Herpes zoster: simptome, cauze, complicatii, tratament si preventie

Simptomele includ durere, arsuri sau furnicături urmate de o erupție cu vezicule pe o parte a corpului. Complicațiile pot include nevralgia postherpetică, o durere care persistă luni sau ani după vindecarea erupției. Tratamentul cu medicamente antivirale este mai eficient dacă este început în primele 72 de ore de la apariția simptomelor. Vaccinarea este recomandată pentru prevenirea zonei zoster, în special la persoanele peste 50 de ani.

Ce este Herpes Zoster

Herpes zoster reprezintă o infecție virală caracterizată printr-o erupție cutanată dureroasă, cauzată de reactivarea virusului varicela-zoster care a rămas latent în ganglionii nervoși senzitivi după o infecție anterioară cu varicelă. Afecțiunea afectează de obicei o zonă specifică a corpului, manifestându-se sub forma unei benzi de vezicule dureroase.

Definiție și caracteristici: Herpes zoster este o boală infecțioasă caracterizată prin apariția unei erupții veziculoase dureroase, distribuită de-a lungul unui dermatom (zona de piele inervată de un singur nerv spinal). Erupția este precedată de durere, arsuri sau furnicături în zona afectată. Veziculele conțin lichid și sunt grupate pe o bază eritematoasă (roșie). Acestea se sparg, formează cruste și se vindecă în aproximativ 2-4 săptămâni. Durerea poate persista chiar și după vindecarea leziunilor cutanate, constituind una dintre cele mai dificile complicații ale bolii.

Relația cu varicela și virusul varicela-zoster: Herpes zoster și varicela sunt cauzate de același virus – virusul varicela-zoster (VZV). Prima infecție cu acest virus produce varicela, o boală contagioasă frecventă în copilărie. După vindecarea varicelei, virusul nu este eliminat complet din organism, ci rămâne în stare latentă în ganglionii nervoși senzitivi de-a lungul coloanei vertebrale sau în ganglionii nervilor cranieni. Ani sau decenii mai târziu, virusul se poate reactiva, călătorind de-a lungul nervilor până la piele, unde produce erupția caracteristică zonei zoster. Factorii care determină reactivarea virusului includ scăderea imunității asociată cu vârsta, stresul sau anumite afecțiuni medicale.

Cât de frecvent este herpes zoster: Herpes zoster afectează aproximativ 20-30% din populația generală pe parcursul vieții. Incidența crește semnificativ cu vârsta, ajungând la aproximativ 50% la persoanele peste 85 de ani. Anual, sunt diagnosticate milioane de cazuri noi în întreaga lume. Incidența zonei zoster a crescut în ultimele decenii, posibil din cauza îmbătrânirii populației și a creșterii numărului de persoane cu sisteme imunitare compromise. Afecțiunea poate apărea la orice vârstă, dar este mult mai frecventă la persoanele peste 50 de ani, care reprezintă aproximativ două treimi din cazuri.

Cine poate face herpes zoster: Oricine a avut varicelă poate dezvolta herpes zoster. Factorii de risc includ vârsta înaintată, sistemul imunitar slăbit din cauza bolilor (HIV/SIDA, cancer) sau a tratamentelor (chimioterapie, radioterapie, medicamente imunosupresoare), stresul fizic sau emoțional intens și traumatismele. Persoanele care au primit vaccinul împotriva varicelei au un risc mai scăzut de a dezvolta zona zoster comparativ cu cele care au avut boala naturală. Totuși, și acestea pot dezvolta herpes zoster, deoarece vaccinul conține virus atenuat care poate deveni latent și se poate reactiva ulterior, deși riscul este semnificativ redus.

Semne și simptome ale herpes zoster

Herpes zoster se manifestă printr-o serie de simptome distinctive care evoluează în etape. Recunoașterea acestor semne precoce poate facilita diagnosticul rapid și inițierea promptă a tratamentului, reducând severitatea bolii și riscul complicațiilor pe termen lung.

Semne de avertizare timpurii: Primele indicii ale herpes zoster apar de obicei cu 1-5 zile înainte de erupția cutanată. Aceste semne prodromale includ durere localizată, arsură, furnicături sau mâncărime într-o zonă specifică a pielii. Durerea poate fi constantă sau intermitentă și variază în intensitate de la ușoară la severă. Unii pacienți descriu senzații neobișnuite precum furnicături, înțepături sau hipersensibilitate la atingere în zona afectată. Aceste simptome sunt adesea confundate cu alte afecțiuni, precum dureri musculare, probleme cardiace sau afecțiuni abdominale, în funcție de localizarea lor. Aproximativ 90% dintre pacienți experimentează aceste semne prodromale înainte de apariția erupției cutanate.

Dezvoltarea caracteristică a erupției: Erupția zonei zoster începe ca o zonă de piele roșie, ușor în relief, care evoluează rapid spre grupuri de vezicule pline cu lichid. Aceste vezicule apar de-a lungul dermatomerului afectat, formând o bandă sau o centură pe o singură parte a corpului sau a feței. Erupția nu traversează linia mediană a corpului, fiind limitată la zona inervată de nervul afectat. În 2-3 zile de la apariție, veziculele continuă să se formeze, iar cele existente se pot mări. După aproximativ 7-10 zile, veziculele încep să se spargă, formând cruste. Procesul complet de vindecare durează de obicei 2-4 săptămâni, deși pot rămâne cicatrici sau modificări de pigmentare.

Durere și disconfort: Durerea asociată cu herpes zoster este adesea descrisă ca fiind intensă și debilitantă. Aceasta poate fi constantă sau intermitentă și variază de la o senzație de arsură sau înțepătură la durere acută, pulsatilă sau profundă. Intensitatea durerii nu corelează neapărat cu severitatea erupției cutanate. Unii pacienți prezintă durere severă cu erupție minimă, în timp ce alții au erupție extinsă cu disconfort relativ redus. Durerea poate fi exacerbată de atingere, mișcare sau chiar de contactul cu îmbrăcămintea. La unii pacienți, durerea persistă după vindecarea leziunilor cutanate, evoluând spre nevralgie postherpetică, o complicație cronică dureroasă.

Alte simptome comune: Pe lângă erupția cutanată și durere, herpes zoster poate provoca o serie de simptome sistemice. Acestea includ febră, dureri de cap, oboseală, sensibilitate la lumină și disconfort general. Ganglionii limfatici din apropierea zonei afectate pot deveni măriți și sensibili. Unii pacienți experimentează greață, dureri abdominale sau dificultăți de concentrare. Severitatea acestor simptome sistemice variază considerabil între pacienți și poate fi mai pronunțată la persoanele în vârstă sau la cele cu sisteme imunitare compromise. În cazurile severe, pot apărea confuzie, dezorientare sau modificări ale stării de conștiență, necesitând evaluare medicală urgentă.

Herpes zoster fără erupție (Zoster Sine Herpete): În aproximativ 2-5% din cazuri, pacienții dezvoltă durere caracteristică zonei zoster fără apariția erupției cutanate, o condiție numită zoster sine herpete. Această formă atipică este dificil de diagnosticat și este adesea confundată cu alte afecțiuni dureroase. Durerea urmează distribuția unui dermatom, similar cu zona zoster clasică, dar fără manifestări cutanate vizibile. Diagnosticul se bazează pe simptome, istoricul medical și teste de laborator care detectează anticorpi sau ADN viral. Zoster sine herpete poate precede apariția erupției tipice sau poate rămâne singura manifestare a reactivării virusului. Această formă este mai frecventă la persoanele cu sisteme imunitare compromise și poate fi asociată cu complicații neurologice similare formei clasice.

Cauze și factori de risc

Herpes zoster apare ca rezultat al reactivării virusului varicela-zoster care a rămas latent în organism după o infecție anterioară cu varicelă. Diverse mecanisme și factori contribuie la această reactivare și la dezvoltarea afecțiunii.

Mecanismul de reactivare a virusului: Reactivarea virusului varicela-zoster implică trezirea acestuia din starea de latență în ganglionii nervilor senzitivi. În timpul infecției inițiale cu varicelă, virusul se multiplică în celulele pielii și apoi migrează de-a lungul fibrelor nervoase senzoriale către ganglionii spinali sau cranieni. Aici, virusul rămâne inactiv, supravegheat de sistemul imunitar. Când imunitatea celulară specifică scade sub un nivel critic, virusul se poate reactiva, începând să se multiplice din nou. Acesta călătorește apoi de-a lungul nervului senzitiv către piele, cauzând inflamație și leziuni ale nervilor pe parcurs. Ajuns la piele, virusul provoacă erupția veziculară caracteristică, limitată la dermatomerul inervat de nervul afectat.

Riscul legat de vârstă: Incidența herpes zoster crește dramatic cu vârsta, aproximativ două treimi din cazuri apărând la persoanele peste 50 de ani. Această creștere este atribuită imunosenescenței, procesul natural de declin al funcției imunitare odată cu înaintarea în vârstă. Imunitatea celulară mediată de limfocitele T, esențială pentru controlul virusului varicela-zoster, scade progresiv după vârsta de 50 de ani. Studiile arată că riscul de a dezvolta zona zoster crește de la aproximativ 1-3 cazuri la 1000 de persoane pe an la adulții tineri, la 10 cazuri la 1000 de persoane pe an la cei peste 80 de ani. De asemenea, severitatea bolii și riscul complicațiilor, în special al nevralgiei postherpetice, cresc semnificativ cu vârsta.

Sistemul imunitar slăbit: Un sistem imunitar compromis reprezintă un factor de risc major pentru dezvoltarea herpes zoster. Persoanele cu afecțiuni care afectează imunitatea celulară, precum HIV/SIDA, leucemie, limfom sau alte tipuri de cancer, prezintă un risc semnificativ mai mare. De asemenea, pacienții care primesc tratamente imunosupresoare, inclusiv corticosteroizi sistemici, medicamente pentru prevenirea respingerii transplanturilor sau terapii biologice pentru boli autoimune, sunt predispuși la reactivarea virusului. La acești pacienți, herpes zoster poate apărea la orice vârstă și tinde să fie mai sever, cu risc crescut de diseminare și complicații. Incidența poate fi de 10-100 de ori mai mare comparativ cu populația generală, în funcție de gradul de imunosupresie.

Infecția anterioară cu varicelă: Infecția primară cu virusul varicela-zoster, care cauzează varicela, este o condiție prealabilă pentru dezvoltarea herpes zoster. După vindecarea varicelei, virusul rămâne latent în ganglionii nervoși senzitivi, putând fi reactivat ulterior sub forma zonei zoster. Persoanele care au avut varicelă în primul an de viață sau ale căror mame au avut varicelă în timpul sarcinii prezintă un risc mai mare de a dezvolta zona zoster la o vârstă mai tânără. Acest lucru se datorează faptului că sistemul imunitar imatur nu dezvoltă un răspuns robust împotriva virusului, permițând o latență mai activă. Vaccinarea împotriva varicelei reduce riscul de herpes zoster comparativ cu infecția naturală, deoarece vaccinul conține virus atenuat care stabilește o latență mai puțin eficientă.

Stresul și bolile: Stresul fizic și emoțional poate contribui la reactivarea virusului varicela-zoster prin efectele sale asupra sistemului imunitar. Stresul cronic sau acut determină eliberarea de hormoni de stres, precum cortizolul, care pot suprima temporar funcția imunitară. Bolile acute severe, intervențiile chirurgicale majore, traumatismele sau infecțiile pot, de asemenea, să slăbească temporar sistemul imunitar, creând o oportunitate pentru reactivarea virală. Studiile au arătat o asociere între evenimente stresante majore de viață și apariția herpes zoster în următoarele 3-6 luni. Alte afecțiuni cronice, precum diabetul, bolile cardiovasculare sau pulmonare, pot crește, de asemenea, riscul de zona zoster prin efectele lor asupra imunității generale.

Medicamente și tratamente: Anumite medicamente și tratamente pot crește riscul de herpes zoster prin efectele lor asupra sistemului imunitar. Corticosteroizii sistemici, chiar și în doze moderate, pot suprima imunitatea celulară și cresc riscul de reactivare virală. Medicamentele imunosupresoare utilizate în transplantul de organe, precum tacrolimus, ciclosporină sau micofenolat mofetil, sunt asociate cu un risc semnificativ crescut. Terapiile biologice pentru boli autoimune, în special inhibitorii de TNF-alfa (infliximab, adalimumab, etanercept), cresc, de asemenea, susceptibilitatea la herpes zoster. Chimioterapia și radioterapia pentru cancer pot compromite sever imunitatea celulară, predispunând pacienții la reactivarea virusului. Riscul variază în funcție de tipul, doza și durata tratamentului, precum și de alți factori individuali de risc.

Diagnosticul herpes zoster

Diagnosticul corect și prompt al herpes zoster este esențial pentru inițierea tratamentului adecvat și prevenirea complicațiilor. Acesta se bazează pe o combinație de evaluare clinică și, în unele cazuri, teste de laborator.

Examinarea clinică: Diagnosticul herpes zoster se bazează în principal pe examinarea clinică și istoricul pacientului. Medicii evaluează caracteristicile erupției cutanate, distribuția acesteia și simptomele asociate. Prezența unei erupții veziculoase dureroase, limitată la un dermatom și care nu traversează linia mediană a corpului, este foarte sugestivă pentru herpes zoster. Medicul va căuta grupuri de vezicule pe o bază eritematoasă, dispuse într-o bandă sau centură. Localizarea frecventă include toracele, abdomenul, fața sau scalpul. Istoricul de varicelă sau vaccinare anterioară împotriva varicelei, precum și prezența durerii prodromale în zona afectată, consolidează diagnosticul. La pacienții imunocompromiși sau în cazurile atipice, examinarea clinică poate fi mai puțin concludentă, necesitând investigații suplimentare.

Metode de testare de laborator: Testele de laborator sunt rareori necesare pentru diagnosticul herpes zoster tipic, dar pot fi utile în cazurile atipice sau la pacienții imunocompromiși. Testul cel mai specific este reacția de polimerizare în lanț (PCR), care detectează ADN-ul viral în lichidul vezicular sau în probele de piele. Această metodă are o sensibilitate și specificitate de peste 95%. Testul Tzanck, o examinare microscopică a celulelor prelevate din baza veziculelor, poate evidenția celule gigante multinucleate caracteristice infecțiilor herpetice, dar nu poate diferenția între virusul varicela-zoster și virusul herpes simplex. Culturile virale sunt mai puțin utilizate din cauza sensibilității reduse și a timpului lung de așteptare pentru rezultate. Testele serologice pentru anticorpi anti-VZV pot confirma o infecție anterioară, dar nu sunt utile pentru diagnosticul acut, deoarece majoritatea adulților au deja anticorpi din infecția cu varicelă sau vaccinare.

Diagnosticul diferențial: Herpes zoster trebuie diferențiat de alte afecțiuni care pot prezenta simptome similare. Infecția cu herpes simplex poate produce vezicule grupate, dar acestea nu urmează de obicei un dermatom și sunt adesea recurente în aceeași locație. Dermatita de contact poate provoca erupții eritematoase și veziculare, dar este de obicei pruriginoasă mai degrabă decât dureroasă și are o distribuție diferită. Impetigo, o infecție bacteriană a pielii, poate forma cruste similare, dar începe de obicei cu pustule, nu cu vezicule, și nu urmează un dermatom. Alte condiții de luat în considerare includ dermatita herpetiformă, reacțiile medicamentoase, rozaceea sau foliculita. În cazul durerii fără erupție (zoster sine herpete), diagnosticul diferențial este mai complex și include nevralgia intercostală, colica biliară, apendicita, infarctul miocardic sau alte cauze de durere neuropată, în funcție de localizare.

Complicațiile herpes zoster

Deși herpes zoster este adesea o afecțiune autolimitată, poate duce la complicații semnificative care afectează calitatea vieții și pot necesita intervenții medicale suplimentare.

Nevralgia postherpetică: Nevralgia postherpetică reprezintă cea mai frecventă complicație a herpes zoster, caracterizată prin persistența durerii în zona afectată timp de peste trei luni după vindecarea erupției cutanate. Această durere cronică rezultă din leziunile nervilor cauzate de inflamația și replicarea virală. Pacienții descriu senzații de arsură, înțepături, durere constantă sau intermitentă și hipersensibilitate extremă la atingere, chiar și la stimuli care în mod normal nu ar provoca durere (alodinie). Riscul de nevralgie postherpetică crește dramatic cu vârsta, afectând până la 50% din pacienții peste 60 de ani cu herpes zoster. Alți factori de risc includ severitatea durerii acute, extinderea erupției cutanate și prezența simptomelor prodromale intense. Nevralgia postherpetică poate persista luni sau ani, fiind adesea refractară la tratamentele analgezice standard și având un impact semnificativ asupra funcționalității și calității vieții.

Complicații oculare: Herpes zoster oftalmic apare când virusul afectează ramura oftalmică a nervului trigemen și reprezintă aproximativ 10-25% din toate cazurile de zona zoster. Complicațiile oculare pot include keratită (inflamația corneei), conjunctivită, uveită anterioară, sclerită, glaucom secundar, cataractă sau paralizie a mușchilor oculari. Keratita herpetică poate duce la ulcerații corneene, opacifieri și, în cazuri severe, la pierderea vederii. Un semn predictiv pentru implicarea oculară este prezența veziculelor pe vârful nasului (semnul Hutchinson). Complicațiile oculare necesită evaluare oftalmologică de urgență și tratament specific pentru a preveni sechelele pe termen lung. Monitorizarea oftalmologică regulată este recomandată chiar și după rezoluția fazei acute, deoarece unele complicații pot apărea sau recidiva la luni sau ani după episodul inițial.

Complicații auriculare și faciale: Sindromul Ramsay Hunt (herpes zoster otic) apare când virusul afectează nervul facial și ganglionul geniculat. Acesta se manifestă prin erupție veziculară în canalul auditiv extern, pe membrana timpanică și uneori pe pavilionul urechii, asociată cu paralizie facială periferică ipsilaterală. Pacienții pot prezenta, de asemenea, vertij, tinitus, pierderea auzului și durere severă. Complicațiile pe termen lung includ paralizia facială permanentă, pierderea auzului și vertij cronic. Zona zoster care afectează alte ramuri ale nervului trigemen poate duce la paralizie a mușchilor masticatori, dificultăți de deglutiție sau tulburări de vorbire. Diagnosticul precoce și tratamentul prompt cu antivirale și corticosteroizi pot îmbunătăți prognosticul și reduce riscul sechelelor permanente.

Infecții bacteriene ale pielii: Veziculele herpes zoster pot deveni suprainfectate cu bacterii, cel mai frecvent cu Staphylococcus aureus sau Streptococcus pyogenes. Infecțiile bacteriene secundare se manifestă prin creșterea eritemului, edemului și durerii, precum și prin apariția puroiului în vezicule sau sub cruste. În cazuri severe, pot evolua spre celulită, abcese sau fasceită necrozantă. Factorii de risc pentru suprainfecție includ vârsta înaintată, diabetul zaharat, imunosupresia și zgârierea leziunilor. Tratamentul implică antibiotice topice sau sistemice, în funcție de severitate. Prevenirea include igiena adecvată a mâinilor, evitarea zgârierii leziunilor și acoperirea erupției cu pansamente sterile când este posibil.

Probleme neurologice: Herpes zoster poate provoca diverse complicații neurologice dincolo de nevralgia postherpetică. Mielita transversă, o inflamație a măduvei spinării, poate duce la slăbiciune musculară, paralizie, disfuncție a vezicii urinare și intestinului. Meningita aseptică se manifestă prin cefalee, rigiditate a gâtului și fotosensibilitate. Encefalita herpetică este o complicație rară dar gravă, caracterizată prin confuzie, convulsii și alterarea stării de conștiență. Sindromul Guillain-Barré a fost raportat ca o complicație rară. Vasculopatia cerebrală asociată cu VZV poate duce la accident vascular cerebral, în special la pacienții imunocompromiși. Aceste complicații neurologice sunt mai frecvente la persoanele cu imunosupresie severă și pot necesita spitalizare și tratament intensiv.

Complicații rare: În cazuri rare, herpes zoster poate duce la complicații sistemice grave. Pneumonia variceliformă poate apărea la pacienții imunocompromiși cu diseminare virală și are o rată ridicată de mortalitate. Hepatita, pancreatita și miocardita au fost raportate ca complicații rare. Herpes zoster diseminat, caracterizat prin vezicule răspândite dincolo de dermatomerul inițial afectat, apare mai frecvent la pacienții cu imunosupresie severă. Sindromul de secreție inadecvată de hormon antidiuretic poate duce la hiponatremie. Neuropatia motorie segmentală poate cauza paralizie localizată, de obicei temporară, dar care poate persista în unele cazuri. Deși rare, aceste complicații subliniază importanța recunoașterii precoce a herpes zoster și a tratamentului prompt, în special la pacienții cu factori de risc pentru forme severe.

Opțiuni de tratament pentru herpes zoster

Tratamentul herpes zoster vizează reducerea severității și duratei bolii, ameliorarea durerii și prevenirea complicațiilor. Abordarea terapeutică optimă combină medicamentele antivirale cu managementul durerii și îngrijirea adecvată a leziunilor cutanate.

Medicamente antivirale: Medicamentele antivirale constituie baza tratamentului herpes zoster, fiind mai eficiente când sunt administrate în primele 72 de ore de la apariția erupției. Aciclovirul, valaciclovirul și famciclovirul sunt agenții antivirali aprobați, care acționează prin inhibarea replicării ADN-ului viral. Valaciclovirul și famciclovirul sunt preferate datorită biodisponibilității superioare și schemelor de dozare mai convenabile. Durata standard a tratamentului este de 7 zile. Studiile clinice au demonstrat că terapia antivirală reduce durata formării de noi vezicule, accelerează vindecarea leziunilor, scade severitatea durerii acute și poate reduce riscul de nevralgie postherpetică. Tratamentul antiviral este recomandat în special pentru pacienții peste 50 de ani, cei cu durere moderată până la severă, cu erupție cutanată extinsă sau cu implicare oftalmică, precum și pentru persoanele imunocompromise, la care poate fi necesară administrarea intravenoasă și o durată mai lungă de tratament.

Managementul durerii: Controlul durerii este un aspect esențial al tratamentului herpes zoster. Pentru durerea ușoară până la moderată, analgezicele non-opioide precum paracetamolul sau antiinflamatoarele nesteroidiene pot fi suficiente. Durerea moderată până la severă poate necesita opioide cu potență redusă sau moderată, precum codeina sau tramadolul. În cazurile severe, pot fi indicate opioidele puternice precum morfina sau oxicodona, deși utilizarea lor trebuie monitorizată atent din cauza potențialului de dependență. Medicamentele adjuvante pentru durere includ antidepresivele triciclice (amitriptilina, nortriptilina), anticonvulsivantele (gabapentina, pregabalina) și lidocaina topică. Aceste medicamente sunt deosebit de utile pentru durerea neuropată și pot fi inițiate precoce pentru a preveni sensibilizarea centrală. Blocurile nervoase simpatice sau injecțiile epidurale cu steroizi pot fi considerate pentru pacienții cu durere severă refractară la terapia medicamentoasă.

Tratamente topice: Tratamentele topice pot oferi ameliorare simptomatică și promova vindecarea leziunilor cutanate. Cremele, unguentele sau spray-urile cu lidocaină pot reduce durerea locală prin blocarea temporară a transmisiei nervoase. Capsaicina topică, derivată din ardei iuți, poate fi eficientă pentru nevralgia postherpetică, deși aplicarea inițială poate exacerba temporar durerea. Compresele reci pot reduce inflamația și ameliora disconfortul, în timp ce loțiunile cu calamină pot calma mâncărimea. Antibioticele topice precum mupirocina sau bacitracina pot preveni sau trata suprainfecțiile bacteriene secundare. Aplicarea topică a aciclovirului are o eficacitate limitată pentru herpes zoster din cauza penetrării insuficiente a pielii intacte, fiind mai utilă pentru leziunile mucoase. Este important ca leziunile să fie menținute curate și uscate pentru a preveni infecțiile secundare și a facilita vindecarea.

Tratamentul pentru nevralgia postherpetică: Nevralgia postherpetică poate fi dificil de tratat, necesitând adesea o abordare multimodală. Antidepresivele triciclice, în special amitriptilina și nortriptilina, sunt considerate tratamente de primă linie, acționând prin modularea transmisiei durerii la nivel central. Anticonvulsivantele precum gabapentina și pregabalina sunt, de asemenea, eficiente, stabilizând membranele neuronale hiperexcitabile. Plasturii cu lidocaină 5% pot oferi ameliorare localizată fără efecte sistemice semnificative și sunt recomandați în special pentru zonele mici de alodinie. Cremele cu capsaicină în concentrație ridicată (8%) pot dezactiva receptorii durerii, oferind ameliorare pe termen lung după aplicări repetate. Opioidele pot fi necesare pentru durerea refractară, dar utilizarea lor pe termen lung trebuie evaluată atent. Terapiile intervenționale precum stimularea electrică transcutanată a nervilor, blocurile nervoase, stimularea măduvei spinării sau procedurile ablative pot fi considerate pentru cazurile severe care nu răspund la tratamentul medicamentos.

Momentul când să solicitați asistență medicală: Consultarea promptă a unui medic este esențială pentru persoanele care suspectează herpes zoster. Asistența medicală trebuie solicitată în primele 72 de ore de la apariția erupției pentru a maximiza eficacitatea tratamentului antiviral. Situațiile care necesită evaluare medicală de urgență includ herpes zoster oftalmic (erupție în jurul ochiului sau pe vârful nasului), implicarea urechii sau feței cu slăbiciune musculară, erupție extinsă sau diseminată, confuzie sau cefalee severă, și simptome la pacienții imunocompromiși. Persoanele peste 60 de ani trebuie să consulte medicul chiar și pentru cazuri aparent ușoare, datorită riscului crescut de complicații. După inițierea tratamentului, reevaluarea este indicată dacă durerea devine incontrolabilă, apar semne de infecție bacteriană secundară (creșterea roșeții, umflăturii, durerii sau secreției purulente), sau dacă simptomele se agravează în ciuda tratamentului.

Îngrijirea la domiciliu și autogestionarea

Pe lângă tratamentul medical, măsurile de îngrijire la domiciliu joacă un rol important în ameliorarea simptomelor și promovarea vindecării în cazul herpes zoster.

Îngrijirea rănilor pentru vezicule: Îngrijirea adecvată a leziunilor cutanate poate preveni infecțiile secundare și accelera vindecarea. Veziculele trebuie menținute curate și uscate. Spălarea ușoară cu apă și săpun blând de 1-2 ori pe zi este recomandată, urmată de uscarea delicată prin tamponare, nu prin frecare. Leziunile pot fi lăsate descoperite pentru a facilita uscarea, dar dacă există risc de contaminare sau dacă hainele cauzează iritație, se pot aplica pansamente sterile, neaderente. Acestea trebuie schimbate de câteva ori pe zi sau când devin umede. Este important să se evite spargerea intenționată a veziculelor, deoarece acest lucru poate întârzia vindecarea și crește riscul de infecție. Aplicarea de antibiotice topice poate fi recomandată de medic dacă există semne de infecție secundară. După ce veziculele se sparg natural, crustele formate trebuie lăsate să cadă singure, fără a fi îndepărtate forțat.

Măsuri de confort: Diverse măsuri pot ajuta la ameliorarea disconfortului asociat herpes zoster. Compresele reci aplicate pe zona afectată timp de 20-30 de minute, de mai multe ori pe zi, pot reduce inflamația și ameliora durerea și mâncărimea. Unii pacienți preferă compresele calde, care pot fi mai eficiente pentru durerea profundă. Băile cu ovăz coloidal sau bicarbonat de sodiu pot calma pielea iritată. Loțiunile cu calamină sau gelurile cu aloe vera pot oferi ameliorare temporară a mâncărimii. Purtarea de haine largi, din materiale naturale, moi, reduce fricțiunea și iritația leziunilor. Menținerea unei temperaturi ambientale confortabile și evitarea extremelor de căldură sau frig pot preveni exacerbarea simptomelor. Tehnicile de relaxare, precum respirația profundă, meditația sau vizualizarea ghidată, pot ajuta la gestionarea durerii și reducerea stresului, care poate agrava simptomele.

Recomandări pentru odihnă și recuperare: Odihna adecvată este esențială pentru recuperarea după herpes zoster. Corpul necesită energie suplimentară pentru a combate infecția virală și a repara țesuturile afectate. Pacienții trebuie să își asigure un somn suficient și de calitate, adaptându-și programul pentru a include perioade de odihnă în timpul zilei, dacă este necesar. Activitățile fizice intense trebuie limitate în faza acută a bolii, dar mișcarea ușoară este benefică pentru a preveni rigiditatea și a îmbunătăți circulația. Reluarea treptată a activităților normale trebuie făcută în funcție de toleranță, fără a forța. Stresul poate exacerba simptomele și întârzia vindecarea, astfel încât tehnicile de gestionare a stresului sunt importante. Pacienții trebuie să evite contactul direct al leziunilor active cu persoanele care nu au avut varicelă, în special cu femeile însărcinate, nou-născuții și persoanele imunocompromise, până când toate veziculele formează cruste.

Considerații dietetice: Deși nu există o dietă specifică pentru herpes zoster, o alimentație echilibrată și hidratarea adecvată pot susține funcția imunitară și procesul de vindecare. Consumul de alimente bogate în vitamine și minerale, în special vitamina C, vitamina A, vitamina E, vitamina B12 și zinc, poate sprijini sistemul imunitar. Fructele, legumele, cerealele integrale, proteinele slabe și grăsimile sănătoase trebuie să constituie baza alimentației. Hidratarea adecvată este esențială, recomandându-se consumul a cel puțin 8-10 pahare de lichide pe zi, preferabil apă. Unii pacienți pot beneficia de suplimente nutritive, dar acestea trebuie luate doar la recomandarea medicului. Alimentele care pot exacerba inflamația, precum cele procesate, zaharurile rafinate și grăsimile saturate, ar trebui limitate. Consumul de alcool și cafeină trebuie redus, deoarece acestea pot interfera cu somnul și pot exacerba durerea neuropată.

Prevenirea herpes zoster

Prevenirea herpes zoster și a complicațiilor sale este posibilă prin vaccinare și alte măsuri preventive, în special pentru persoanele cu risc crescut.

Vaccinul Shingrix: Shingrix este un vaccin recombinant, non-viu, aprobat pentru prevenirea herpes zoster și a complicațiilor sale, în special a nevralgiei postherpetice. Acesta conține glicoproteina E a virusului varicela-zoster, combinată cu un sistem adjuvant care stimulează puternic răspunsul imun. Vaccinul se administrează în două doze, la interval de 2-6 luni. Studiile clinice au demonstrat o eficacitate de peste 90% în prevenirea herpes zoster la toate grupele de vârstă, inclusiv la persoanele peste 70 de ani, și o protecție de aproximativ 85% împotriva nevralgiei postherpetice. Eficacitatea rămâne ridicată timp de cel puțin patru ani după vaccinare, fiind semnificativ superioară vaccinului anterior (Zostavax). Efectele secundare sunt de obicei ușoare până la moderate și de scurtă durată, incluzând durere, roșeață și umflătură la locul injectării, precum și oboseală, dureri musculare, dureri de cap, febră și simptome gastro-intestinale.

Persoanele care ar trebui să se vaccineze: Vaccinarea cu Shingrix este recomandată pentru adulții cu vârsta de 50 de ani și peste, indiferent dacă au avut sau nu herpes zoster în trecut. De asemenea, este recomandată pentru persoanele cu vârsta de 19 ani și peste care au un sistem imunitar slăbit din cauza unei boli sau terapii. Vaccinul este indicat chiar și pentru persoanele care au primit anterior vaccinul Zostavax, deoarece Shingrix oferă o protecție superioară. Persoanele care au avut deja un episod de herpes zoster ar trebui să se vaccineze pentru a preveni recurențele, deoarece infecția naturală nu conferă imunitate pe viață împotriva reactivării virusului. Vaccinarea este deosebit de importantă pentru persoanele cu factori de risc pentru herpes zoster sever sau complicații, precum cei cu boli cronice, fumătorii și persoanele expuse la stres cronic. Contraindicațiile includ reacții alergice severe la componente ale vaccinului și, temporar, boala acută moderată sau severă.

Eficacitatea și durata vaccinului: Shingrix oferă o protecție robustă împotriva herpes zoster și a complicațiilor sale. Studiile clinice au arătat o eficacitate de 97% la adulții cu vârsta între 50 și 69 de ani și 91% la cei peste 70 de ani. Protecția împotriva nevralgiei postherpetice depășește 85% la toate grupele de vârstă. Această eficacitate ridicată se menține pe parcursul mai multor ani, cu studii care demonstrează o protecție de peste 85% după patru ani de la vaccinare. Durata exactă a protecției nu este încă cunoscută, dar datele actuale sugerează că aceasta persistă semnificativ mai mult decât în cazul vaccinului Zostavax. Eficacitatea nu pare să fie afectată de factori precum sexul, rasa sau comorbidități. Chiar și în cazurile rare când persoanele vaccinate dezvoltă herpes zoster, boala tinde să fie mai puțin severă, cu risc redus de complicații. Studiile de urmărire pe termen lung sunt în desfășurare pentru a determina dacă vor fi necesare doze de rapel în viitor.

Prevenirea transmiterii: Deși herpes zoster nu este transmis direct de la o persoană la alta, virusul varicela-zoster din leziunile active poate cauza varicelă la persoanele susceptibile care nu au avut boala sau nu au fost vaccinate. Pentru a preveni transmiterea, persoanele cu herpes zoster trebuie să evite contactul direct cu indivizii susceptibili până când toate leziunile formează cruste, în special cu femeile însărcinate care nu au avut varicelă, nou-născuții, persoanele cu sisteme imunitare compromise și copiii nevaccinați. Leziunile active trebuie acoperite cu pansamente sau îmbrăcăminte pentru a reduce riscul de transmitere. Igiena riguroasă a mâinilor este esențială după atingerea zonei afectate. Persoanele cu herpes zoster nu trebuie să meargă la locul de muncă, școală sau în locuri publice dacă leziunile nu pot fi complet acoperite. Vaccinarea împotriva varicelei a populației susceptibile reduce indirect incidența herpes zoster prin limitarea circulației virusului sălbatic în comunitate.

Considerații speciale

Anumite grupuri de persoane necesită o atenție specială în ceea ce privește diagnosticul, tratamentul și managementul herpes zoster, datorită riscurilor și considerațiilor unice.

Herpes zoster în timpul sarcinii: Herpes zoster în timpul sarcinii este rar, deoarece majoritatea femeilor de vârstă fertilă au imunitate celulară suficientă pentru a preveni reactivarea virusului. Când apare, herpes zoster nu este asociat cu un risc crescut de malformații congenitale sau complicații fetale, spre deosebire de infecția primară cu varicelă în timpul sarcinii. Tratamentul trebuie adaptat pentru a asigura siguranța mamei și a fătului. Aciclovirul este considerat sigur în sarcină și este medicamentul de elecție pentru cazurile moderate până la severe. Managementul durerii poate fi problematic, deoarece multe analgezice au restricții în sarcină. Paracetamolul este opțiunea cea mai sigură, iar opioidele pot fi utilizate pentru durere severă sub supraveghere medicală atentă. Femeile însărcinate cu herpes zoster nu prezintă risc de transmitere transplacentară a infecției, dar trebuie să evite contactul cu persoanele susceptibile. Consultarea promptă a medicului este esențială pentru a stabili planul de tratament adecvat.

Herpes zoster la copii: Herpes zoster pediatric este rar, reprezentând mai puțin de 10% din toate cazurile. Apare mai frecvent la copiii care au avut varicelă în primul an de viață sau a căror mamă a avut varicelă în timpul sarcinii. De asemenea, poate apărea la copiii care au primit vaccinul varicelic, deși cu o incidență mult mai scăzută comparativ cu infecția naturală. Manifestările clinice sunt similare cu cele de la adulți, dar boala tinde să fie mai ușoară, cu durere mai puțin severă și risc redus de complicații pe termen lung. Nevralgia postherpetică este extrem de rară la copii. Tratamentul antiviral este recomandat pentru cazurile moderate până la severe, pentru implicarea oftalmică sau la copiii imunocompromiși. Aciclovirul este medicamentul de elecție, ajustat în funcție de greutatea corporală. Copiii cu herpes zoster pot frecventa școala dacă leziunile pot fi acoperite, dar trebuie să evite contactul cu colegii susceptibili, în special cu cei imunocompromiși.

Episoade recurente de herpes zoster: Deși majoritatea persoanelor experimentează un singur episod de herpes zoster în viață, recurențele sunt posibile, în special la persoanele cu sisteme imunitare compromise. Rata de recurență în populația generală este de aproximativ 5% la 8 ani după primul episod. Factorii de risc pentru recurență includ vârsta înaintată, severitatea primului episod, prezența nevralgiei postherpetice după episodul inițial și imunosupresia. Recurențele pot apărea în același dermatom sau într-unul diferit. Diagnosticul diferențial trebuie să excludă alte afecțiuni cu manifestări similare, precum infecția cu herpes simplex. Tratamentul episoadelor recurente urmează aceleași principii ca pentru primul episod, dar poate necesita o durată mai lungă sau doze mai mari de antivirale. Vaccinarea cu Shingrix este recomandată pentru prevenirea recurențelor, chiar și la persoanele care au avut deja unul sau mai multe episoade de herpes zoster.

Herpes zoster și pacienții imunocompromiși: Pacienții cu sisteme imunitare compromise prezintă un risc semnificativ mai mare de a dezvolta herpes zoster, cu manifestări mai severe și complicații mai frecvente. Această categorie include persoanele cu HIV/SIDA, cancer (în special malignități hematologice), recipienți de transplant de organe sau celule stem, și cei care primesc terapii imunosupresoare pentru boli autoimune. La acești pacienți, herpes zoster poate fi diseminat, afectând multiple dermatoame sau organe interne. Diagnosticul precoce și tratamentul prompt sunt cruciale. Terapia antivirală intravenoasă este adesea necesară, cu doze mai mari și durată mai lungă de tratament. Monitorizarea atentă pentru complicații, inclusiv suprainfecții bacteriene și diseminare viscerală, este esențială. Profilaxia antivirală poate fi considerată pentru pacienții cu risc foarte ridicat. Vaccinul Shingrix, fiind un vaccin non-viu, este recomandat pentru multe categorii de pacienți imunocompromiși, deși răspunsul imun poate fi suboptimal.