Tesut necrozat: cauze, simptome, complicatii si tratament

Spre deosebire de apoptoza, care este un proces controlat de moarte celulară, necroza este adesea rezultatul unor factori externi dăunători și poate avea consecințe severe asupra sănătății. Diagnosticarea și tratamentul prompt al țesutului necrozat sunt esențiale pentru a preveni complicațiile și pentru a îmbunătăți prognosticul pacientului.

Înțelegerea țesutului necrozat

Țesutul necrozat reprezintă o consecință severă a morții celulare necontrolate în organism. Acest proces patologic poate afecta orice tip de țesut și organ, ducând la pierderea funcției și la potențiale complicații grave. Înțelegerea mecanismelor și caracteristicilor necrozei este crucială pentru gestionarea eficientă a acestei condiții medicale.

Definiția țesutului necrozat

Țesutul necrozat se referă la masa de celule și țesuturi care au suferit moarte celulară ca urmare a unor leziuni sau boli. Acest proces se caracterizează prin pierderea integrității membranei celulare, eliberarea conținutului celular în spațiul extracelular și declanșarea unui răspuns inflamator. Necroza diferă de apoptoză, care este o formă programată și controlată de moarte celulară, prin natura sa dezorganizată și potențialul de a afecta țesuturile înconjurătoare.

Caracteristicile țesutului necrozat

Țesutul necrozat prezintă o serie de modificări distinctive atât la nivel macroscopic, cât și microscopic. Macroscopic, zona afectată poate apărea decolorată, variind de la alb-gălbui la negru, în funcție de cauza și stadiul necrozei. Textura țesutului se modifică, devenind adesea moale și friabilă. Microscopic, se observă pierderea structurii celulare normale, cu nuclee picnotice sau absente, citoplasmă eozinofilică și membrane celulare rupte. Infiltratul inflamator este o caracteristică proeminentă, cu acumulare de neutrofile și macrofage în zona afectată.

Tipuri de necroză

Necroza coagulativă: Acest tip de necroză se caracterizează prin păstrarea arhitecturii generale a țesutului pentru o perioadă după moartea celulară. Celulele afectate își mențin conturul, dar își pierd detaliile nucleare și citoplasmatice. Necroza coagulativă este frecvent observată în infarctele organelor solide, cum ar fi inima sau rinichii. Țesutul afectat apare ferm și palid la examinarea macroscopică.

Necroza de lichefiere: În acest tip de necroză, țesutul mort se transformă într-o masă lichidă sau semi-lichidă. Acest proces este caracteristic infecțiilor bacteriene sau fungice și este frecvent întâlnit în abcese. Enzimele eliberate de celulele inflamatorii și bacterii digeră țesutul mort, rezultând o consistență purulentă. În creier, necroza de lichefiere poate apărea și ca urmare a ischemiei, datorită conținutului ridicat de lipide și enzime litice.

Necroza cazeoasă: Acest tip de necroză este asociat în principal cu infecția tuberculoasă. Țesutul afectat capătă o aparență brânzoasă, albicioasă și friabilă. La nivel microscopic, se observă o zonă centrală de necroză înconjurată de celule inflamatorii, inclusiv celule gigante multinucleate și limfocite. Necroza cazeoasă este rezultatul unei reacții imune specifice împotriva bacilului tuberculozei.

Necroza grasă: Acest tip de necroză afectează în principal țesutul adipos. Poate fi observată în pancreas în cazul pancreatitei acute sau în țesutul mamar după traumatisme. Enzimele lipolitice eliberate duc la descompunerea lipidelor în acizi grași liberi, care apoi reacționează cu calciul pentru a forma depozite de săpun de calciu. Aceste depozite apar ca zone alb-gălbui, opace în țesutul afectat.

Necroza fibrinoidă: Acest tip de necroză este caracteristic vaselor de sânge și este frecvent asociat cu bolile autoimune, cum ar fi lupusul eritematos sistemic. Se caracterizează prin depunerea de material proteic (fibrinoid) în pereții vaselor de sânge, ducând la îngroșarea și fragilizarea acestora. La nivel microscopic, materialul fibrinoid apare intens eozinofilic și poate duce la ocluzia vaselor afectate.

Necroza gangrenoasă: Gangrena reprezintă o formă severă de necroză care afectează de obicei extremitățile sau țesuturile superficiale. Poate fi clasificată în gangrenă uscată (cauzată de ischemie) sau gangrenă umedă (asociată cu infecție bacteriană). În gangrena uscată, țesutul devine negru, uscat și mumificat, în timp ce în gangrena umedă, țesutul este umed, edemațiat și emană un miros putrid datorită activității bacteriene.

Cauzele țesutului necrozat

Țesutul necrozat poate apărea ca urmare a unei varietăți de factori care perturbă homeostazia celulară și tisulară. Înțelegerea acestor cauze este esențială pentru prevenirea și gestionarea eficientă a necrozei.

Lipsa de aport sanguin: Insuficiența circulației sanguine reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale necrozei tisulare. Când fluxul sanguin către o anumită zonă este întrerupt sau redus semnificativ, celulele sunt private de oxigen și nutrienți esențiali, ducând la moarte celulară rapidă. Această situație poate apărea în cazul trombozei, emboliei, aterosclerozei severe sau compresiei vasculare. Infarctul miocardic și accidentul vascular cerebral sunt exemple clasice de necroză cauzată de lipsa aportului sanguin. În extremități, ischemia severă poate duce la gangrenă, o formă avansată de necroză care poate necesita amputație.

Leziuni fizice: Traumatismele mecanice reprezintă o cauză frecventă a țesutului necrozat. Acestea pot include lovituri, zdrobiri, fracturi sau arsuri, care pot deteriora direct celulele și vasele de sânge. Leziunile severe pot întrerupe complet fluxul sanguin către o zonă, ducând la moartea rapidă a țesutului. Chiar și traumatismele mai puțin severe pot cauza edem și inflamație, care pot comprima vasele de sânge și limita aportul de oxigen și nutrienți, rezultând în necroză localizată.

Expunerea la substanțe chimice: Contactul direct cu anumite substanțe chimice poate cauza necroză tisulară. Acizii puternici, bazele, oxidanții și solvenții organici pot deteriora membranele celulare și denatura proteinele, ducând la moartea celulară rapidă. Expunerea la toxine industriale, pesticide sau venin de șarpe poate, de asemenea, provoca necroză prin interferența cu procesele celulare vitale sau prin inducerea unei reacții inflamatorii severe. Severitatea necrozei depinde de concentrația substanței, durata expunerii și capacitatea țesutului de a neutraliza sau elimina agentul chimic.

Infecții: Diverse microorganisme pot provoca necroză tisulară prin mecanisme directe și indirecte. Bacteriile pot elibera toxine care distrug celulele sau pot declanșa un răspuns inflamator exagerat care dăunează țesuturilor. Infecțiile fungice invazive pot invada și distruge țesuturile, în special la pacienții imunocompromiși. Virusurile pot cauza moartea celulară prin replicare intracelulară sau prin inducerea apoptozei. Fasceita necrozantă, o infecție bacteriană severă a țesuturilor moi, este un exemplu clasic de necroză cauzată de infecție, care necesită intervenție medicală urgentă.

Temperaturi extreme: Expunerea la temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute poate duce la necroză tisulară. Arsurile severe cauzează denaturarea proteinelor și distrugerea membranelor celulare, rezultând în necroză coagulativă. Degerăturile severe duc la formarea de cristale de gheață în celule, care rup membranele celulare și întrerup circulația sanguină, provocând necroză. Hipotermia prelungită poate cauza necroză prin reducerea fluxului sanguin către extremități. În ambele cazuri, severitatea necrozei depinde de durata expunerii și de profunzimea afectării țesuturilor.

Simptome și semne ale țesutului necrozat

Țesutul necrozat se manifestă printr-o serie de simptome și semne distinctive, care pot varia în funcție de localizarea și cauza necrozei. Recunoașterea acestor indicatori este crucială pentru diagnosticarea precoce și inițierea promptă a tratamentului, prevenind astfel complicațiile potențial grave.

Durere și sensibilitate: Durerea asociată cu țesutul necrozat poate varia semnificativ în intensitate și caracter. În stadiile inițiale, zona afectată poate fi extrem de sensibilă la atingere, reflectând procesul inflamator acut. Pe măsură ce necroza avansează, nervii din zona afectată pot fi distruși, ducând paradoxal la o diminuare a senzației de durere. În unele cazuri, pacienții pot experimenta o durere intensă, pulsatilă, care nu se ameliorează cu analgezice obișnuite. Această durere persistentă și disproporționată față de leziunea aparentă poate fi un semn de alarmă pentru necroza tisulară progresivă.

Decolorarea pielii: Modificările de culoare ale pielii sunt adesea unul dintre primele semne vizibile ale necrozei tisulare. În stadiile incipiente, zona afectată poate apărea roșie și inflamată datorită răspunsului inflamator. Pe măsură ce necroza progresează, culoarea se poate schimba dramatic. Țesutul poate deveni palid sau albicios din cauza lipsei de circulație sanguină. În cazuri mai avansate, pielea poate căpăta o nuanță violacee sau albăstruie (livedo reticularis), indicând o lipsă severă de oxigenare. În final, țesutul necrozat poate deveni negru (escare), semnalând moartea completă a țesutului.

Umflare și inflamație: Edemul și inflamația sunt răspunsuri tipice ale organismului la leziuni tisulare și pot fi indicatori importanți ai necrozei incipiente. Zona afectată devine adesea umflată, caldă la atingere și înroșită datorită afluxului crescut de sânge și acumulării de lichide în țesuturi. Această umflare poate fi rapidă și semnificativă, ducând uneori la o tensiune crescută în țesut, care poate compromite și mai mult circulația sanguină locală. Inflamația persistentă și progresivă, în special când este însoțită de alte simptome, poate sugera o necroză în curs de dezvoltare și necesită evaluare medicală promptă.

Pierderea senzației: Pe măsură ce necroza avansează și afectează nervii din zona respectivă, pacienții pot experimenta o pierdere progresivă a senzației în țesutul afectat. Inițial, acest lucru se poate manifesta ca o senzație de amorțeală sau furnicături. În stadii mai avansate, zona poate deveni complet insensibilă la atingere, presiune sau temperatură. Această pierdere a senzației este deosebit de periculoasă, deoarece pacientul poate să nu mai fie conștient de leziunile ulterioare sau de agravarea stării țesutului. În cazul extremităților, pierderea senzației poate duce la leziuni accidentale și la întârzierea recunoașterii progresiei necrozei.

Miros neplăcut: Un miros puternic și neplăcut emanat de zona afectată este adesea un semn tardiv, dar foarte specific al necrozei tisulare. Acest miros este rezultatul descompunerii țesutului și al activității bacteriene asociate. Mirosul poate fi descris ca putred sau asemănător cu cel al cărnii stricate. Prezența unui astfel de miros, în special în combinație cu alte semne și simptome, indică o necroză avansată și necesită intervenție medicală imediată. Este important de menționat că nu toate cazurile de necroză vor produce un miros distinct, mai ales în stadiile incipiente sau în cazurile de necroză sterilă.

Diagnosticul țesutului necrozat

Diagnosticarea precisă și promptă a țesutului necrozat este esențială pentru instituirea unui tratament adecvat și prevenirea complicațiilor severe. Procesul de diagnostic implică o combinație de evaluare clinică atentă și investigații paraclinice specifice, adaptate fiecărui caz în parte.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică reprezintă primul și cel mai important pas în diagnosticarea țesutului necrozat. Medicul va examina atent zona suspectă, căutând semnele caracteristice ale necrozei. Acesta va evalua culoarea, textura și temperatura pielii, precum și prezența edemului sau a secrețiilor. Palparea zonei poate releva o consistență modificată a țesutului, de la moale și fluctuentă în cazul necrozei de lichefiere, până la fermă și uscată în necroza coagulativă. Medicul va testa, de asemenea, sensibilitatea și circulația în zona afectată. În cazul suspiciunii de fasceită necrozantă, se va căuta prezența crepitațiilor subcutanate, un semn specific al infecției cu bacterii producătoare de gaz.

Teste imagistice: Investigațiile imagistice joacă un rol crucial în evaluarea extinderii și severității necrozei tisulare. Radiografiile simple pot evidenția prezența gazului în țesuturile moi, un semn specific al infecțiilor necrozante. Ecografia poate fi utilă pentru evaluarea colecțiilor lichidiene și a modificărilor de structură ale țesuturilor moi. Tomografia computerizată (CT) oferă imagini detaliate ale țesuturilor profunde și poate identifica zonele de necroză, precum și complicațiile asociate, cum ar fi abcesele sau trombozele vasculare. Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) este deosebit de valoroasă în evaluarea necrozei tisulare, oferind o rezoluție excelentă a țesuturilor moi și putând diferenția între țesutul viabil și cel necrozat. În cazuri selectate, angiografia poate fi utilizată pentru evaluarea vascularizației și identificarea zonelor de ischemie.

Biopsia tisulară: Biopsia reprezintă o procedură esențială în diagnosticul definitiv al țesutului necrozat. Aceasta implică prelevarea unei mici probe de țesut din zona afectată pentru examinare microscopică. Analiza histopatologică poate confirma prezența necrozei, identifica tipul specific de necroză și poate oferi informații despre cauza subiacentă. În cazurile de necroză infecțioasă, biopsia poate ajuta la identificarea agentului patogen responsabil. Tehnicile de biopsie variază de la puncția cu ac fin până la excizii chirurgicale, alegerea metodei depinzând de localizarea și extensia leziunii suspecte.

Opțiuni de tratament pentru țesutul necrozat

Tratamentul țesutului necrozat necesită o abordare multidisciplinară, combinând intervenții medicale și chirurgicale. Obiectivele principale sunt eliminarea țesutului mort, controlul infecției, promovarea vindecării și prevenirea complicațiilor. Strategia terapeutică este adaptată în funcție de cauza, localizarea și extensia necrozei.

Antibiotice pentru controlul infecției

Administrarea de antibiotice joacă un rol crucial în managementul țesutului necrozat, în special când există o componentă infecțioasă. Terapia antibiotică empirică cu spectru larg este inițiată imediat după prelevarea culturilor, fiind ulterior ajustată în funcție de rezultatele antibiogramei. În cazul infecțiilor necrozante severe, cum ar fi fasceita necrozantă, se utilizează frecvent combinații de antibiotice pentru a acoperi o gamă largă de agenți patogeni. Durata tratamentului poate varia de la câteva zile până la săptămâni, în funcție de severitatea infecției și de răspunsul clinic.

Îngrijirea plăgii și pansamentul

Managementul adecvat al plăgii este esențial pentru tratamentul țesutului necrozat. Acesta implică curățarea regulată a plăgii, îndepărtarea țesutului devitalizat și aplicarea de pansamente specifice. Pansamentele moderne, cum ar fi cele cu argint sau hidrocoloidale, pot fi utilizate pentru a preveni infecțiile secundare și pentru a promova vindecarea. În cazul plăgilor extensive sau cu exsudat abundent, pot fi necesare sisteme de terapie cu presiune negativă. Îngrijirea plăgii trebuie efectuată cu atenție pentru a evita traumatizarea suplimentară a țesuturilor și pentru a monitoriza progresul vindecării.

Terapia cu oxigen hiperbaric

Această metodă terapeutică implică expunerea pacientului la oxigen pur la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică normală. Terapia cu oxigen hiperbaric poate fi benefică în tratamentul anumitor tipuri de necroză, în special în cazurile de gangrenă gazoasă sau în plăgile cronice cu vindecare dificilă. Oxigenul hiperbaric crește nivelul de oxigen dizolvat în sânge, promovând astfel vindecarea țesuturilor, stimulând formarea de noi vase de sânge și îmbunătățind funcția celulelor imunitare. Această terapie poate fi utilizată ca adjuvant la tratamentul chirurgical și antibiotic, accelerând procesul de vindecare și reducând riscul de amputație în cazurile severe.

Amputația (în cazuri severe)

Amputația reprezintă o măsură extremă, dar uneori necesară în managementul țesutului necrozat extins sau în cazurile de gangrenă ireversibilă. Această procedură este luată în considerare când necroza amenință viața pacientului sau când alte opțiuni de tratament au eșuat. Decizia de a efectua o amputație este complexă și implică evaluarea atentă a extensiei necrozei, a stării generale a pacientului și a potențialului de reabilitare. Obiectivul principal este de a îndepărta țesutul necrozat pentru a preveni răspândirea infecției și pentru a salva viața pacientului. Reabilitarea post-amputație, inclusiv utilizarea de proteze și terapie fizică, este crucială pentru restabilirea funcționalității și îmbunătățirea calității vieții pacientului.

Debridarea

Debridarea chirurgicală: Această tehnică implică îndepărtarea chirurgicală a țesutului necrozat utilizând instrumente chirurgicale. Este considerată cea mai rapidă și eficientă metodă de debridare, fiind esențială în cazurile de necroză extinsă sau infecție severă. Chirurgul îndepărtează țesutul mort până când ajunge la țesut sănătos, care sângerează. Această procedură poate necesita anestezie generală și poate fi repetată în funcție de evoluția plăgii. Debridarea chirurgicală permite o evaluare directă a extensiei necrozei și poate fi combinată cu alte proceduri reparatorii.

Debridarea enzimatică: Această metodă utilizează enzime proteolitice aplicate topic pentru a digera selectiv țesutul necrozat. Preparatele enzimatice, cum ar fi colagenaza sau papaina, sunt aplicate direct pe plagă și acționează prin descompunerea proteinelor din țesutul mort. Debridarea enzimatică este mai puțin invazivă decât cea chirurgicală și poate fi utilă în cazurile în care pacientul nu este un candidat adecvat pentru intervenție chirurgicală. Procesul este mai lent decât debridarea chirurgicală, dar poate fi efectuat în ambulatoriu și este adesea mai puțin dureros pentru pacient.

Debridarea autolitică: Această tehnică se bazează pe procesele naturale ale organismului pentru a elimina țesutul necrozat. Se utilizează pansamente speciale care mențin un mediu umed în plagă, permițând enzimelor proprii ale organismului să descompună și să elimine țesutul mort. Pansamentele hidrocoloidale sau hidrogeluri sunt frecvent utilizate în acest scop. Debridarea autolitică este cea mai blândă și mai puțin dureroasă metodă, dar este și cea mai lentă. Este potrivită pentru plăgi mici sau superficiale și poate fi combinată cu alte metode de debridare pentru rezultate optime.

Complicațiile țesutului necrozat netratat

Țesutul necrozat netratat poate duce la complicații severe, punând în pericol nu doar zona afectată, ci și întregul organism. Aceste complicații pot evolua rapid, transformând o problemă localizată într-o amenințare sistemică pentru sănătate.

Răspândirea infecției: Țesutul necrozat reprezintă un mediu ideal pentru proliferarea bacteriilor, fungilor și altor microorganisme patogene. În absența tratamentului, infecția se poate extinde rapid de la zona inițială către țesuturile adiacente, inclusiv mușchi, oase și organe interne. Această răspândire poate duce la formarea de abcese, osteomielită sau infecții sistemice. În cazuri severe, infecția poate progresa către fasceită necrozantă, o condiție care pune viața în pericol și necesită intervenție chirurgicală de urgență. Răspândirea infecției poate compromite circulația sanguină locală, exacerbând necroza și creând un ciclu vicios de deteriorare tisulară.

Sepsis: Sepsisul reprezintă o complicație potențial fatală a țesutului necrozat netratat, apărând atunci când infecția localizată se răspândește în fluxul sanguin. Această condiție declanșează un răspuns inflamator sistemic sever, care poate duce la disfuncție multiplă de organe. Simptomele sepsisului includ febră sau hipotermie, tahicardie, tahipnee, hipotensiune și alterarea stării mentale. În stadii avansate, sepsisul poate evolua către șoc septic, caracterizat prin hipotensiune severă refractară la repleție volemică și insuficiență circulatorie. Tratamentul sepsisului necesită intervenție medicală imediată, incluzând antibioterapie agresivă, suport hemodinamic și, adesea, îngrijire în unitatea de terapie intensivă.

Disfuncția organică: Țesutul necrozat netratat poate duce la disfuncții severe ale organelor vitale. Când necroza afectează organe precum inima, ficatul, rinichii sau plămânii, funcționalitatea acestora poate fi grav compromisă. De exemplu, necroza miocardică poate duce la insuficiență cardiacă, în timp ce necroza renală poate provoca insuficiență renală acută. În cazul necrozei hepatice, funcția de detoxifiere a ficatului poate fi afectată, ducând la acumularea de toxine în organism. Disfuncția organică poate fi agravată de răspândirea infecției și de efectele sistemice ale sepsisului, necesitând adesea intervenții medicale complexe și suport pentru funcțiile vitale.

Plăgi cronice: Țesutul necrozat netratat poate evolua în plăgi cronice, care sunt dificil de vindecat și predispuse la complicații. Aceste plăgi se caracterizează prin persistența lor pe o perioadă îndelungată, de obicei mai mult de 3 luni, și prin rezistența la tratamentele convenționale. Plăgile cronice pot duce la durere persistentă, limitarea mobilității și scăderea calității vieții. Ele reprezintă, de asemenea, o poartă de intrare pentru infecții repetate. Managementul plăgilor cronice necesită o abordare multidisciplinară, incluzând îngrijirea avansată a plăgilor, terapii adjuvante precum oxigenoterapia hiperbarică și, în unele cazuri, intervenții chirurgicale reconstructive.

Prevenirea țesutului necrozat

Prevenirea formării țesutului necrozat este esențială pentru menținerea sănătății și evitarea complicațiilor severe. Aceasta implică o combinație de măsuri proactive, incluzând îngrijirea adecvată a plăgilor, gestionarea afecțiunilor medicale subiacente și adoptarea unui stil de viață sănătos care să promoveze circulația sanguină optimă și vindecarea țesuturilor.

Îngrijirea adecvată a plăgilor: Îngrijirea corectă și promptă a oricărei leziuni cutanate este crucială în prevenirea necrozei tisulare. Acest proces începe cu curățarea imediată a plăgii folosind apă curată și săpun sau soluții antiseptice pentru a îndepărta contaminanții și a reduce riscul de infecție. Aplicarea unui pansament steril ajută la menținerea unui mediu umed optim pentru vindecare și protejează plaga de contaminări ulterioare. Pentru plăgile mai complexe sau profunde, consultarea unui profesionist medical este esențială pentru a asigura un management adecvat, care poate include debridarea țesutului devitalizat și utilizarea de pansamente avansate.

Gestionarea afecțiunilor medicale subiacente: Multe afecțiuni medicale cronice pot crește riscul de dezvoltare a țesutului necrozat. Diabetul zaharat, de exemplu, poate duce la neuropatie și probleme de circulație, crescând susceptibilitatea la leziuni și întârziind vindecarea. Gestionarea eficientă a glicemiei prin dietă, exerciții fizice și medicație este esențială. Bolile vasculare periferice necesită monitorizare atentă și tratament pentru a îmbunătăți fluxul sanguin către extremități. Afecțiunile autoimune, precum lupusul, trebuie gestionate prin terapii imunomodulatoare pentru a preveni vasculita și necroza tisulară. Monitorizarea regulată și aderența la planurile de tratament prescrise de medici sunt cruciale pentru prevenirea complicațiilor care pot duce la necroză.

Evitarea traumatismelor și leziunilor: Prevenirea leziunilor fizice joacă un rol important în reducerea riscului de necroză tisulară. Aceasta implică adoptarea unor măsuri de siguranță în activitățile zilnice și la locul de muncă, cum ar fi utilizarea echipamentului de protecție adecvat în timpul activităților sportive sau în medii de lucru periculoase. Pentru persoanele cu sensibilitate redusă la extremități, cum ar fi pacienții diabetici, este esențială inspecția zilnică a picioarelor pentru a detecta orice leziuni minore care ar putea evolua. Evitarea expunerii la temperaturi extreme, fie foarte calde, fie foarte reci, este de asemenea importantă, deoarece acestea pot provoca leziuni tisulare directe.

Menținerea unei bune circulații: O circulație sanguină adecvată este esențială pentru prevenirea necrozei tisulare. Aceasta poate fi promovată prin diverse metode. Exercițiile fizice regulate, în special cele care implică mișcarea picioarelor și a brațelor, stimulează circulația și îmbunătățesc fluxul sanguin către extremități. Evitarea fumatului este crucială, deoarece nicotina constrânge vasele de sânge și reduce oxigenarea țesuturilor. Menținerea unei greutăți corporale sănătoase și adoptarea unei diete echilibrate, bogată în nutrienți care susțin sănătatea vasculară, cum ar fi omega-3 și antioxidanți, contribuie la menținerea integrității vaselor de sânge. Pentru persoanele cu probleme circulatorii, utilizarea ciorapilor compresivi sau efectuarea de mișcări regulate ale extremităților în timpul perioadelor lungi de imobilizare poate ajuta la prevenirea stazei venoase și a formării cheagurilor de sânge.