Dermatomicoze: tipuri, agenti cauzali, tratament si provocari

Simptomele variază în funcție de localizarea și severitatea infecției, dar pot include mâncărime, roșeață, descuamare și modificări ale texturii pielii sau unghiilor. Diagnosticarea și tratamentul prompt sunt esențiale pentru a preveni răspândirea infecției și pentru a ameliora disconfortul pacientului.

Tipuri de dermatomicoze

Dermatomicozele cuprind o gamă variată de infecții fungice, fiecare cu caracteristici și manifestări clinice distincte. Înțelegerea diferitelor tipuri de dermatomicoze este crucială pentru diagnosticarea corectă și alegerea tratamentului adecvat.

Dermatofitoză (Tinea): Dermatofitoza este una dintre cele mai frecvente forme de dermatomicoză. Aceasta este cauzată de fungi dermatofiți care invadează țesuturile keratinizate ale pielii, părului și unghiilor. Manifestările clinice variază în funcție de zona afectată și pot include leziuni circulare cu margini active și centru clar, descuamare și mâncărime. Formele comune includ tinea corporis (pe corp), tinea pedis (piciorul atletului) și tinea capitis (pe scalp).

Candidoză cutanată: Candidoza cutanată este o infecție fungică superficială cauzată de specii de Candida, în special Candida albicans. Aceasta afectează frecvent zonele umede și calde ale corpului, cum ar fi pliurile pielii, zona inghinală și spațiile interdigitale. Simptomele includ roșeață, mâncărime intensă și, uneori, formarea de vezicule mici. În cazuri severe, pot apărea fisuri și exudații. Candidoza cutanată este mai frecventă la persoanele cu diabet, obezitate sau sistem imunitar compromis.

Infecții cu Malassezia: Malassezia este un gen de levuri care face parte din flora normală a pielii, dar poate deveni patogen în anumite condiții. Cea mai cunoscută afecțiune cauzată de Malassezia este pitiriazis versicolor, caracterizată prin apariția de pete hipopigmentate sau hiperpigmentate pe piele, în special pe trunchi și brațe. Alte afecțiuni asociate includ dermatita seboreică și foliculita pityrosporum. Aceste infecții sunt favorizate de climatul cald și umed și de producția excesivă de sebum.

Infecții cu mucegaiuri non-dermatofitice: Deși mai puțin frecvente, infecțiile cauzate de mucegaiuri non-dermatofitice pot afecta pielea și unghiile. Specii precum Scopulariopsis brevicaulis, Fusarium și Aspergillus pot cauza onicomicoza, o infecție a unghiilor care se manifestă prin îngroșarea, decolorarea și fragilizarea acestora. Aceste infecții sunt adesea mai dificil de tratat decât cele cauzate de dermatofiți și pot necesita terapii combinate sau prelungite.

Agenți cauzali ai dermatomicozelor

Dermatomicozele sunt cauzate de o varietate de microorganisme fungice, fiecare cu caracteristici și preferințe de habitat specifice. Înțelegerea acestor agenți patogeni este esențială pentru diagnosticarea corectă și tratamentul eficient al infecțiilor fungice ale pielii.

Dermatofiți: Dermatofiții sunt principalii agenți cauzali ai dermatomicozelor. Aceștia sunt fungi filamentoși specializați în degradarea keratinei, o proteină prezentă în piele, păr și unghii. Dermatofiții sunt clasificați în trei genuri principale: Trichophyton, Microsporum și Epidermophyton. Acești fungi au capacitatea de a invada țesuturile keratinizate, provocând infecții precum tinea corporis, tinea pedis și tinea capitis. Dermatofiții pot fi antropofili (adaptați la om), zoofili (adaptați la animale) sau geofili (trăiesc în sol).

Levuri: Levurile sunt fungi unicelulari care pot cauza infecții ale pielii și mucoaselor. Cel mai important gen din această categorie este Candida, în special Candida albicans. Aceste microorganisme fac parte din flora normală a pielii și mucoaselor, dar pot deveni patogene în anumite condiții, cum ar fi imunosupresia sau utilizarea prelungită de antibiotice. Candidoza cutanată poate afecta diverse zone ale corpului, inclusiv pliurile pielii, unghiile și mucoasele.

Mucegaiuri non-dermatofitice: Aceste fungi sunt ubicuitari în mediu și pot ocazional cauza infecții ale pielii și unghiilor. Spre deosebire de dermatofiți, mucegaiurile non-dermatofitice nu sunt keratinolitice, dar pot coloniza țesuturile deja compromise. Genuri precum Fusarium, Scopulariopsis și Aspergillus sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a cauza onicomicoza, în special la persoanele cu imunitate compromisă sau cu traumatisme unghiale preexistente.

Specii de Tricofiton: Genul Tricofiton include unii dintre cei mai frecvenți agenți patogeni responsabili de dermatomicoze. Tricofiton rubrum este specia dominantă la nivel global, fiind principala cauză a tineei piciorului și a onicomicozei. Alte specii importante includ T. mentagrophytes, T. tonsurans și T. verrucosum. Aceste specii au capacitatea de a infecta diverse zone ale corpului și pot provoca infecții cronice, dificil de tratat.

Specii de Microsporum: Microsporum este un alt gen important de dermatofiți, cunoscut în special pentru capacitatea sa de a infecta părul și scalpul. Microsporum canis, o specie zoofilă frecvent transmisă de la animale de companie, este o cauză comună a tineei capitis la copii. Alte specii relevante includ M. audouinii și M. gypseum. Infecțiile cauzate de Microsporum sunt adesea mai inflamatorii decât cele cauzate de Tricofiton.

Specii de Epidermophyton: Genul Epidermophyton are o singură specie patogenă pentru om, E. floccosum. Acest dermatofit este responsabil în principal de tinea cruris (infecția zonei inghinale) și tinea pedis. E. floccosum are tendința de a infecta zonele glabre ale pielii și, spre deosebire de alte genuri de dermatofiți, nu infectează părul.

Specii de Candida: Genul Candida cuprinde numeroase specii de levuri care pot cauza infecții cutanate și sistemice. Candida albicans este cea mai frecventă specie patogenă, dar alte specii precum C. tropicalis, C. glabrata și C. parapsilosis sunt din ce în ce mai des întâlnite. Aceste microorganisme sunt oportuniste, profitând de dezechilibrele florei normale sau de deficiențele sistemului imunitar pentru a provoca infecții. Candidoza cutanată se manifestă prin leziuni eritematoase, pruriginoase, adesea localizate în pliurile pielii sau în zonele umede ale corpului.

Prezentări clinice

Dermatomicozele se manifestă printr-o varietate de forme clinice, fiecare cu caracteristici distincte în funcție de localizarea anatomică și agentul patogen implicat. Aceste prezentări variază de la leziuni superficiale ale pielii până la infecții profunde ale unghiilor și părului.

Tinea corporis: Această formă de dermatomicoză afectează pielea glabră a corpului, manifestându-se prin leziuni circulare sau ovale, cu margini eritematoase și centru mai deschis la culoare. Leziunile sunt adesea pruriginoase și pot prezenta descuamare fină la periferie. Tinea corporis poate fi cauzată de diverse specii de dermatofiți, cel mai frecvent Trichophyton rubrum. Infecția se poate răspândi prin contact direct cu persoane sau animale infectate sau prin utilizarea obiectelor contaminate.

Tinea pedis: Cunoscută și sub numele de „piciorul atletului”, tinea pedis este o infecție fungică frecventă care afectează picioarele, în special spațiile interdigitale și tălpile. Manifestările clinice includ macerația și fisurarea pielii între degete, descuamare și eritem pe tălpi și lateralele picioarelor. Pacienții pot experimenta prurit intens și senzație de arsură. Infecția este favorizată de umiditate și căldură, fiind frecventă la persoanele care poartă încălțăminte închisă pentru perioade lungi sau la cei care frecventează zone umede comune, precum piscinele sau vestiarele.

Tinea capitis: Această formă de dermatomicoză afectează scalpul și firele de păr, fiind mai frecventă la copii. Prezentarea clinică poate varia de la descuamare ușoară și căderea părului în plăci, până la leziuni inflamatorii severe cu formarea de pustule și cruste (kerion). Tinea capitis poate fi cauzată de diverse specii de Microsporum și Trichophyton, transmiterea fiind facilitată de contactul direct sau prin obiecte contaminate precum perii sau piepteni. Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru prevenirea alopeciei cicatriciale.

Tinea cruris: Această infecție afectează zona inghinală și perineală, fiind mai frecventă la bărbați. Se manifestă prin plăci eritematoase, bine delimitate, cu margini active și centru mai deschis la culoare, localizate în pliurile inghinale și extinzându-se spre coapse și fese. Pacienții acuză frecvent prurit intens și senzație de arsură. Tinea cruris este favorizată de transpirație excesivă, obezitate și purtarea de haine strâmte. Infecția poate fi persistentă și recidivantă dacă nu este tratată corespunzător.

Onicomicoză: Onicomicoza reprezintă infecția fungică a unghiilor, afectând mai frecvent unghiile de la picioare. Manifestările clinice includ îngroșarea plăcii unghiale, modificări de culoare (galben, maro, alb), friabilitate și separarea unghiei de patul unghial (onicoliză). Infecția poate afecta una sau mai multe unghii și poate evolua lent, pe parcursul mai multor luni sau ani. Dermatofiții sunt principalii agenți patogeni implicați, dar și levurile și mucegaiurile non-dermatofitice pot cauza onicomicoza. Tratamentul este adesea de lungă durată și poate necesita combinarea terapiei sistemice cu cea topică.

Candidoza cutanată: Această infecție fungică este cauzată de specii de Candida, în special Candida albicans. Manifestările clinice variază în funcție de localizare, dar în general includ eritem, edem și formarea de pustule sau vezicule mici care se pot rupe, lăsând zone erozive. Candidoza afectează frecvent zonele umede și calde ale corpului, precum pliurile cutanate, zona perianală și mucoasele. La sugari, se manifestă adesea ca dermatită de scutec severă. Factorii predispozanți includ diabetul zaharat, obezitatea, utilizarea prelungită de antibiotice și imunosupresia.

Pitiriazis versicolor: Această afecțiune fungică superficială este cauzată de levuri din genul Malassezia, în special Malassezia globosa. Se caracterizează prin apariția de macule hipopigmentate sau hiperpigmentate, fin descuamative, localizate predominant pe trunchi, gât și brațe. Leziunile pot conflua formând plăci mai mari și prezintă adesea o descuamare fină când sunt zgâriate (semnul „așchiei”). Pitiriazisul versicolor este favorizat de clima caldă și umedă, transpirația excesivă și predispoziția genetică. Deși nu este o afecțiune gravă, poate fi persistentă și recidivantă, necesitând tratament și măsuri de prevenție pe termen lung.

Diagnosticul dermatomicozelor

Diagnosticul precis al dermatomicozelor este esențial pentru instituirea unui tratament adecvat și eficient. Acesta implică o combinație de evaluare clinică și investigații de laborator specifice, care permit identificarea agentului patogen și diferențierea de alte afecțiuni cutanate cu prezentări similare.

Examinarea clinică: Evaluarea clinică reprezintă primul pas crucial în diagnosticul dermatomicozelor. Medicul dermatolog examinează atent leziunile cutanate, observând caracteristicile lor specifice precum forma, culoarea, distribuția și evoluția în timp. Aspectul tipic al leziunilor, precum marginile active și centrul mai clar în tinea corporis, sau modificările unghiale în onicomicoză, oferă indicii importante. Anamneza detaliată, incluzând durata simptomelor, factorii de risc și tratamentele anterioare, completează tabloul clinic. Examinarea clinică poate sugera diagnosticul, dar confirmarea de laborator este adesea necesară pentru un diagnostic definitiv și o terapie țintită.

Microscopia directă (preparatul KOH): Această tehnică rapidă și accesibilă implică prelevarea de scuame sau fragmente de unghie din zonele afectate și tratarea lor cu hidroxid de potasiu (KOH). KOH dizolvă keratina, permițând vizualizarea elementelor fungice la microscop. Observarea hifelor septate în cazul dermatofiților sau a celulelor de levuri și pseudohife în candidoză oferă o confirmare rapidă a infecției fungice. Deși microscopia directă nu permite identificarea speciei, ea este valoroasă pentru inițierea promptă a tratamentului. Tehnica necesită experiență în interpretare pentru a evita rezultatele fals pozitive sau negative.

Cultura fungică: Cultura reprezintă metoda standard pentru identificarea precisă a agentului patogen responsabil de dermatomicoză. Probele prelevate din leziuni sunt inoculate pe medii de cultură specifice, precum mediul Sabouraud. Creșterea și identificarea fungilor pot dura între o săptămână și câteva săptămâni, în funcție de specia implicată. Cultura permite nu doar identificarea genului și speciei fungice, ci și testarea sensibilității la antifungice, ghidând astfel alegerea tratamentului optim. Deși este o metodă mai lentă comparativ cu microscopia directă, cultura fungică este esențială pentru cazurile atipice, rezistente la tratament sau în situațiile în care identificarea precisă a agentului patogen este crucială pentru managementul terapeutic.

Metode moleculare: Tehnicile moleculare reprezintă o abordare avansată în diagnosticul dermatomicozelor, oferind o precizie și o rapiditate superioară metodelor convenționale. Reacția de polimerizare în lanț (PCR) și secvențierea ADN-ului sunt utilizate pentru identificarea rapidă și exactă a speciilor fungice, inclusiv în cazurile dificil de diagnosticat prin metode clasice. Aceste tehnici permit detectarea și cuantificarea ADN-ului fungic direct din probele clinice, fără necesitatea culturii. Metodele moleculare sunt deosebit de valoroase în cazurile de infecții mixte sau atunci când agentul patogen este dificil de cultivat, oferind rezultate în câteva ore, comparativ cu zilele sau săptămânile necesare pentru culturile tradiționale.

Opțiuni de tratament

Tratamentul dermatomicozelor implică o varietate de abordări terapeutice, adaptate în funcție de tipul și severitatea infecției, localizarea anatomică și starea generală a pacientului. Strategiile de tratament includ agenți antifungici topici și sistemici, terapii combinate și, în unele cazuri, produse naturale cu proprietăți antifungice.

Agenți antifungici topici: Tratamentele topice reprezintă prima linie de terapie pentru multe forme de dermatomicoze superficiale. Acestea includ creme, unguente, loțiuni și șampoane care conțin substanțe active precum azoli (de exemplu, ketoconazol, miconazol), alilamine (terbinafină) sau ciclopiroxolamină. Aceste produse acționează local, inhibând creșterea fungilor și reducând simptomele asociate, cum ar fi pruritul și inflamația. Eficacitatea lor depinde de aplicarea corectă și regulată, conform prescripției medicale. Tratamentele topice sunt preferate pentru infecțiile localizate și ușoare, având avantajul unui risc redus de efecte secundare sistemice.

Terapia antifungică sistemică: Medicamentele antifungice administrate pe cale orală sunt esențiale în tratamentul dermatomicozelor extinse, severe sau rezistente la terapia topică. Principalele clase de antifungice sistemice includ azolii (fluconazol, itraconazol), alilamina (terbinafină) și griseofulvina. Aceste medicamente acționează sistemic, atingând țesuturile profunde ale pielii, unghiilor și foliculilor piloși, unde tratamentele topice nu pot penetra eficient. Terapia sistemică este deosebit de importantă în cazurile de tinea capitis, onicomicoza și infecțiile fungice diseminate. Durata tratamentului poate varia de la câteva săptămâni la câteva luni, în funcție de severitatea infecției și de răspunsul terapeutic.

Terapii combinate: Abordarea combinată în tratamentul dermatomicozelor implică utilizarea simultană a mai multor strategii terapeutice pentru a maximiza eficacitatea și a reduce riscul de recidivă. Aceasta poate include combinarea antifungicelor topice cu cele sistemice, sau asocierea diferitelor clase de antifungice. De exemplu, în cazul onicomicozei severe, se poate utiliza terbinafină orală împreună cu un lac de unghii antifungic. Terapiile combinate sunt deosebit de utile în cazurile de infecții rezistente sau recidivante, oferind un atac multiplu asupra agentului patogen. Această abordare poate accelera vindecarea, reduce durata totală a tratamentului și îmbunătăți rezultatele pe termen lung.

Produse naturale în tratamentul dermatomicozelor: În ultimii ani, interesul pentru remediile naturale în tratamentul dermatomicozelor a crescut semnificativ. Diverse extracte vegetale și uleiuri esențiale au demonstrat proprietăți antifungice promițătoare în studii de laborator și clinice. Printre acestea se numără uleiul de arbore de ceai, uleiul de oregano și extractul de usturoi. Aceste produse naturale pot fi utilizate ca adjuvante la terapiile convenționale sau ca alternative în cazurile ușoare. Ele acționează prin mecanisme variate, inclusiv inhibarea creșterii fungice și modularea răspunsului imun local. Cu toate acestea, eficacitatea și siguranța lor pe termen lung necesită studii suplimentare, iar utilizarea lor trebuie discutată cu un profesionist medical.

Durata tratamentului și urmărire: Tratamentul dermatomicozelor necesită adesea o perioadă îndelungată, variind de la câteva săptămâni la câteva luni, în funcție de tipul și severitatea infecției. Monitorizarea atentă pe parcursul și după încheierea tratamentului este crucială pentru evaluarea eficacității și prevenirea recidivelor. Pacienții trebuie să urmeze cu strictețe schema de tratament prescrisă, chiar și după dispariția simptomelor vizibile. Consultațiile de follow-up permit medicului să evalueze răspunsul la tratament, să ajusteze terapia dacă este necesar și să ofere recomandări pentru prevenirea reinfecției. În cazul onicomicozei, de exemplu, vindecarea completă poate necesita 6-12 luni, iar monitorizarea poate continua până la un an după încheierea tratamentului pentru a confirma vindecarea completă.

Provocări în gestionarea dermatomicozelor

Managementul dermatomicozelor prezintă o serie de provocări complexe care pot complica tratamentul și afecta prognosticul pacienților. Aceste dificultăți includ rezistența la antifungice, infecțiile recalcitrante, cronicizarea și particularitățile tratamentului la pacienții imunocompromiși.

Rezistența la antifungice: Fenomenul de rezistență la medicamentele antifungice reprezintă o preocupare crescândă în managementul dermatomicozelor. Acesta se manifestă prin capacitatea fungilor de a supraviețui și de a se multiplica în prezența concentrațiilor terapeutice de antifungice. Mecanismele de rezistență includ modificări ale țintei medicamentului, supraexpresia pompelor de eflux și alterări ale permeabilității membranare. Rezistența poate fi intrinsecă sau dobândită și poate afecta eficacitatea atât a tratamentelor topice, cât și a celor sistemice. Utilizarea inadecvată sau prelungită a antifungicelor, în special în cazul automedicației, poate contribui la dezvoltarea rezistenței. Pentru a combate această problemă, este esențială utilizarea rațională a antifungicelor, testarea sensibilității și, în unele cazuri, adoptarea strategiilor de tratament combinat.

Infecții recalcitrante: Infecțiile fungice recalcitrante sunt cele care persistă sau recidivează în ciuda tratamentului aparent adecvat. Acestea reprezintă o provocare semnificativă, putând fi cauzate de factori precum rezistența la medicamente, penetrarea insuficientă a medicamentului în țesutul afectat sau prezența unor condiții subiacente care favorizează persistența infecției. Onicomicoza și tinea pedis sunt exemple frecvente de infecții recalcitrante. Abordarea acestor cazuri necesită o evaluare atentă a factorilor contribuitori, ajustarea schemei de tratament și, adesea, combinarea mai multor modalități terapeutice. Strategiile pot include prelungirea duratei tratamentului, utilizarea terapiilor combinate sau considerarea unor opțiuni alternative, cum ar fi terapia fotodinamică în cazul onicomicozei recalcitrante.

Infecții cronice: Dermatomicozele cronice sunt caracterizate prin persistența pe termen lung a infecției fungice, adesea cu perioade de exacerbare și remisie. Aceste infecții pot avea un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților, cauzând disconfort fizic și stres psihologic. Factorii care contribuie la cronicizare includ reexpunerea constantă la sursa de infecție, imunosupresia locală sau sistemică și prezența unor condiții predispozante precum diabetul zaharat sau circulația periferică deficitară. Managementul infecțiilor cronice necesită o abordare holistică, care să includă nu doar tratamentul antifungic, ci și gestionarea factorilor de risc, modificări ale stilului de viață și, în unele cazuri, terapie de întreținere pe termen lung pentru prevenirea recidivelor.

Tratamentul la pacienții imunocompromiși: Pacienții cu sistem imunitar compromis, cum ar fi cei cu HIV/SIDA, transplant de organe sau în tratament cu imunosupresoare, prezintă provocări unice în managementul dermatomicozelor. La acești pacienți, infecțiile fungice pot fi mai severe, mai extinse și mai rezistente la tratamentul standard. Riscul de diseminare sistemică este, de asemenea, crescut. Tratamentul necesită o abordare personalizată, luând în considerare interacțiunile medicamentoase potențiale și riscurile asociate terapiei antifungice sistemice. Monitorizarea atentă este esențială, iar durata tratamentului poate fi prelungită. În unele cazuri, poate fi necesară profilaxia antifungică pe termen lung. Colaborarea strânsă între dermatolog și medicul care gestionează condiția de imunosupresie este crucială pentru optimizarea tratamentului și prevenirea complicațiilor.

Strategii de prevenire

Prevenirea dermatomicozelor implică o abordare multifațetată, concentrată pe reducerea expunerii la agenții patogeni fungici și pe menținerea unei bariere cutanate sănătoase. Implementarea unor practici de igienă personală riguroase, controlul mediului înconjurător și gestionarea factorilor predispozanți sunt esențiale pentru minimizarea riscului de infecție.

Practici de igienă personală: Menținerea unei igiene personale adecvate este fundamentală în prevenirea dermatomicozelor. Spălarea regulată și uscarea temeinică a pielii, în special în zonele predispuse la umiditate, cum ar fi spațiile interdigitale ale picioarelor, pliurile cutanate și zonele inghinale, sunt esențiale. Utilizarea de prosoape separate pentru diferite părți ale corpului și evitarea împărtășirii obiectelor personale precum piepteni, perii sau încălțăminte reduc riscul de transmitere a infecțiilor fungice. În spațiile publice precum piscinele sau vestiarele, purtarea de papuci de baie sau șlapi este recomandată pentru a evita contactul direct cu suprafețele potențial contaminate.

Măsuri de control al mediului: Controlul mediului înconjurător joacă un rol crucial în prevenirea dermatomicozelor. Menținerea unui mediu uscat și bine ventilat în spațiile de locuit și de muncă reduce proliferarea fungilor. În zonele cu umiditate ridicată, cum ar fi băile sau bucătăriile, utilizarea sistemelor de ventilație sau a dezumidificatoarelor poate fi benefică. Curățarea și dezinfectarea regulată a suprafețelor frecvent atinse, precum podelele dușurilor sau covorașele de baie, ajută la eliminarea sporilor fungici. În spațiile publice, implementarea unor protocoale riguroase de curățenie și dezinfecție, în special în zonele cu trafic intens sau în facilitățile sportive, este esențială pentru prevenirea răspândirii infecțiilor fungice.

Gestionarea factorilor predispozanți: Identificarea și managementul factorilor care predispun la dezvoltarea dermatomicozelor sunt esențiale pentru prevenirea eficientă. Controlul afecțiunilor medicale subiacente, cum ar fi diabetul zaharat sau imunosupresia, prin monitorizare și tratament adecvat, reduce susceptibilitatea la infecții fungice. Menținerea unei greutăți corporale sănătoase și evitarea transpirației excesive prin purtarea de îmbrăcăminte și încălțăminte adecvate, confecționate din materiale care permit respirația pielii, sunt măsuri importante. Pentru persoanele predispuse la infecții fungice recurente, utilizarea profilactică a pudrei sau spray-urilor antifungice în zonele predispuse poate fi recomandată de către medicul dermatolog.

Evitarea transmiterii de la animale: Prevenirea transmiterii dermatomicozelor de la animale la om necesită o abordare atentă în interacțiunea cu animalele de companie și cele de fermă. Examinarea regulată a animalelor pentru semne de infecții fungice, cum ar fi zone de alopecie sau leziuni cutanate, și tratamentul prompt al acestora sunt esențiale. În cazul animalelor nou achiziționate sau adoptate, o perioadă de carantină și examinare veterinară sunt recomandate. Spălarea mâinilor după contactul cu animale, evitarea contactului direct cu zonele suspecte de infecție și utilizarea echipamentului de protecție adecvat în timpul îngrijirii animalelor bolnave reduc riscul de transmitere zoonotică. Educarea proprietarilor de animale cu privire la semnele de infecție fungică și importanța igienei în prevenirea transmiterii este crucială pentru limitarea răspândirii dermatomicozelor de origine animală.