Glandele salivare: tipuri, functii, afectiuni si tratarea lor

Afecțiunile glandelor salivare includ calculii salivari, infecțiile, disfuncțiile ce cauzează gura uscată, și tumorile. Diagnosticul acestor afecțiuni implică examinări clinice, imagistică specializată și biopsii, iar tratamentele variază de la hidratare adecvată și igienă orală riguroasă, până la intervenții chirurgicale pentru cazurile severe. Menținerea sănătății glandelor salivare este esențială pentru calitatea vieții și prevenirea complicațiilor orale și digestive.

Tipuri și anatomia glandelor salivare

Glandele salivare formează un sistem complex de structuri exocrine specializate în producerea și secretarea salivei, un fluid esențial pentru funcționarea normală a cavității bucale și pentru inițierea procesului digestiv.

Glandele salivare majore: Aceste glande sunt structuri pereche, de dimensiuni mai mari, care produc aproximativ 90% din totalul salivei. Glandele parotide, cele mai voluminoase, sunt localizate în fața urechilor, pe fiecare parte a feței. Ele secretă o salivă predominant seroasă, bogată în amilază, prin canalul Stensen care se deschide la nivelul mucoasei bucale, în dreptul celui de-al doilea molar superior. Aceste glande sunt traversate de nervul facial, aspect important în intervențiile chirurgicale din această zonă.

Glandele salivare minore: În cavitatea bucală există aproximativ 600-1000 de glande salivare minore, distribuite în submucoasa buzelor, limbii, palatului și obrajilor. Deși mult mai mici ca dimensiune, aceste glande produc aproximativ 10% din volumul total de salivă și secretă predominant salivă mucoasă. Glandele von Ebner, un subtip special de glande minore, sunt localizate în jurul papilelor circumvalate de pe suprafața dorsală a limbii și joacă un rol important în percepția gustului prin secretarea unui fluid seros care facilitează hidroliza lipidelor.

Dimensiuni și compoziție: Glandele salivare variază considerabil ca mărime. Fiecare glandă parotidă cântărește aproximativ 15-30 grame și are dimensiuni puțin mai mici decât urechea externă. Glandele submandibulare au forma și dimensiunea unei nuci, iar cele sublinguale sunt de mărimea unei migdale. Glandele salivare minore sunt microscopice, măsurând doar 1-2 milimetri în diametru. Din punct de vedere histologic, glandele conțin celule acinare (seroase, mucoase sau mixte) care produc saliva, celule ductale care modifică compoziția salivei și celule mioepiteliale care facilitează expulzarea salivei.

Localizări anatomice: Glandele parotide sunt situate anterior și inferior de urechea externă, extinzându-se de la procesul mastoid până sub unghiul mandibulei. Glandele submandibulare sunt localizate în triunghiul submandibular, sub marginea inferioară a mandibulei, între mușchii digastric anterior și posterior. Glandele sublinguale se găsesc în podeaua cavității bucale, sub limbă, deasupra mușchiului milohioidian. Glandele salivare minore sunt distribuite în întreaga mucoasă a cavității bucale, cu excepția gingiei și a părții anterioare a palatului dur.

Sistemul ductal: Saliva produsă de celulele acinare este transportată prin intermediul unui sistem complex de ducturi până în cavitatea bucală. Sistemul ductal începe cu ducturile intercalate, care se unesc formând ducturile striate, caracterizate prin invaginații profunde ale membranei bazolaterale. Acestea se continuă cu ducturile excretorii care transportă saliva în cavitatea bucală. În timpul tranzitului prin acest sistem, compoziția salivei este modificată semnificativ prin absorbția de sodiu și clor și secreția de potasiu și bicarbonat, rezultând un fluid hipotonic față de plasmă.

Funcțiile glandelor salivare

Glandele salivare îndeplinesc multiple funcții esențiale pentru menținerea sănătății orale și digestive, având un impact semnificativ asupra calității vieții.

Producția și compoziția salivei: Glandele salivare secretă zilnic între 1-1,5 litri de salivă, un fluid complex compus în proporție de 99% din apă. Restul de 1% constă din electroliți (sodiu, potasiu, calciu, clor, bicarbonat, fosfat), proteine (amilază, mucine, lizozim, lactoferină, peroxidază), imunoglobuline (predominant IgA secretorie), enzime digestive și alte substanțe. Compoziția salivei variază în funcție de tipul glandei care o produce, de ritmul secreției și de stimulii care declanșează secreția. Glandele parotide produc o salivă predominant seroasă, bogată în amilază, în timp ce glandele sublinguale secretă o salivă predominant mucoasă, bogată în mucine.

Rolul în digestie: Saliva reprezintă primul fluid digestiv care intră în contact cu alimentele, inițiind procesul de digestie încă din cavitatea bucală. Amilaza salivară, o enzimă produsă predominant de glandele parotide, începe descompunerea carbohidraților complecși în molecule mai simple, precum maltoza și glucoza. Lipaza linguală, secretată de glandele von Ebner, inițiază digestia trigliceridelor. Umezirea alimentelor facilitează formarea bolului alimentar și înghițirea, iar mucina din salivă lubrifiază alimentele pentru o trecere ușoară prin esofag spre stomac.

Protecția sănătății orale: Saliva joacă un rol crucial în menținerea sănătății cavității bucale prin multiple mecanisme. Fluxul continuu de salivă spală resturile alimentare și bacteriile, prevenind acumularea lor pe suprafața dinților. Componentele antimicrobiene din salivă, precum lizozimul, lactoferina, peroxidaza și imunoglobulinele, inhibă creșterea bacteriană și oferă protecție împotriva infecțiilor. Capacitatea de tamponare a salivei, datorată prezenței bicarbonaților, neutralizează acizii produși de bacteriile din placă, prevenind demineralizarea smalțului și apariția cariilor.

Lubrifierea pentru vorbire și înghițire: Mucina din salivă formează un strat protector care acoperă și lubrifiază mucoasa cavității bucale, facilitând articularea sunetelor în timpul vorbirii. Acest strat lubrifiant este esențial pentru mișcarea limbii și a buzelor în timpul vorbirii, precum și pentru formarea și propulsia bolului alimentar în timpul înghițirii. În absența unei lubrifieri adecvate, apar dificultăți de vorbire și înghițire, afectând semnificativ calitatea vieții.

Suportul percepției gustative: Saliva joacă un rol esențial în percepția gustului prin dizolvarea substanțelor din alimente și transportul lor către receptorii gustativi. Moleculele din alimente trebuie să fie dizolvate în salivă pentru a putea interacționa cu receptorii gustativi de pe limbă și din alte zone ale cavității bucale. În plus, proteinele din salivă pot modifica percepția anumitor gusturi, amplificând sau diminuând intensitatea lor. Glandele von Ebner, situate în apropierea papilelor circumvalate, secretă un fluid care facilitează percepția gustului, în special a substanțelor liposolubile.

Fapte interesante despre salivă: Compoziția salivei variază pe parcursul zilei, fiind influențată de ritmul circadian, alimentație și starea de hidratare. Saliva conține peste 700 de specii bacteriene diferite care formează microbiomul oral. O singură picătură de salivă conține informații genetice complete despre persoana respectivă, fiind utilizată în teste ADN. Glandele salivare produc mai multă salivă înainte de vomă pentru a proteja dinții și mucoasa esofagiană de acidul gastric. Saliva conține factori de creștere care accelerează vindecarea rănilor din cavitatea bucală, explicând de ce leziunile orale se vindecă mai rapid decât cele de pe piele.

Afecțiuni comune ale glandelor salivare

Glandele salivare pot fi afectate de diverse patologii, de la tulburări funcționale până la procese inflamatorii și neoplazice, care pot compromite semnificativ producția de salivă și sănătatea orală.

Calculii glandelor salivare (sialolitiaza)

Calculii salivari reprezintă concreții minerale care se formează în interiorul glandelor salivare sau al ducturilor lor. Aceste formațiuni sunt compuse predominant din carbonat și fosfat de calciu, având dimensiuni variabile de la câțiva milimetri până la câțiva centimetri. Glandele submandibulare sunt cel mai frecvent afectate (80-90% din cazuri) datorită caracteristicilor anatomice ale ductului Wharton, care este lung, sinuos și cu un traiect ascendent, precum și compoziției salivei mai vâscoase și mai alcaline. Simptomele tipice includ durere și tumefiere în regiunea glandei afectate, intensificate în timpul mesei când secreția salivară crește. Obstrucția completă a ductului poate duce la infecție retrogradă și sialadenită.

Tumefacția glandelor salivare

Mărirea de volum a glandelor salivare poate avea multiple cauze, de la procese inflamatorii acute sau cronice până la formațiuni tumorale. Tumefacția poate fi unilaterală sau bilaterală, dureroasă sau nedureroasă, tranzitorie sau persistentă. Oreionul, o infecție virală cauzată de virusul urlian, reprezintă cauza clasică de tumefacție bilaterală a glandelor parotide la copii, deși incidența sa a scăzut dramatic datorită vaccinării. Alte cauze includ sarcoidoza, sindromul Sjögren, limfoamele, sialoadenoza (mărire de volum non-inflamatorie a glandelor salivare asociată cu malnutriție, alcoolism, diabet sau tulburări endocrine) și efectele secundare ale unor medicamente.

Disfuncția glandelor salivare (xerostomia)

Xerostomia, sau senzația de gură uscată, apare când glandele salivare nu produc suficientă salivă pentru a menține umiditatea adecvată a cavității bucale. Această condiție afectează aproximativ 20% din populație, cu prevalență crescută la vârstnici. Cauzele sunt multiple, incluzând efectele secundare ale medicamentelor (antidepresive, antihistaminice, antihipertensive, diuretice), radioterapia în regiunea capului și gâtului, boli autoimune (sindromul Sjögren), deshidratarea, diabetul zaharat, anxietatea și respirația pe gură. Xerostomia cronică duce la creșterea riscului de carii dentare, infecții orale, dificultăți de vorbire și înghițire, alterarea percepției gustative și disconfort oral semnificativ.

Infecțiile glandelor salivare

Sialoadenita: Reprezintă inflamația acută sau cronică a glandelor salivare, cel mai frecvent afectând glandele parotide. Sialoadenita acută bacteriană apare adesea secundar obstrucției ductale sau în contextul unei igiene orale deficitare, mai ales la pacienții vârstnici, deshidratați sau imunocompromiși. Stafilococul aureus este cel mai frecvent agent patogen implicat. Clinic, se manifestă prin tumefiere dureroasă, eritem cutanat supraiacent, febră și secreție purulentă la nivelul orificiului ductal. Sialoadenita cronică recurentă se caracterizează prin episoade repetate de inflamație și tumefiere, ducând în timp la fibroză glandulară și disfuncție permanentă.

Infecții virale (inclusiv oreionul): Virusurile reprezintă o cauză frecventă de inflamație a glandelor salivare. Oreionul, cauzat de virusul urlian, determină inflamație bilaterală a glandelor parotide, însoțită de febră, cefalee, mialgii și maleză generală. Alte virusuri care pot afecta glandele salivare includ citomegalovirusul, virusul Epstein-Barr, virusul Coxsackie, virusul paragripal și virusul imunodeficienței umane. Infecțiile virale sunt mai frecvente la copii și adulții tineri, manifestându-se prin tumefiere bilaterală a glandelor, durere moderată și febră. Spre deosebire de infecțiile bacteriene, secreția purulentă la nivelul orificiului ductal este absentă.

Infecții bacteriene: Infecțiile bacteriene ale glandelor salivare apar frecvent în contextul obstrucției ductale, stazei salivare sau imunosupresiei. Stafilococul aureus, streptococii și bacteriile anaerobe orale sunt principalii agenți patogeni implicați. Sialoadenita bacteriană acută se manifestă prin tumefiere unilaterală dureroasă, eritem cutanat, febră și secreție purulentă la nivelul orificiului ductal. Pacienții vârstnici, deshidratați, cu igienă orală deficitară sau cu boli cronice sunt predispuși la aceste infecții. Netratată, infecția poate evolua spre formarea de abcese, septicemie sau chiar necroză glandulară, necesitând intervenție chirurgicală de urgență.

Tumorile glandelor salivare

Tumori benigne: Tumorile benigne reprezintă aproximativ 80% din toate neoplaziile glandelor salivare, glanda parotidă fiind cel mai frecvent afectată. Adenomul pleomorf (tumora mixtă) este cea mai frecventă tumoră benignă, reprezentând 60-70% din toate tumorile parotidiene. Acesta se prezintă ca o masă fermă, nedureroasă, cu creștere lentă, localizată de obicei în lobul superficial al glandei parotide. Alte tumori benigne includ tumora Warthin (adenolimfomul), care apare predominant la bărbații fumători, adenomul bazocelular, oncocitomul și mioepiteliomul. Deși benigne, aceste tumori necesită frecvent excizie chirurgicală completă pentru a preveni recidiva sau transformarea malignă în cazul adenomului pleomorf.

Tumori maligne: Tumorile maligne reprezintă aproximativ 20% din neoplaziile glandelor salivare, cu o incidență mai mare la nivelul glandelor submandibulare, sublinguale și minore comparativ cu glandele parotide. Carcinomul mucoepidermoid este cel mai frecvent tip, urmat de carcinomul adenoid chistic, carcinomul cu celule acinoase și adenocarcinomul. Clinic, tumorile maligne se manifestă prin creștere rapidă, durere, paralizie facială (în cazul tumorilor parotidiene), fixarea la țesuturile adiacente și uneori ulcerație. Prognosticul variază în funcție de tipul histologic, stadiul la diagnostic și gradul de diferențiere tumorală. Tratamentul implică excizie chirurgicală largă, adesea urmată de radioterapie și, în cazurile avansate, chimioterapie.

Diagnosticul afecțiunilor glandelor salivare

Diagnosticul precis al patologiilor glandelor salivare necesită o abordare multidisciplinară, combinând examinarea clinică atentă cu investigații imagistice și, când este necesar, proceduri invazive pentru confirmarea diagnosticului.

Examinarea clinică: Evaluarea inițială a unui pacient cu suspiciune de patologie a glandelor salivare începe cu o anamneză detaliată, urmărind debutul, durata și evoluția simptomelor, precum și factorii declanșatori sau amelioratori. Examinarea fizică include inspecția și palparea bilaterală a glandelor salivare majore, evaluarea simetriei faciale, verificarea secreției salivare la nivelul orificiilor ductale și examinarea cavității bucale pentru a identifica modificări ale mucoasei sau prezența calculilor. În cazul glandelor parotide, este esențială evaluarea funcției nervului facial, iar pentru glandele submandibulare, palparea bidigitală (intra și extraorală) poate evidenția formațiuni sau calculi.

Tehnici imagistice: Ultrasonografia reprezintă metoda imagistică de primă intenție în evaluarea glandelor salivare, fiind neinvazivă, accesibilă și permițând vizualizarea în timp real a structurilor glandulare, inclusiv a calculilor și formațiunilor tumorale. Tomografia computerizată oferă informații detaliate despre anatomia glandelor, fiind utilă în evaluarea extensiei tumorilor și a relației lor cu structurile adiacente. Imagistica prin rezonanță magnetică furnizează contrast superior al țesuturilor moi, fiind preferată pentru evaluarea tumorilor și diferențierea între procesele inflamatorii și cele neoplazice. PET-CT-ul poate fi utilizat pentru stadializarea tumorilor maligne și detectarea metastazelor la distanță.

Scanări ale glandelor salivare: Scintigrafia cu technetiu-99m pertechnetat evaluează funcția glandelor salivare prin măsurarea captării și excreției radiofarmaceuticului. Această investigație este utilă în diagnosticul sindromului Sjögren, al sialoadenozei și al altor disfuncții glandulare. Scintigrafia poate evidenția modificări funcționale înainte ca acestea să devină vizibile prin alte metode imagistice, oferind informații valoroase despre rezerva funcțională glandulară. De asemenea, poate fi utilizată pentru monitorizarea răspunsului la tratament în cazul afecțiunilor inflamatorii cronice.

Procedurile de biopsie: Biopsia reprezintă standardul de aur pentru diagnosticul definitiv al tumorilor glandelor salivare. Puncția aspirativă cu ac fin (FNAB) este o procedură minim invazivă care permite obținerea de material citologic pentru examinare, având o sensibilitate și specificitate de aproximativ 80-90% în diferențierea leziunilor benigne de cele maligne. Pentru leziunile profunde sau complexe, biopsia ghidată imagistic (ecografic sau CT) crește acuratețea diagnostică. În cazul suspiciunii de sindrom Sjögren, biopsia glandelor salivare minore de la nivelul buzei inferioare reprezintă o metodă standardizată pentru confirmarea diagnosticului, evidențiind infiltratul limfocitar caracteristic.

Sialografia: Această tehnică implică injectarea unui mediu de contrast radioopac în ductul glandei salivare, urmată de radiografii pentru vizualizarea sistemului ductal. Sialografia este deosebit de utilă în evaluarea sialoliazei, stricturilor ductale, fistulelor și malformațiilor congenitale. Imaginile pot evidenția defecte de umplere sugestive pentru calculi, dilatații ductale sau compresia extrinsecă a ducturilor de către formațiuni tumorale. În prezent, sialografia convențională este din ce în ce mai mult înlocuită de sialografia prin rezonanță magnetică, care oferă informații similare fără expunerea la radiații și fără necesitatea injectării de contrast iodat.

Opțiuni de tratament pentru afecțiunile glandelor salivare

Managementul afecțiunilor glandelor salivare variază considerabil în funcție de etiologie, severitate și impactul asupra calității vieții pacientului, incluzând abordări conservative și intervenții chirurgicale.

Tratamentul calculilor salivari

Abordarea terapeutică a sialolitiazei depinde de dimensiunea și localizarea calculilor. Pentru calculii mici (<5 mm) și accesibili, măsurile conservative includ hidratarea adecvată, stimularea secreției salivare prin utilizarea de sialogogice (lămâie, bomboane fără zahăr), masajul glandei și aplicarea de comprese calde. Sialendoscopia terapeutică permite vizualizarea directă a calculilor și extragerea lor cu instrumente speciale, fiind o metodă minim invazivă cu rate ridicate de succes. Litotripsia extracorporeală cu unde de șoc fragmentează calculii mai mari, facilitând eliminarea lor spontană. Pentru calculii de dimensiuni mari sau localizați profund, care nu răspund la metodele conservative, intervenția chirurgicală cu excizia calculului sau, în cazuri severe, îndepărtarea completă a glandei afectate poate fi necesară.

Gestionarea infecțiilor glandelor salivare

Tratamentul sialoadeneitei bacteriene acute include antibioterapie cu spectru larg (amoxicilină-acid clavulanic, cefalosporine de generația a doua sau clindamicină în cazul alergiei la beta-lactamine), hidratare adecvată, analgezice și aplicarea de comprese calde. În cazurile severe sau complicate cu abcese, drenajul chirurgical poate fi necesar. Sialoadenita cronică recurentă necesită identificarea și tratarea factorilor predispozanți, precum calculii sau stricturile ductale. Infecțiile virale sunt tratate simptomatic, cu hidratare, analgezice și antipiretice. Măsurile de prevenție includ menținerea unei bune igiene orale, hidratare adecvată și tratamentul prompt al afecțiunilor dentare.

Abordarea gurii uscate

Xerostomia necesită o abordare multidisciplinară, începând cu identificarea și, când este posibil, eliminarea cauzei (ajustarea medicației, tratamentul afecțiunilor sistemice). Măsurile generale includ hidratarea adecvată, evitarea alcoolului, cafelei și tutunului, utilizarea umidificatoarelor de aer și consumul de alimente care stimulează secreția salivară. Substituenții de salivă sub formă de spray-uri, geluri sau soluții de clătire oferă ameliorare temporară. Sialogogicele sistemice, precum pilocarpina și cevimeline, stimulează secreția salivară reziduală la pacienții cu funcție glandulară parțial conservată. Măsurile de igienă orală riguroasă, incluzând utilizarea pastelor de dinți cu fluor și clătirilor bucale fără alcool, sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor dentare.

Opțiuni medicamentoase

Tratamentul medicamentos al afecțiunilor glandelor salivare include antibiotice pentru infecțiile bacteriene, antiinflamatoare pentru procesele inflamatorii acute și cronice, sialogogice pentru stimularea secreției salivare în xerostomie și imunosupresoare pentru afecțiunile autoimune. În sindromul Sjögren, hidroxiclorochina reduce inflamația glandulară, iar în cazurile severe, metotrexatul sau rituximabul pot fi considerate. Corticosteroizii sistemici sau injectați local pot fi utilizați în sialoadenita cronică recurentă sau în sarcoidoză. Medicația simptomatică include analgezice pentru durere și antipiretice pentru febră.

Tratamentul tumorilor glandelor salivare

Îndepărtarea chirurgicală: Excizia chirurgicală reprezintă tratamentul de elecție pentru majoritatea tumorilor glandelor salivare, atât benigne, cât și maligne. Pentru tumorile parotidiene, parotidectomia superficială sau totală cu prezervarea nervului facial este procedura standard. Tehnica implică identificarea și disecția atentă a nervului facial și a ramurilor sale pentru a minimiza riscul de paralizie facială postoperatorie. Tumorile glandei submandibulare necesită sialadenectomie submandibulară completă, cu atenție deosebită pentru prezervarea nervului lingual, nervului hipoglos și ramurii marginale a nervului facial. Pentru tumorile glandelor salivare minore, excizia locală largă cu margini de siguranță adecvate este de obicei suficientă. În cazul tumorilor maligne avansate, intervenția poate include disecția ganglionară cervicală și, ocazional, sacrificarea nervului facial cu reconstrucție ulterioară.

Radioterapia: Radioterapia postoperatorie este indicată în cazul tumorilor maligne cu factori de risc pentru recidivă locală, precum margini pozitive sau apropiate, grad histologic înalt, invazie perineurală sau vasculară, extensie extraglandulară sau metastaze ganglionare. Tehnicile moderne de radioterapie, precum radioterapia cu intensitate modulată (IMRT) și radioterapia ghidată imagistic, permit administrarea precisă a dozei terapeutice la nivelul țintei, minimizând iradierea țesuturilor sănătoase adiacente. Efectele secundare includ xerostomia, mucozita, disfagia, alterarea gustului și, pe termen lung, fibroza țesuturilor și osteoradionecroza mandibulară. Radioterapia primară poate fi considerată pentru pacienții care nu sunt candidați pentru intervenție chirurgicală.

Opțiuni de chimioterapie: Chimioterapia joacă un rol limitat în tratamentul tumorilor glandelor salivare, fiind rezervată cazurilor avansate local inoperabile sau metastatice. Regimurile utilizate includ combinații de cisplatin, doxorubicină, ciclofosfamidă, paclitaxel sau vinorelbină, cu rate de răspuns modeste de 15-30%. Terapiile țintite moleculare, precum inhibitorii de tirozin-kinază (imatinib, sorafenib) și anticorpii monoclonali (trastuzumab pentru tumorile HER2-pozitive), reprezintă opțiuni promițătoare pentru anumite subtipuri histologice cu alterări moleculare specifice. Imunoterapia cu inhibitori ai punctelor de control (pembrolizumab, nivolumab) este investigată în studii clinice pentru tumorile avansate, refractare la tratamentele convenționale.

Menținerea sănătății glandelor salivare

Păstrarea funcției optime a glandelor salivare este esențială pentru sănătatea orală și digestivă, putând fi realizată prin măsuri simple, dar eficiente, integrate în rutina zilnică.

Hidratarea și aportul de lichide: Consumul adecvat de apă reprezintă cel mai important factor pentru menținerea sănătății glandelor salivare. Se recomandă un aport zilnic de minimum 2 litri de lichide, predominant apă, pentru a asigura hidratarea optimă a organismului și producția adecvată de salivă. Deshidratarea, chiar și moderată, reduce semnificativ fluxul salivar, predispunând la xerostomie și complicațiile asociate. Este important să se crească aportul de lichide în condiții de efort fizic intens, temperaturi ridicate sau în prezența unor afecțiuni care favorizează deshidratarea (febră, diaree, vărsături). Consumul regulat de mici cantități de apă pe parcursul zilei este mai benefic decât ingestia de volume mari la intervale lungi.

Practici de igienă orală: Menținerea unei igiene orale riguroase previne infecțiile glandelor salivare și complicațiile asociate xerostomiei. Se recomandă periajul dentar de minimum două ori pe zi cu pastă de dinți cu fluor, utilizarea aței dentare zilnic și clătirile bucale cu soluții fără alcool. Vizitele regulate la medicul stomatolog (la fiecare 6 luni) permit identificarea precoce și tratamentul prompt al afecțiunilor dentare și gingivale care pot afecta indirect glandele salivare. Pentru persoanele cu xerostomie, sunt indicate paste de dinți și geluri cu concentrații mai mari de fluor, precum și utilizarea periuțelor cu peri moi pentru a minimiza traumatizarea mucoasei orale uscate.

Considerații dietetice: Alimentația joacă un rol important în menținerea sănătății glandelor salivare. Consumul de alimente care necesită mestecare intensă (fructe și legume proaspete, alimente integrale) stimulează natural secreția salivară. Includerea în dietă a alimentelor acide (citrice, roșii, ananas) și condimentate stimulează de asemenea producția de salivă, dar trebuie evitate în cazul persoanelor cu sensibilitate dentară sau reflux gastroesofagian. Se recomandă limitarea consumului de alimente și băuturi cu conținut ridicat de zahăr, care favorizează dezvoltarea cariilor dentare, în special în contextul unui flux salivar redus. Suplimentar, consumul adecvat de vitamine și minerale (în special vitamina C, vitamina D, zinc și fier) susține funcția imunitară și integritatea țesuturilor glandelor salivare.

Evitarea substanțelor nocive: Anumite substanțe au efecte negative directe asupra funcției glandelor salivare. Tutunul, în toate formele sale, conține toxine care afectează microcirculația glandulară și alterează compoziția salivei, predispunând la xerostomie și creșterea riscului de tumori ale glandelor salivare. Consumul excesiv de alcool deshidratează organismul și poate duce la hipertrofie glandulară non-inflamatorie (sialoadenoza). Cafeina, în cantități mari, are efect diuretic și poate contribui la deshidratare. Medicamentele cu efect anticolinergic (antidepresive, antihistaminice, antihipertensive, antiparkinsoniene) reduc secreția salivară, fiind recomandate evaluarea periodică a medicației și, când este posibil, ajustarea sau înlocuirea medicamentelor cu efect xerostomizant.

Controale stomatologice regulate: Examinările stomatologice periodice sunt esențiale pentru detectarea precoce a modificărilor la nivelul glandelor salivare și cavității bucale. Medicul stomatolog poate identifica semne subtile de disfuncție a glandelor salivare, precum modificări ale mucoasei orale, creșterea incidenței cariilor sau prezența calculilor salivari. În cazul persoanelor cu risc crescut (sindrom Sjögren, antecedente de radioterapie în regiunea capului și gâtului, medicație xerostomizantă), pot fi recomandate evaluări mai frecvente și măsuri preventive suplimentare. Colaborarea interdisciplinară între stomatolog, medic de familie și alți specialiști asigură managementul optim al afecțiunilor glandelor salivare și prevenirea complicațiilor.

Boli sistemice care afectează glandele salivare

Numeroase afecțiuni sistemice pot avea manifestări la nivelul glandelor salivare, afectând structura și funcția acestora prin mecanisme diverse, de la autoimunitate până la dereglări metabolice și endocrine.

Sindromul Sjögren: Această afecțiune autoimună cronică afectează predominant glandele exocrine, în special glandele salivare și lacrimale, ducând la xerostomie și xeroftalmie (sindromul sicca). Sindromul Sjögren poate fi primar sau secundar altor boli autoimune precum artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic sau sclerodermia. Patogeneza implică infiltrarea glandelor cu limfocite T și B, care distrug progresiv țesutul glandular funcțional. Clinic, pe lângă simptomele sicca, pacienții pot prezenta tumefiere parotidiană bilaterală recurentă sau persistentă, artralgii, fatigabilitate și manifestări extraglandulare (pulmonare, renale, neurologice). Diagnosticul se bazează pe criterii clinice, serologice (anticorpi anti-Ro/SSA, anti-La/SSB) și histopatologice (biopsie de glande salivare minore). Tratamentul vizează ameliorarea simptomelor sicca și, în cazurile severe, modularea răspunsului imun cu hidroxiclorochină, metotrexat sau agenți biologici.

Diabetul zaharat: Diabetul afectează glandele salivare prin multiple mecanisme, incluzând neuropatia autonomă, microangiopatia, deshidratarea și alterările metabolice. Pacienții cu diabet prezintă frecvent xerostomie, modificări ale compoziției salivei (pH redus, concentrații alterate de electroliți și proteine) și hipertrofie glandulară, în special parotidiană. Disfuncția glandelor salivare contribuie la creșterea riscului de infecții orale, carii dentare și boală parodontală la pacienții diabetici. Controlul glicemic adecvat ameliorează parțial disfuncția salivară, dar măsurile suplimentare pentru combaterea xerostomiei sunt frecvent necesare. Screeningul pentru complicații orale și salivare ar trebui să facă parte din evaluarea periodică a pacienților cu diabet zaharat.

HIV și SIDA: Infecția cu virusul imunodeficienței umane poate afecta glandele salivare prin multiple mecanisme: infecție directă a țesutului glandular, infiltrare limfocitară similară sindromului Sjögren (limfadenopatia difuză infiltrativă) sau infecții oportuniste. Manifestările clinice includ tumefiere parotidiană unilaterală sau bilaterală, xerostomie și creșterea riscului de infecții bacteriene ale glandelor salivare. Leziunile limfoepiteliale benigne ale glandelor salivare sunt considerate patognomonice pentru infecția HIV. Tratamentul antiretroviral a redus semnificativ incidența complicațiilor orale și salivare la pacienții HIV-pozitivi, dar xerostomia rămâne o problemă frecventă, fiind exacerbată de medicația antiretrovirală și comorbidități.

Tulburări autoimune: Pe lângă sindromul Sjögren, alte afecțiuni autoimune pot afecta glandele salivare. Sarcoidoza determină frecvent tumefiere parotidiană bilaterală nedureroasă, asociată cu adenopatie hilară bilaterală și uveită (sindromul Heerfordt). Granulomatoza cu poliangeită (Wegener) poate implica glandele salivare în cadrul afectării sistemice, manifestându-se prin tumefiere dureroasă și disfuncție glandulară. Lupusul eritematos sistemic și sclerodermia pot determina fibroză glandulară progresivă și xerostomie. Diagnosticul se bazează pe manifestările clinice, teste serologice specifice și, când este necesar, biopsie glandulară. Tratamentul vizează controlul bolii de bază cu agenți imunosupresori și ameliorarea simptomelor xerostomiei.

Dezechilibre hormonale: Sistemul endocrin influențează semnificativ funcția glandelor salivare. Hipotiroidismul poate determina tumefiere parotidiană bilaterală nedureroasă și reducerea fluxului salivar. Menopauza este asociată cu modificări ale compoziției salivei și xerostomie, datorită scăderii estrogenilor care influențează receptorii din glandele salivare. Disfuncțiile hipofizare, în special acromegalia, pot determina hipertrofie glandulară și modificări ale compoziției salivei. Tratamentul hormonal substitutiv ameliorează parțial simptomele în cazul hipotiroidismului și menopauzei. Evaluarea funcției glandelor salivare ar trebui inclusă în monitorizarea pacienților cu tulburări endocrine, în special când prezintă simptome orale sugestive.