Diagnosticul se bazează pe criterii clinice specifice, iar tratamentul necesită o abordare multidisciplinară, combinând terapii topice, sistemice și intervenții pentru întreruperea ciclului mâncărime-zgâriere. Deși gestionarea prurigoului cronic poate fi dificilă, noile terapii emergente, precum dupilumab și inhibitorii JAK, oferă perspective promițătoare pentru pacienții care nu răspund la tratamentele convenționale.
Înțelegerea prurigoului cronic
Prurigoul cronic reprezintă o afecțiune dermatologică distinctă, cu impact semnificativ asupra calității vieții pacienților. Caracterizată prin mâncărime intensă și persistentă, această condiție generează un ciclu vicios de zgâriere-mâncărime care duce la apariția leziunilor cutanate specifice și la modificări neurologice importante.
Definiție și criterii clinice: Prurigoul cronic este definit ca o afecțiune cutanată distinctă caracterizată prin prezența pruritului cronic (mâncărime) pentru cel puțin 6 săptămâni, însoțit de leziuni cutanate multiple, localizate sau generalizate, sub formă de papule, noduli sau plăci. Conform criteriilor stabilite de Proiectul European de Prurigo, diagnosticul necesită prezența mâncărimii cronice, a leziunilor pruriginoase multiple și a unui istoric sau semne de zgâriere repetată. Aceste criterii clinice sunt esențiale pentru diferențierea prurigoului cronic de alte afecțiuni dermatologice care prezintă simptome similare.
Tipuri de Prurigo Cronic: Prurigoul cronic se manifestă în mai multe forme clinice, fiecare cu caracteristici distinctive. Prurigoul nodular reprezintă cea mai frecventă formă, caracterizată prin noduli fermi, pruriginoși, localizați predominant pe suprafețele de extensie ale extremităților. Prurigoul papular prezintă papule mici, în formă de cupolă, intens pruriginoase. Prurigoul în plăci se manifestă prin leziuni plate, scuamoase, iar prurigoul liniar apare ca leziuni dispuse în linii sau șiruri. Prurigoul pigmentos lasă hiperpigmentare post-inflamatorie semnificativă. Aceste variante pot coexista la același pacient sau pot evolua una în alta.
Fiziopatologie: Mecanismele fiziopatologice ale prurigoului cronic sunt complexe și implică interacțiuni neuroinflamatorii. Inițial, diverși factori declanșatori activează terminațiile nervoase pruriceptive din piele, eliberând mediatori ai pruritului precum substanța P, factorul de creștere nervos și interleukine proinflamatorii. Acești mediatori stimulează receptorii pruriceptivi și atrag celule inflamatorii, creând un mediu proinflamator care perpetuează senzația de mâncărime. Studiile recente au evidențiat rolul important al citokinelor Th2, în special IL-4, IL-13 și IL-31, în patogeneza prurigoului cronic, explicând eficacitatea terapiilor care vizează aceste căi imunologice.
Ciclul mâncărime-zgâriere: Un aspect fundamental în patogeneza prurigoului cronic este ciclul vicios mâncărime-zgâriere. Mâncărimea intensă determină pacientul să se zgârie, ceea ce provoacă microtraume cutanate și eliberarea de mediatori inflamatori. Acești mediatori intensifică senzația de mâncărime, determinând noi episoade de zgâriere. Cu timpul, acest ciclu se autoperpetueză, devenind independent de factorul declanșator inițial. Întreruperea acestui ciclu reprezintă o țintă terapeutică esențială în managementul prurigoului cronic, necesitând adesea o abordare multidisciplinară.
Sensibilizarea neuronală: În prurigoul cronic, expunerea repetată la stimuli pruriginoși duce la sensibilizarea neuronală, un proces prin care pragul de activare a neuronilor pruriceptivi scade progresiv. Acest fenomen explică de ce pacienții percep stimuli normali ca fiind pruriginoși și de ce mâncărimea persistă chiar și după eliminarea factorului declanșator inițial. Sensibilizarea neuronală implică modificări structurale și funcționale ale sistemului nervos periferic și central, inclusiv înmugurirea fibrelor nervoase, hiperexcitabilitatea neuronală și alterarea procesării senzoriale la nivel central. Aceste modificări neurologice explică caracterul cronic și rezistent la tratament al prurigoului.
Prezentare clinică
Manifestările clinice ale prurigoului cronic sunt diverse și pot varia semnificativ de la un pacient la altul. Înțelegerea acestor manifestări este esențială pentru diagnosticul corect și managementul adecvat al bolii.
Simptome primare
Simptomul cardinal al prurigoului cronic este pruritul intens și persistent, descris adesea de pacienți ca fiind insuportabil. Mâncărimea se intensifică de obicei seara și noaptea, perturbând semnificativ somnul. Pacienții raportează o senzație irezistibilă de a se zgâria, care oferă o ușurare temporară, dar agravează ciclul patologic. Pruritul poate fi localizat sau generalizat și este adesea descris ca având caracter de înțepătură, arsură sau furnicătură. Intensitatea pruritului în prurigoul cronic este semnificativ mai mare comparativ cu alte afecțiuni pruriginoase, fiind evaluată frecvent cu scoruri ridicate pe scalele vizuale analogice de evaluare a pruritului.
Leziuni caracteristice
Leziunile cutanate din prurigoul cronic sunt rezultatul zgârieturilor repetate și al procesului inflamator cronic. Acestea apar ca papule, noduli sau plăci, cu dimensiuni variind de la câțiva milimetri la câțiva centimetri. Leziunile sunt de obicei simetrice, ferme la palpare și prezintă adesea o suprafață hiperkeratotică cu cruste sau excoriații. O caracteristică distinctivă este aspectul umbilicat al leziunilor, cu o depresiune centrală înconjurată de un inel hiperkeratotic. Histologic, leziunile prezintă hiperkeratoză, acantoză, fibroză dermică și infiltrat inflamator mixt, reflectând natura cronică a afecțiunii.
Localizări și distribuție comune
Leziunile prurigoului cronic apar predominant pe suprafețele de extensie ale extremităților, în special pe coate, genunchi, partea dorsală a mâinilor și picioarele. Trunchiul, fesele și zona lombară pot fi de asemenea afectate. Este caracteristic faptul că regiunile greu accesibile pentru zgâriere, precum mijlocul spatelui, sunt de obicei cruțate. Distribuția leziunilor este de obicei simetrică și poate fi localizată sau generalizată. Regiunile palmo-plantare și fața sunt rareori implicate, iar când sunt afectate, trebuie luate în considerare alte diagnostice diferențiale.
Impact asupra calității vieții
Prurigoul cronic are un impact profund asupra calității vieții pacienților, afectând multiple aspecte ale funcționării zilnice. Pruritul intens și persistent cauzează tulburări de somn, anxietate, depresie și izolare socială. Pacienții raportează frecvent sentimente de frustrare, jenă și stigmatizare din cauza aspectului vizibil al leziunilor. Studiile au demonstrat că impactul prurigoului cronic asupra calității vieții este comparabil cu cel al psoriazisului sever sau dermatitei atopice. Evaluarea și abordarea acestui impact psihosocial reprezintă o componentă esențială a managementului holistic al bolii.
Tipuri de leziuni
Papule: Papulele din prurigoul cronic sunt leziuni mici, solide, care se ridică deasupra nivelului pielii, cu dimensiuni între 1 și 5 mm. Acestea au o culoare rozată sau eritematoasă și prezintă adesea excoriații sau cruste la suprafață, ca rezultat al zgârieturilor repetate. Papulele apar frecvent grupate în plăci și reprezintă stadiul inițial al leziunilor pruriginoase. Histologic, papulele prezintă hiperkeratoză, acantoză și un infiltrat inflamator perivascular în derm. Aceste leziuni sunt intens pruriginoase și pot evolua în noduli în absența unui tratament adecvat sau în prezența zgârieturilor persistente.
Noduli: Nodulii sunt leziuni mai mari și mai profunde decât papulele, cu dimensiuni între 0,5 și 3 cm, reprezentând forma clasică a prurigoului nodular. Acești noduli sunt fermi la palpare, bine delimitați și prezintă o suprafață hiperkeratotică, adesea cu excoriații sau cruste. Culoarea variază de la roz-roșiatică la maro sau hiperpigmentată, în special la pacienții cu fototipuri cutanate mai închise. Nodulii sunt extrem de pruriginoși și pot persista luni sau ani de zile, chiar și după tratament. Histologic, nodulii prezintă hiperkeratoză marcată, acantoză, fibroză dermică și un infiltrat inflamator mixt, reflectând natura cronică a procesului inflamator.
Plăci: Plăcile din prurigoul cronic sunt leziuni plate, ușor ridicate, cu dimensiuni mai mari de 1 cm, rezultate din confluența mai multor papule sau noduli. Acestea au o suprafață neregulată, frecvent scuamoasă sau lichenificată, și sunt înconjurate de zone de piele normală sau eritematoasă. Plăcile apar predominant pe suprafețele de extensie ale extremităților și pe trunchi. Pruritul asociat plăcilor este intens și persistent, determinând zgârieturi repetate care agravează lichenificarea și hiperpigmentarea. Histologic, plăcile prezintă modificări similare cu nodulii, dar cu o accentuare a lichenificării și fibrozei dermice, reflectând durata mai lungă a procesului inflamator.
Cauze și afecțiuni asociate
Prurigoul cronic poate fi declanșat sau exacerbat de numeroase afecțiuni subiacente. Identificarea și tratarea acestor cauze reprezintă un aspect esențial al managementului bolii.
Origini dermatologice: Afecțiunile dermatologice reprezintă cauze frecvente ale prurigoului cronic, fiind implicate în aproximativ 50% din cazuri. Dermatita atopică este cea mai comună asociere, mulți pacienți având antecedente personale sau familiale de atopie. Alte afecțiuni cutanate asociate includ psoriazisul, dermatita de contact, lichen plan, pemfigoidul bulos (care poate prezenta o variantă nodulară numită pemfigoid nodularis) și dermatita herpetiformă. Mecanismul comun prin care aceste afecțiuni duc la prurigo cronic este inflamația cutanată cronică, care sensibilizează terminațiile nervoase și inițiază ciclul mâncărime-zgâriere. Tratamentul adecvat al afecțiunii dermatologice subiacente poate duce la ameliorarea semnificativă a prurigoului.
Cauze sistemice: Numeroase afecțiuni sistemice pot fi asociate cu prurigoul cronic prin inducerea pruritului cronic. Bolile hepatice, în special colestaza și hepatita cronică, produc prurit prin acumularea de acizi biliari și alți metaboliți în piele. Insuficiența renală cronică cauzează prurit prin mecanisme complexe, inclusiv dezechilibre electrolitice și acumularea de toxine uremice. Afecțiunile tiroidiene, atât hipotiroidismul cât și hipertiroidismul, pot induce prurit prin efectele hormonilor tiroidieni asupra pielii. Bolile hematologice, precum policitemia vera, limfoamele și alte neoplazii, sunt asociate frecvent cu prurit paraneoplazic. Deficiențele nutriționale, în special de fier și vitamine, pot contribui la dezvoltarea prurigoului cronic prin mecanisme incomplet elucidate.
Cauze infecțioase: Infecțiile pot declanșa sau exacerba prurigoul cronic prin multiple mecanisme. Infecția cu HIV este o cauză recunoscută de prurigo cronic, manifestându-se adesea ca erupție papulară pruriginoasă a HIV. Infestările parazitare, precum scabia sau pediculoza, induc prurit intens prin reacții de hipersensibilitate la paraziți și produșii lor. Infecțiile fungice cutanate, precum dermatofitozele, pot cauza prurit și leziuni care mimează prurigoul cronic. Infecțiile bacteriene, inclusiv cele cu Staphylococcus aureus, pot coloniza secundar leziunile de prurigo și pot exacerba inflamația și pruritul. Identificarea și tratarea promptă a acestor infecții este esențială pentru managementul eficient al prurigoului cronic.
Factori neurologici și psihiatrici: Afecțiunile neurologice și psihiatrice joacă un rol important în patogeneza prurigoului cronic. Neuropatiile periferice, în special cele asociate cu diabetul zaharat, pot cauza prurit neuropatic care duce la dezvoltarea leziunilor de prurigo. Afecțiunile neurologice centrale, precum scleroza multiplă sau leziunile medulare, pot altera procesarea senzorială și induce prurit. Factorii psihiatrici, inclusiv anxietatea, depresia, stresul cronic și tulburările obsesiv-compulsive, pot exacerba pruritul și comportamentul de zgâriere. Consumul de substanțe, în special de amfetamine și cocaină, a fost asociat cu prurigoul cronic. Abordarea acestor factori neurologici și psihiatrici necesită adesea o colaborare multidisciplinară între dermatologi, neurologi și psihiatri.
Origini multifactoriale sau nedeterminate: În aproximativ 10-20% din cazurile de prurigo cronic, cauza rămâne nedeterminată chiar și după investigații amănunțite. Aceste cazuri sunt clasificate ca prurigo cronic idiopatic sau de origine nedeterminată. În multe situații, prurigoul cronic are o etiologie multifactorială, cu contribuția simultană a mai multor factori dermatologici, sistemici, neurologici și psihiatrici. Această complexitate etiologică explică parțial dificultatea managementului terapeutic și necesitatea unei abordări personalizate. Chiar și în absența identificării unei cauze specifice, tratamentul simptomatic al pruritului și întreruperea ciclului mâncărime-zgâriere rămân obiective terapeutice esențiale.
Diagnostic
Diagnosticul prurigoului cronic se bazează pe evaluarea clinică atentă, coroborată cu investigații paraclinice pentru identificarea cauzelor subiacente și excluderea altor afecțiuni.
Evaluare clinică: Evaluarea clinică a pacientului cu suspiciune de prurigo cronic începe cu o anamneză detaliată, care trebuie să includă durata și caracteristicile pruritului, factorii declanșatori și agravanți, tratamentele anterioare și răspunsul la acestea, precum și antecedentele personale și familiale de afecțiuni atopice sau alte boli dermatologice. Examenul fizic complet trebuie să evalueze distribuția, morfologia și stadiul leziunilor cutanate, precum și prezența semnelor de zgâriere cronică. Trebuie căutate semne ale afecțiunilor sistemice asociate, precum icterul, paloarea, adenopatiile sau hepatosplenomegalia. Evaluarea clinică trebuie să includă și o evaluare a impactului psihosocial al bolii asupra pacientului.
Criterii diagnostice: Conform consensului Proiectului European de Prurigo, diagnosticul prurigoului cronic necesită îndeplinirea a trei criterii principale: prezența pruritului cronic cu o durată de cel puțin 6 săptămâni, prezența leziunilor pruriginoase multiple (papule, noduli și/sau plăci) și istoricul și/sau semnele de zgâriere repetată. Aceste criterii clinice sunt suficiente pentru stabilirea diagnosticului, fără necesitatea confirmării histopatologice în majoritatea cazurilor. Criteriile diagnostice ajută la diferențierea prurigoului cronic de alte afecțiuni pruriginoase și orientează abordarea terapeutică. Severitatea bolii poate fi evaluată utilizând scale specifice, precum Investigator Global Assessment pentru prurigoul nodular, care clasifică severitatea în funcție de numărul de leziuni.
Biopsie cutanată: Biopsia cutanată nu este de obicei necesară pentru diagnosticul prurigoului cronic, dar poate fi utilă în cazurile atipice sau pentru excluderea altor afecțiuni. Modificările histopatologice în prurigoul cronic includ hiperkeratoză, acantoză, fibroză dermică și un infiltrat inflamator mixt, dar aceste modificări nu sunt patognomonice. Biopsia este recomandată în special atunci când leziunile apar pe pielea inflamată preexistentă sau pentru diagnosticul diferențial cu afecțiuni cutanate cu debut nespecific, precum pemfigoidul bulos sau dermatita herpetiformă. Examinarea histopatologică poate include și imunofluorescență directă pentru excluderea bolilor buloase autoimune.
Investigații recomandate: Investigațiile paraclinice în prurigoul cronic sunt orientate către identificarea cauzelor subiacente și excluderea afecțiunilor asociate. Acestea includ analize de sânge (hemoleucogramă completă, biochimie hepatică și renală, electroliți, proteine serice, electroforeză, imunoglobuline, hormoni tiroidieni), teste pentru infecții (HIV, hepatite virale, serologie pentru parazitoze), teste alergologice (IgE totale, teste cutanate sau serologice pentru alergeni specifici) și, în cazuri selectate, imagistică (radiografie toracică, ecografie abdominală, tomografie computerizată sau rezonanță magnetică). Amploarea investigațiilor trebuie adaptată contextului clinic și rezultatelor evaluării inițiale.
Diagnostic diferențial: Diagnosticul diferențial al prurigoului cronic include multiple afecțiuni dermatologice pruriginoase. Scabia trebuie exclusă prin examinarea microscopică a raclatului cutanat pentru identificarea acarianului și a produșilor săi. Dermatita atopică se diferențiază prin distribuția caracteristică a leziunilor și antecedentele de atopie. Lichenul plan prezintă papule poligonale violacee cu striaţii Wickham. Dermatita herpetiformă are o distribuție caracteristică și răspunde la dieta fără gluten. Pemfigoidul bulos poate prezenta o variantă nodulară, dar imunofluorescența directă este diagnostică. Pruritul aquagenic, senescent sau neuropatic poate mima prurigoul cronic, dar leziunile secundare sunt diferite. Dermatita artefactă trebuie considerată în cazurile cu distribuție atipică a leziunilor.
Opțiuni de tratament
Managementul prurigoului cronic necesită o abordare terapeutică complexă, adaptată severității bolii și cauzelor subiacente identificate.
Tratamente topice
Terapiile topice reprezintă prima linie de tratament în formele ușoare până la moderate de prurigo cronic. Corticosteroizii topici de potență medie până la mare sunt frecvent utilizați pentru reducerea inflamației și pruritului. Aceștia trebuie aplicați pe leziuni de 1-2 ori pe zi, pentru perioade limitate, pentru a evita efectele adverse locale precum atrofia cutanată, teleangiectaziile sau striurile. Inhibitorii topici ai calcineurinei (tacrolimus, pimecrolimus) reprezintă o alternativă valoroasă, în special pentru tratamentul de lungă durată, deoarece nu produc atrofie cutanată. Capsaicina topică, derivată din ardei iute, dezactivează receptorii pruriceptivi și poate oferi ameliorare după aplicări repetate. Anestezicele locale, precum pramoxina, oferă o ameliorare temporară a pruritului. Emolientele și hidratantele sunt adjuvanți importanți care restabilesc bariera cutanată și reduc xeroza.
Tratamente sistemice
Terapia sistemică este indicată în cazurile moderate până la severe de prurigo cronic, care nu răspund la tratamentele topice. Antihistaminicele orale, în special cele de generația I cu efect sedativ, pot ameliora pruritul și îmbunătăți somnul, deși eficacitatea lor în prurigoul cronic este adesea limitată. Gabapentinoizii (gabapentina, pregabalina) sunt eficienți în pruritul de origine neuropatică și în cazurile cu sensibilizare centrală. Antidepresivele, precum amitriptilina sau mirtazapina, au efecte antipruritic și sedativ. Imunosupresoarele sistemice, inclusiv metotrexatul, ciclosporina și azatioprina, sunt rezervate pentru cazurile severe, refractare. Corticosteroizii sistemici pot oferi ameliorare rapidă în exacerbări, dar utilizarea lor pe termen lung este limitată de efectele adverse. Antagoniștii opiozi, precum naltrexona, pot întrerupe ciclul mâncărime-zgâriere prin modularea sistemului opioid endogen.
Fototerapie
Fototerapia reprezintă o opțiune terapeutică valoroasă pentru prurigoul cronic generalizat. Radiația ultravioletă B cu bandă îngustă (NB-UVB) este modalitatea cea mai frecvent utilizată, administrată de 2-3 ori pe săptămână, pentru 20-30 de ședințe. Fototerapia PUVA (psoralen plus ultraviolete A) poate fi utilizată în cazurile refractare la NB-UVB. Mecanismele de acțiune ale fototerapiei includ efecte imunomodulatoare, reducerea infiltratului inflamator cutanat, diminuarea eliberării de mediatori ai pruritului și efecte antiproliferative asupra keratinocitelor. Fototerapia poate fi combinată cu tratamente topice sau sistemice pentru efect sinergic. Principalele limitări includ accesibilitatea, necesitatea deplasării frecvente la centrul medical și potențialul carcinogen pe termen lung.
Întreruperea ciclului mâncărime-zgâriere
Întreruperea ciclului vicios mâncărime-zgâriere reprezintă un obiectiv terapeutic esențial în managementul prurigoului cronic. Măsurile practice includ menținerea unghiilor scurte și curate, purtarea de mănuși în timpul somnului, aplicarea de comprese reci pentru ameliorarea imediată a pruritului și tehnici de distragere a atenției. Terapia comportamentală, inclusiv tehnici de inversare a obiceiului și terapia cognitiv-comportamentală, poate ajuta pacienții să controleze impulsul de a se zgâria. Hipnoza și tehnicile de relaxare pot reduce anxietatea asociată și percepția pruritului. Educația pacientului privind natura ciclică a bolii și importanța evitării zgârieturilor este fundamentală pentru succesul terapeutic pe termen lung.
Terapii emergente
Dupilumab: Dupilumab este un anticorp monoclonal complet umanizat care blochează receptorul alfa al interleukinei-4, inhibând astfel semnalizarea IL-4 și IL-13, citokine cheie în inflamația de tip Th2. Acest medicament a primit recent aprobarea Agenției Europene a Medicamentelor și a Administrației Americane pentru Alimente și Medicamente pentru tratamentul prurigoului nodular moderat până la sever. Studiile clinice au demonstrat eficacitatea semnificativă a dupilumabului în reducerea pruritului și a numărului de leziuni la pacienții cu prurigo nodular. Administrat subcutanat la fiecare două săptămâni, dupilumabul a determinat ameliorarea semnificativă a simptomelor la aproximativ 60% dintre pacienți, comparativ cu 18% în grupul placebo. Profilul de siguranță este favorabil, cele mai frecvente reacții adverse fiind conjunctivita, reacțiile la locul injecției și rinofaringita.
Inhibitori JAK: Inhibitorii Janus kinazei (JAK) reprezintă o clasă nouă de medicamente care blochează căile de semnalizare intracelulare implicate în transmiterea semnalelor de la multiple citokine proinflamatorii. Aceste molecule mici pot fi administrate oral sau topic și au demonstrat eficacitate în diverse afecțiuni inflamatorii cutanate. În prurigoul cronic, inhibitorii JAK precum ruxolitinib, baricitinib, upadacitinib și abrocitinib sunt în curs de evaluare în studii clinice. Rezultatele preliminare sunt promițătoare, cu ameliorarea semnificativă a pruritului și reducerea leziunilor cutanate. Ruxolitinib topic a demonstrat eficacitate în studii de fază 2, cu un profil de siguranță favorabil. Inhibitorii JAK orali oferă avantajul administrării sistemice cu debut rapid al acțiunii, dar necesită monitorizare pentru potențiale efecte adverse, inclusiv infecții, modificări hematologice și evenimente tromboembolice.
Strategii de gestionare
Abordarea comprehensivă a prurigoului cronic necesită nu doar tratamentul simptomatic, ci și identificarea și managementul afecțiunilor subiacente, precum și adaptarea stilului de viață.
Abordarea afecțiunilor subiacente: Identificarea și tratarea afecțiunilor subiacente reprezintă un aspect fundamental al managementului prurigoului cronic. Pentru cauzele dermatologice, precum dermatita atopică sau psoriazisul, tratamentul specific al acestor afecțiuni poate duce la ameliorarea semnificativă a prurigoului. În cazul cauzelor sistemice, precum bolile hepatice, renale sau tiroidiene, controlul adecvat al acestor afecțiuni este esențial. Pentru cauzele infecțioase, tratamentul antimicrobian, antiviral sau antiparazitar specific este indicat. Abordarea factorilor neurologici și psihiatrici poate necesita colaborarea cu specialiști din aceste domenii și poate include tratamente farmacologice și psihoterapie. Chiar și în cazurile idiopatice, investigarea periodică pentru identificarea unor potențiale cauze este recomandată, deoarece prurigoul cronic poate precede manifestarea clinică a unor afecțiuni sistemice.
Modificări ale stilului de viață: Adaptările stilului de viață pot contribui semnificativ la ameliorarea simptomelor și prevenirea exacerbărilor în prurigoul cronic. Evitarea factorilor declanșatori sau agravanți, precum căldura excesivă, transpirația, stresul și anumite țesături sintetice, este esențială. Menținerea unei temperaturi ambientale moderate și utilizarea hainelor din bumbac sau materiale naturale pot reduce disconfortul. Dușurile scurte, cu apă călduță, urmate de aplicarea imediată a emolientelor, ajută la hidratarea pielii și reducerea xerozei. Tehnicile de gestionare a stresului, precum meditația, yoga sau exercițiile de respirație, pot diminua exacerbările legate de stres. Evitarea consumului de alcool, a alimentelor picante și a cafelei poate fi benefică pentru unii pacienți. Menținerea unei greutăți sănătoase și activitatea fizică moderată contribuie la starea generală de sănătate și pot ameliora simptomele.
Monitorizare și îngrijire de urmărire: Monitorizarea regulată a pacienților cu prurigo cronic este esențială pentru evaluarea răspunsului la tratament, ajustarea terapiei și detectarea precoce a efectelor adverse sau a complicațiilor. Frecvența consultațiilor de urmărire depinde de severitatea bolii, regimul terapeutic și prezența comorbidităților, variind de la săptămânal în fazele acute până la trimestrial în cazurile stabile. Evaluarea trebuie să includă severitatea pruritului, numărul și aspectul leziunilor, calitatea somnului și impactul asupra calității vieții. Monitorizarea paraclinică este necesară pentru pacienții care primesc terapii sistemice imunosupresoare sau biologice, incluzând analize hematologice, biochimice și, în funcție de medicament, teste specifice. Educația continuă a pacientului și suportul psihologic reprezintă componente importante ale îngrijirii de urmărire.