare expunere la zgomot intens, afectând inițial capacitatea de a distinge vorbirea în medii zgomotoase.

Hipoacuzia legată de vârstă: Presbiacuzia reprezintă deteriorarea progresivă a auzului asociată cu procesul natural de îmbătrânire. Această formă de hipoacuzie neurosenzorială afectează în special frecvențele înalte și evoluează lent, bilateral și simetric. Pacienții raportează dificultăți crescânde în înțelegerea conversațiilor, mai ales în medii zgomotoase. Audiograma arată o pierdere descendentă, mai pronunțată în frecvențele înalte, reflectând degenerarea progresivă a celulelor senzoriale din cohlee.

Otoscleroza: Această afecțiune ereditară determină fixarea progresivă a scăriței în fereastra ovală, împiedicând transmiterea normală a sunetelor către urechea internă. Pacienții prezintă o hipoacuzie de transmisie sau mixtă, care debutează de obicei între 20 și 30 de ani și evoluează lent. Audiograma evidențiază un interval aer-os semnificativ, în special la frecvențele joase. Intervenția chirurgicală de stapedectomie poate restabili funcția auditivă în multe cazuri.

Boala Ménière: Această afecțiune a urechii interne se caracterizează prin episoade de vertij, hipoacuzie fluctuantă și acufene. Testele audiometrice arată o hipoacuzie neurosenzorială fluctuantă, care afectează inițial frecvențele joase și poate progresa spre toate frecvențele în stadiile avansate ale bolii. Caracteristic este aspectul fluctuant al auzului, cu perioade de ameliorare urmate de deteriorări bruște în timpul crizelor. Monitorizarea audiometrică regulată este esențială pentru urmărirea evoluției bolii.

Neurinomul de acustic: Această tumoră benignă care se dezvoltă pe nervul vestibulocohlear determină o hipoacuzie neurosenzorială unilaterală progresivă, adesea însoțită de tinitus și tulburări de echilibru. Audiograma arată o pierdere asimetrică a auzului, mai pronunțată la frecvențele înalte. Discriminarea vocală este adesea afectată disproporționat față de pierderea tonală pură. Diagnosticul precoce prin audiometrie și investigații imagistice permite intervenția terapeutică înainte de apariția complicațiilor neurologice.