Sancru: cauze, caracteristici, diagnostic, tratament si complicatii

Șancrul are o bază tare, margini regulate și este adesea însoțit de mărirea nedureroasă a ganglionilor limfatici din zona afectată. Deși cel mai frecvent apare în zona genitală, șancrul poate să se dezvolte și în alte regiuni precum cavitatea bucală, rect sau piele. Diagnosticarea și tratamentul prompt sunt esențiale pentru prevenirea progresiei bolii în stadiile ulterioare.

Cauzele șancrului

Apariția șancrului este determinată de infecția cu diverși agenți patogeni, cel mai frecvent fiind asociată cu sifilisul. Înțelegerea cauzelor specifice este esențială pentru diagnosticul și tratamentul corect.

Sifilisul (Treponema pallidum): Bacteria Treponema pallidum reprezintă principalul agent etiologic al șancrului sifilitic. Această spirochetă pătrunde în organism prin microabraziuni ale pielii sau mucoaselor în timpul contactului sexual cu o persoană infectată. După o perioadă de incubație de aproximativ trei săptămâni, bacteria determină apariția șancrului la locul de inoculare.

Tripanosomiaza africană (Boala somnului): Această boală parazitară, transmisă prin intermediul muștei țețe, poate determina apariția unui șancru la locul înțepăturii. Leziunea se dezvoltă ca răspuns la prezența parazitului Trypanosoma în țesuturile locale și reprezintă prima manifestare a infecției sistemice.

Asocieri rare: În cazuri mai puțin frecvente, șancrul poate fi asociat cu alte afecțiuni precum tularemia sau tuberculoza. Aceste infecții pot produce leziuni similare șancrului sifilitic, necesitând o evaluare atentă pentru stabilirea diagnosticului corect.

Caracteristici clinice și evoluție

Șancrul prezintă o serie de manifestări clinice distinctive care ajută la identificarea și monitorizarea evoluției bolii. Cunoașterea acestor caracteristici este fundamentală pentru diagnosticul precoce.

Aspect tipic și caracteristici: Leziunea începe ca o mică papulă care evoluează rapid spre o ulcerație circulară cu diametrul de 1-2 centimetri. Marginile sunt regulate și indurate, iar baza este curată și lucioasă. Absența durerii și prezența indurației sunt elemente caracteristice care ajută la diferențierea de alte tipuri de ulcerații.

Localizări frecvente: Șancrul apare cel mai frecvent în zona genitală la bărbați și femei, incluzând penisul, vulva și colul uterin. Alte localizări comune includ cavitatea bucală, limba, rectul și zonele cutanate expuse contactului direct cu leziunile infectante.

Simptome asociate: Pe lângă leziunea locală, pacienții pot prezenta adenopatie regională nedureroasă, caracterizată prin mărirea ganglionilor limfatici din zona afectată. Absența altor simptome sistemice în această fază poate întârzia diagnosticul.

Variații și prezentări atipice: În unele cazuri, șancrul poate avea manifestări neobișnuite, precum leziuni multiple sau localizări atipice. La pacienții imunocompromiși, aspectul clinic poate fi modificat, iar evoluția poate fi mai severă sau mai prelungită.

Diagnosticul șancrului

Stabilirea diagnosticului corect al șancrului necesită o abordare sistematică, combinând evaluarea clinică cu teste de laborator specifice.

Evaluare clinică și anamneză: Examinarea fizică detaliată și istoricul medical complet sunt esențiale pentru diagnosticul șancrului. Medicul evaluează caracteristicile leziunii, prezența adenopatiei regionale și istoricul expunerii la factori de risc. Anamneza include informații despre contactele sexuale recente și simptomele asociate.

Teste de laborator și microbiologice: Diagnosticul definitiv necesită identificarea agentului cauzal prin teste specifice. Examinarea microscopică în câmp întunecat poate evidenția prezența spirochetelor în cazul sifilisului. Testele serologice, precum VDRL și TPHA, sunt utilizate pentru confirmarea diagnosticului și monitorizarea răspunsului la tratament.

Diagnostic diferențial: Diagnosticul diferențial al șancrului necesită excluderea altor afecțiuni care pot produce ulcerații genitale similare. Principalele afecțiuni care trebuie luate în considerare sunt herpesul genital, care produce leziuni multiple și dureroase, șancroidul care prezintă ulcerații dureroase cu bază moale, limfogranulomatoza venerică care determină ulcerații superficiale și adenopatie inghinală supurativă, precum și donovanoza care se caracterizează prin ulcerații granulomatoase nedureroase cu tendință de extindere.

Tratament și management

Managementul terapeutic al șancrului necesită o abordare complexă, care include atât tratamentul specific al infecției cauzale, cât și măsuri generale de îngrijire și prevenție pentru evitarea complicațiilor și transmiterii bolii.

Tratamentul antibiotic al șancrului sifilitic: Penicilina G benzatină reprezintă tratamentul de elecție pentru șancrul sifilitic, administrată într-o singură doză intramusculară de 2,4 milioane unități internaționale. Pentru pacienții alergici la penicilină, alternativele terapeutice includ doxiciclina sau eritromicina, administrate oral timp de 14 zile. Monitorizarea clinică și serologică este esențială pentru confirmarea eficacității tratamentului.

Îngrijirea generală a ulcerațiilor genitale: Menținerea igienei locale este fundamentală în managementul șancrului. Zona afectată trebuie păstrată curată și uscată, cu spălări blânde folosind săpun neutru și apă călduță. Pansamentele sterile pot fi aplicate pentru protecție, iar îmbrăcămintea largă din materiale naturale ajută la reducerea iritației locale.

Strategii de prevenție: Prevenirea transmiterii șancrului implică măsuri complexe de protecție și educație sanitară. Utilizarea consecventă a prezervativului în timpul actului sexual, evitarea contactului direct cu leziunile active și testarea periodică pentru infecții cu transmitere sexuală sunt esențiale. Partenerii sexuali trebuie informați și evaluați medical pentru tratament preventiv.

Complicații și prognostic

Evoluția șancrului poate fi complicată de diverse manifestări sistemice și locale, iar prognosticul depinde în mare măsură de promptitudinea diagnosticului și eficiența tratamentului administrat.

Vindecare spontană și cicatrizare: Șancrul sifilitic netratat se vindecă spontan în decurs de trei până la șase săptămâni, lăsând de obicei o cicatrice minimă. Procesul de vindecare începe cu reducerea treptată a indurației, urmată de epitelizarea progresivă a ulcerației. Cu toate acestea, vindecarea spontană nu înseamnă eliminarea infecției sistemice.

Riscul progresiei către sifilisul secundar: În absența tratamentului adecvat, aproximativ 25% dintre pacienții cu șancru sifilitic vor dezvolta manifestări ale sifilisului secundar în decurs de două până la opt săptămâni. Această progresie se caracterizează prin apariția unor simptome sistemice precum erupții cutanate, febră, adenopatie generalizată și alte manifestări multisistemice.

Risc crescut de transmitere HIV: Prezența șancrului crește semnificativ riscul de transmitere și contractare a virusului imunodeficienței umane. Ulcerația oferă o poartă de intrare directă pentru virus, iar inflamația locală atrage celulele susceptibile la infecția HIV. Prezența simultană a sifilisului poate accelera progresia infecției HIV și complica tratamentul ambelor afecțiuni.