Ce rol are calciu ionic in organism: functii, reglare nivel si masurare

Nivelurile de calciu ionic sunt strict reglate prin acțiunea coordonată a hormonilor paratiroidieni, vitaminei D și calcitoninei, care mențin homeostazia calciului prin controlul absorbției intestinale, excreției renale și mobilizării din oase. Dezechilibrele nivelurilor de calciu ionic pot duce la afecțiuni grave precum hipocalcemia, manifestată prin tetanie și convulsii, sau hipercalcemia, care poate cauza calcificări anormale și disfuncții renale. Măsurarea precisă a calciului ionic oferă informații valoroase pentru diagnosticarea și tratarea diverselor tulburări metabolice și endocrine.

Funcțiile Fiziologice ale Calciului Ionic

Calciul ionic joacă un rol esențial în numeroase procese biochimice și fiziologice, fiind indispensabil pentru menținerea homeostaziei și funcționarea normală a organismului. Această formă activă a calciului participă la reglarea unor funcții vitale, de la nivel celular până la nivelul întregului organism.

Formarea Oaselor și Dinților: Calciul ionic este fundamental pentru dezvoltarea și menținerea structurii osoase și dentare. Procesul de mineralizare osoasă implică depunerea de calciu și fosfat sub formă de cristale de hidroxiapatită în matricea osoasă. Calciul ionic din lichidul extracelular este în echilibru dinamic cu rezervele de calciu din oase, acestea din urmă funcționând ca un rezervor care poate elibera sau stoca calciu în funcție de necesitățile organismului. Remodelarea osoasă continuă, mediată de osteoblaste și osteoclaste, este influențată direct de concentrația calciului ionic din sânge. Deficitul prelungit de calciu ionic poate duce la demineralizarea osoasă, manifestată prin osteopenie sau osteoporoză.

Contracția Musculară: Calciul ionic este un element esențial în mecanismul de contracție musculară, acționând ca un mesager secundar care cuplează excitația cu contracția. În mușchii scheletici, potențialul de acțiune determină eliberarea calciului ionic din reticulul sarcoplasmic în citoplasmă. Calciul ionic se leagă de troponina C, inducând o schimbare conformațională care permite interacțiunea dintre actină și miozină, rezultând contracția musculară. Relaxarea musculară apare când calciul ionic este pompat înapoi în reticulul sarcoplasmic. Concentrația calciului ionic reglează forța contracției musculare, iar perturbarea nivelurilor de calciu ionic poate duce la disfuncții musculare precum tetanie sau slăbiciune musculară.

Semnalizarea Nervoasă: Calciul ionic joacă un rol crucial în transmiterea impulsurilor nervoase și în eliberarea neurotransmițătorilor la nivelul sinapselor. Când un potențial de acțiune ajunge la terminația presinaptică, canalele de calciu dependente de voltaj se deschid, permițând influxul de calciu ionic în neuron. Creșterea concentrației de calciu ionic declanșează fuziunea veziculelor sinaptice cu membrana presinaptică și eliberarea neurotransmițătorilor în fanta sinaptică. Calciul ionic reglează excitabilitatea neuronală și participă la procesele de plasticitate sinaptică implicate în învățare și memorie. Dezechilibrele nivelurilor de calciu ionic pot perturba funcționarea sistemului nervos, ducând la manifestări precum parestezii, convulsii sau confuzie.

Coagularea Sângelui: Calciul ionic este un cofactor esențial în cascada coagulării, fiind necesar pentru activarea mai multor factori de coagulare. Procesul de coagulare implică o serie de reacții enzimatice în care proenzimele sunt convertite în enzime active. Calciul ionic facilitează legarea factorilor de coagulare de suprafețele fosfolipidice și stabilizează complexele enzimatice formate. În special, calciul ionic este necesar pentru activarea factorilor II, VII, IX și X, precum și pentru conversia protrombinei în trombină. Absența calciului ionic previne coagularea, motiv pentru care citatul de sodiu și EDTA, care chelează calciul, sunt utilizate ca anticoagulanți în tuburile de recoltare a sângelui pentru analize de laborator.

Funcția Cardiacă: Calciul ionic este fundamental pentru funcționarea normală a inimii, influențând atât automatismul cardiac cât și contracția miocardului. În celulele miocardice, calciul ionic intră în citoplasmă prin canalele de calciu de tip L în timpul fazei de platou a potențialului de acțiune, declanșând eliberarea suplimentară de calciu din reticulul sarcoplasmic. Acest proces, numit eliberare de calciu indusă de calciu, crește concentrația citoplasmică de calciu ionic, activând aparatul contractil. Calciul ionic influențează direct forța contracției miocardice, iar medicamentele care modifică fluxurile de calciu, precum blocantele canalelor de calciu, sunt utilizate în tratamentul hipertensiunii și aritmiilor. Dezechilibrele calciului ionic pot cauza aritmii și modificări ale contractilității cardiace.

Activarea Enzimelor: Calciul ionic funcționează ca un cofactor esențial pentru numeroase enzime, reglând astfel diverse procese metabolice. Multe enzime digestive, inclusiv lipaza pancreatică și factorul X al coagulării, necesită calciu ionic pentru activitatea lor optimă. Calciul ionic modulează activitatea enzimelor implicate în metabolismul glicogenului, precum fosforilaza kinaza, influențând astfel metabolismul energetic. De asemenea, calciul ionic reglează activitatea proteinelor kinaze dependente de calciu, care fosforilează diverse proteine celulare, modificându-le funcția. Prin aceste mecanisme, calciul ionic participă la reglarea metabolismului celular, a expresiei genice și a răspunsului celular la diverși stimuli.

Secreția Hormonală: Calciul ionic joacă un rol crucial în mecanismul de secreție a numeroși hormoni, acționând ca un mesager secundar în procesul de exocitoză. În celulele endocrine, stimulii secretori determină creșterea concentrației intracelulare de calciu ionic, care facilitează fuziunea veziculelor secretorii cu membrana plasmatică și eliberarea conținutului hormonal. Acest mecanism este esențial pentru secreția insulinei din celulele beta pancreatice, a catecolaminelor din glanda suprarenală și a hormonilor hipofizari. Calciul ionic reglează și secreția hormonului paratiroidian prin intermediul receptorilor de calciu de pe suprafața celulelor paratiroidiene, creând astfel un mecanism de feedback pentru propria sa homeostază. Perturbarea nivelurilor de calciu ionic poate afecta secreția hormonală și poate duce la dezechilibre endocrine.

Reglarea Nivelurilor de Calciu Ionic

Menținerea concentrației optime de calciu ionic în sânge este esențială pentru funcționarea normală a organismului. Această homeostază este asigurată prin mecanisme complexe de reglare care implică mai mulți hormoni și organe, coordonând absorbția, excreția și schimbul de calciu între diferite compartimente ale corpului.

Hormonul Paratiroidian (PTH): Hormonul paratiroidian reprezintă principalul regulator al homeostaziei calciului ionic în organism. Este secretat de cele patru glande paratiroide situate posterior glandei tiroide, ca răspuns la scăderea concentrației calciului ionic din sânge. Receptorii sensibili la calciu de pe suprafața celulelor paratiroidiene detectează modificările minore ale calciului ionic, modulând secreția de PTH. Acest hormon acționează la nivelul oaselor, unde stimulează osteoclastele să elibereze calciu în sânge prin resorbție osoasă. La nivel renal, PTH crește reabsorbția calciului în tubii distali și reduce reabsorbția fosfatului, crescând astfel calcemia și scăzând fosfatemia. De asemenea, PTH stimulează activarea vitaminei D în rinichi, amplificând indirect absorbția intestinală a calciului.

Vitamina D și Calcitriolul: Vitamina D joacă un rol esențial în homeostazia calciului ionic prin forma sa activă, calcitriolul (1,25-dihidroxivitamina D). Vitamina D poate fi obținută din alimentație sau sintetizată în piele sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Pentru a deveni activă, vitamina D suferă două hidroxilări: prima în ficat, rezultând 25-hidroxivitamina D, și a doua în rinichi, unde enzima 1α-hidroxilaza, stimulată de PTH, produce calcitriol. Calcitriolul crește absorbția intestinală a calciului prin stimularea sintezei proteinelor transportoare de calciu în enterocite. La nivel osos, calcitriolul colaborează cu PTH pentru a mobiliza calciul din rezervele osoase. Deficiența de vitamina D duce la absorbție intestinală redusă de calciu, hipocalcemie și, în timp, la rahitism la copii sau osteomalacie la adulți.

Calcitonina: Calcitonina este un hormon secretat de celulele C (parafoliculare) ale glandei tiroide ca răspuns la creșterea concentrației calciului ionic în sânge. Acțiunea sa principală este de a reduce calcemia, având astfel un efect opus celui al hormonului paratiroidian. Calcitonina inhibă activitatea osteoclastelor, reducând resorbția osoasă și eliberarea calciului în sânge. De asemenea, crește excreția renală de calciu și fosfat. Efectul calcitoninei asupra homeostaziei calciului este mai puțin pronunțat decât cel al PTH și al vitaminei D, având un rol mai important în situații de hipercalcemie acută sau în perioadele de solicitare crescută a metabolismului calcic, precum creșterea, sarcina și lactația. Calcitonina este utilizată terapeutic în tratamentul osteoporozei și al hipercalcemiei.

Efectul pH-ului asupra Calciului Ionic: pH-ul sanguin influențează semnificativ distribuția calciului între forma ionizată și cea legată de proteine. Această relație este mediată de competiția dintre ionii de hidrogen și ionii de calciu pentru situsurile de legare pe proteinele plasmatice, în special albumina. În condiții de acidoză (pH scăzut), concentrația crescută de ioni de hidrogen determină deplasarea calciului de pe proteinele plasmatice, crescând fracțiunea de calciu ionic. Invers, în alcaloză (pH crescut), mai puțini ioni de hidrogen concurează pentru situsurile de legare, permițând legarea mai multor ioni de calciu de proteine și reducând astfel calciul ionic. Aceste modificări pot avea semnificație clinică, deoarece alcaloza poate precipita simptome de hipocalcemie chiar în prezența unui calciu total normal, în timp ce acidoza poate masca hipocalcemia prin creșterea fracțiunii ionizate.

Rolul Rinichilor în Homeostazia Calciului: Rinichii joacă un rol crucial în reglarea calciului ionic prin trei mecanisme principale: filtrarea glomerulară, reabsorbția tubulară și activarea vitaminei D. Zilnic, aproximativ 10 grame de calciu sunt filtrate la nivelul glomerulilor renali, din care 98-99% este reabsorbit în tubii renali, restul fiind eliminat prin urină. Reabsorbția calciului are loc predominant în tubul contort proximal (65%), ansa Henle (20-25%) și tubul contort distal (10%), fiind reglată hormonal. PTH stimulează reabsorbția calciului în tubul distal prin creșterea expresiei canalelor de calciu și a pompelor de calciu. Rinichii sunt și locul activării finale a vitaminei D, enzima 1α-hidroxilaza convertind 25-hidroxivitamina D în calcitriol activ, proces stimulat de PTH și inhibat de fosfatul seric crescut și de calcitriol.

Absorbția Intestinală: Absorbția intestinală a calciului reprezintă un proces esențial în homeostazia calciului ionic, permițând aportul de calciu din alimentație. Acest proces are loc predominant în duoden și jejunul proximal, unde pH-ul acid favorizează solubilizarea sărurilor de calciu. Absorbția calciului se realizează prin două mecanisme: transportul transcelular activ, dependent de vitamina D, și difuziunea paracelulară pasivă. Transportul activ implică intrarea calciului în enterocite prin canalele TRPV6, transportul intracelular mediat de calbindină și extruziunea la polul bazolateral prin pompa de calciu PMCA1b și schimbătorul Na⁺/Ca²⁺. Calcitriolul stimulează absorbția calciului prin creșterea expresiei acestor proteine transportoare. Eficiența absorbției intestinale a calciului variază între 10-40%, fiind influențată de aportul dietetic, vârstă, statusul vitaminei D și prezența factorilor care interferează cu absorbția, precum fitații și oxalații.

Măsurarea Calciului Ionic

Determinarea precisă a concentrației calciului ionic în sânge este esențială pentru evaluarea corectă a statusului calcic și pentru diagnosticarea diverselor tulburări metabolice. Spre deosebire de măsurarea calciului total, care include și fracțiunile legate de proteine, determinarea calciului ionic oferă informații directe despre forma biologică activă a calciului.

Testarea Calciului Ionizat: Măsurarea calciului ionizat se realizează prin metoda potențiometriei directe, utilizând electrozi ion-selectivi specifici pentru calciu. Această tehnologie permite determinarea precisă a concentrației ionilor de calciu liberi din sânge, fără a fi influențată de nivelul proteinelor plasmatice. Analizoarele moderne de gaze sanguine și electroliți includ module pentru măsurarea calciului ionizat, oferind rezultate rapide, în câteva minute. Valorile normale ale calciului ionizat variază între 1,15-1,35 mmol/L sau 4,6-5,4 mg/dL, deși intervalele de referință pot diferi ușor între laboratoare. Testarea calciului ionizat este recomandată în special pentru pacienții cu afecțiuni care pot modifica raportul dintre calciul total și cel ionizat, precum hipoalbuminemia, tulburările acido-bazice sau bolile critice.

Cerințe de Recoltare: Recoltarea și manipularea probelor pentru determinarea calciului ionizat necesită condiții speciale pentru a preveni modificările artificiale ale concentrației. Sângele trebuie recoltat în condiții anaerobe, pentru a evita pierderea de dioxid de carbon și alcalinizarea secundară a probei, care ar reduce artificial concentrația calciului ionizat. Se recomandă utilizarea seringilor heparinizate sau a tuburilor speciale cu heparină litică echilibrată cu calciu, evitându-se anticoagulanții chelatori precum EDTA sau citratul. Proba trebuie procesată rapid, ideal în maximum 30 de minute de la recoltare, sau păstrată pe gheață dacă analiza este amânată. Garoul trebuie menținut minimum necesar, iar pacientul trebuie să fie relaxat, deoarece hiperventilația poate induce alcaloză respiratorie tranzitorie și poate reduce artificial calciul ionizat. Hemoliza trebuie evitată, aceasta putând interfera cu măsurarea.

Comparație cu Măsurarea Calciului Total: Măsurarea calciului ionizat oferă avantaje semnificative față de determinarea calciului total în anumite situații clinice. Calciul total, deși mai frecvent utilizat datorită disponibilității și costului redus, include atât calciul ionizat cât și cel legat de proteine, fiind astfel influențat de modificările concentrației proteinelor serice, în special albumina. Formulele de corecție pentru hipoalbuminemie, precum formula Payne, oferă doar estimări aproximative ale calciului corectat și pot fi inexacte în diverse situații clinice. Măsurarea directă a calciului ionizat este superioară în cazul pacienților cu hipoalbuminemie, disproteinemii, tulburări acido-bazice, sarcină, transfuzii masive sau boli critice. Studiile au demonstrat că până la 30% din pacienții cu calciu total normal pot avea valori anormale ale calciului ionizat, subliniind importanța măsurării directe în situațiile clinice relevante.

Semnificația Clinică a Testării: Determinarea calciului ionizat are o importanță clinică deosebită în diagnosticul și managementul diverselor tulburări ale metabolismului calcic. Aceasta permite identificarea precisă a hipocalcemiei și hipercalcemiei, chiar și în prezența factorilor care modifică relația dintre calciul total și cel ionizat. Măsurarea calciului ionizat este esențială în evaluarea pacienților cu hiperparatiroidism primar, în care creșterea calciului ionic stimulează secreția inadecvată de PTH. De asemenea, este valoroasă în monitorizarea pacienților cu insuficiență renală cronică, în care metabolismul calciului este frecvent perturbat. În unitatea de terapie intensivă, monitorizarea calciului ionizat este crucială pentru pacienții critici, la care hipocalcemia ionizată este frecventă și asociată cu prognostic nefavorabil. La nou-născuți, în special cei prematuri, determinarea calciului ionizat permite diagnosticul precoce al hipocalcemiei neonatale, permițând intervenția terapeutică promptă.

Hipocalcemia (Nivel Scăzut de Calciu Ionic)

Hipocalcemia reprezintă scăderea concentrației calciului ionic în sânge sub 1,15 mmol/L. Această tulburare electrolitică poate avea consecințe grave asupra funcționării sistemelor nervos, muscular și cardiovascular, necesitând diagnostic prompt și tratament adecvat.

Cauze Frecvente: Hipocalcemia poate rezulta din multiple mecanisme patologice. Hipoparatiroidismul, caracterizat prin secreție insuficientă de hormon paratiroidian, reprezintă o cauză importantă, apărând frecvent după tiroidectomie totală sau parțială prin lezarea accidentală a glandelor paratiroide. Deficiența de vitamina D, cauzată de expunere insuficientă la soare, aport alimentar inadecvat sau malabsorbție intestinală, reduce absorbția calciului și poate duce la hipocalcemie. Insuficiența renală cronică determină hipocalcemie prin reducerea activării vitaminei D și prin retenția de fosfat, care complexează calciul. Pancreatita acută poate cauza hipocalcemie prin saponificarea calciului în zonele de necroză grăsoasă. Alte cauze includ hipomagneziemia, care reduce secreția și acțiunea PTH, septicemia, transfuziile masive cu sânge stocat pe citrat și sindromul de lisis tumoral.

Simptome și Manifestări Clinice: Manifestările clinice ale hipocalcemiei reflectă rolul esențial al calciului ionic în excitabilitatea neuromusculară și funcția cardiovasculară. Semnele de tetanie neuromusculară includ parestezii periferice și periorală, crampe musculare, spasme carpopedale și laringospasm. Semnele Chvostek și Trousseau pot fi pozitive, indicând hiperexcitabilitate neuromusculară. Convulsiile pot apărea în hipocalcemia severă, în special la copii. Manifestările cardiovasculare includ hipotensiune, insuficiență cardiacă și aritmii, cu prelungirea intervalului QT pe electrocardiogramă, predispunând la torsada vârfurilor. Hipocalcemia cronică poate duce la calcificări ale ganglionilor bazali, cataractă și modificări dentare. Manifestările psihiatrice includ anxietate, depresie, iritabilitate și psihoză. Severitatea simptomelor este influențată nu doar de gradul hipocalcemiei, ci și de rapiditatea instalării acesteia.

Abordări Terapeutice: Tratamentul hipocalcemiei depinde de severitatea manifestărilor clinice și de cauza subiacentă. Hipocalcemia simptomatică severă constituie o urgență medicală, necesitând administrarea intravenoasă de gluconat de calciu 10% sau clorură de calciu. Doza inițială este de 100-200 mg calciu elemental, administrată lent pentru a evita aritmiile. În hipocalcemia cronică sau asimptomatică, suplimentarea orală cu calciu, de obicei 1-2 g calciu elemental zilnic, divizat în mai multe doze, reprezintă tratamentul de primă linie. Asocierea vitaminei D este esențială, sub formă de colecalciferol în deficiențele nutriționale sau calcitriol în hipoparatiroidism și boala renală. Corecția hipomagneziemiei este crucială când aceasta este prezentă. Tratamentul cauzei subiacente, precum intervenția chirurgicală în hiperparatiroidismul terțiar sau tratamentul pancreatitei, este esențial pentru rezolvarea definitivă a hipocalcemiei.

Considerații Speciale în Bolile Critice: Hipocalcemia este frecventă la pacienții critici, cu o prevalență de până la 85% în unitățile de terapie intensivă. Mecanismele implicate includ sechestrarea calciului în țesuturi, rezistența la PTH, insuficiența renală acută și transfuziile masive. Septicemia severă determină hipocalcemie prin multiple mecanisme, inclusiv eliberarea de citokine proinflamatorii care interferează cu homeostazia calciului. Hipocalcemia la pacienții critici este asociată cu prognostic nefavorabil, inclusiv disfuncție miocardică, hipotensiune refractară și mortalitate crescută. Abordarea terapeutică trebuie individualizată, ținând cont de severitatea hipocalcemiei, prezența simptomelor și comorbidități. Deși hipocalcemia simptomatică necesită corecție promptă, beneficiul suplimentării de rutină a calciului la pacienții critici asimptomatici rămâne controversat, studiile recente sugerând că aceasta ar putea fi dăunătoare în anumite situații, precum septicemia.

Hipocalcemia la Nou-născuți: Hipocalcemia neonatală reprezintă o tulburare frecventă, în special la nou-născuții prematuri, cu greutate mică la naștere sau născuți din mame diabetice. Se clasifică în hipocalcemie precoce, apărând în primele 72 de ore de viață, și hipocalcemie tardivă, manifestată după 72 de ore. Hipocalcemia precoce rezultă din întreruperea bruscă a aportului transplacentar de calciu și din răspunsul paratiroidian inadecvat al nou-născutului. Hipocalcemia tardivă este frecvent asociată cu aportul crescut de fosfat din formulele de lapte sau cu hipoparatiroidismul tranzitor. Manifestările clinice includ tremor, iritabilitate, convulsii și apnee. Tratamentul constă în administrarea de calciu intravenos în cazurile simptomatice severe, urmat de suplimentare orală. Prevenția include alimentația adecvată, evitarea formulelor cu conținut crescut de fosfat și monitorizarea atentă a nou-născuților cu factori de risc.

Hipercalcemia (Nivel Crescut de Calciu Ionic)

Hipercalcemia reprezintă creșterea concentrației calciului ionic în sânge peste 1,35 mmol/L. Această tulburare electrolitică poate afecta multiple sisteme și organe, având cauze diverse și necesitând o abordare diagnostică și terapeutică complexă.

Cauze Frecvente: Hiperparatiroidismul primar reprezintă cea mai frecventă cauză de hipercalcemie, fiind responsabil pentru aproximativ 80-90% din cazurile din ambulatoriu. Acesta rezultă de obicei dintr-un adenom paratiroidian solitar care secretă cantități excesive de PTH, independent de feedback-ul negativ al calciului seric. Malignitatea este a doua cauză ca frecvență a hipercalcemiei, reprezentând aproximativ 20% din cazuri, dar predomină în mediul spitalicesc. Mecanismele includ secreția de proteină asociată hormonului paratiroidian (PTHrP) de către tumori solide, producția ectopică de 1,25-dihidroxivitamina D de către limfoame și distrugerea osoasă locală prin metastaze osoase sau mielom multiplu. Alte cauze includ sarcoidoza și alte granulomatoze, care produc 1,25-dihidroxivitamina D în exces, hipervitaminoza D, hipertiroidismul, sindromul lapte-alcali, boala Paget și imobilizarea prelungită la pacienții cu turnover osos crescut.

Simptome și Manifestări Clinice: Manifestările clinice ale hipercalcemiei sunt diverse și reflectă efectele calciului ionic crescut asupra multiple sisteme. Formula clasică „oase, pietre, gemete și letargie” rezumă principalele manifestări. Simptomele gastrointestinale includ greață, vărsături, constipație, anorexie și dureri abdominale. Manifestările neurologice și psihiatrice cuprind letargie, confuzie, depresie, psihoză și, în cazuri severe, comă. Simptomele renale includ poliurie, polidipsie și nefrolitiază, iar hipercalcemia cronică poate duce la nefrocalcinoză și insuficiență renală. Manifestările cardiovasculare includ hipertensiune, interval QT scurt și aritmii. Hipercalcemia severă (>3,5 mmol/L) reprezintă o urgență medicală, putând duce la deshidratare severă, insuficiență renală acută și comă hipercalcemică. Severitatea simptomelor corelează nu doar cu nivelul absolut al calcemiei, ci și cu viteza de instalare a hipercalcemiei.

Abordări Terapeutice: Tratamentul hipercalcemiei depinde de severitatea acesteia și de cauza subiacentă. Hipercalcemia severă simptomatică necesită tratament de urgență, începând cu rehidratare agresivă cu soluție salină izotonica pentru a corecta deshidratarea și a crește excreția renală de calciu. Diureticele de ansă, precum furosemidul, pot fi adăugate după rehidratare adecvată pentru a crește calciuria. Bifosfonații, precum acidul zolendronic, reprezintă tratamentul de elecție pentru hipercalcemia moderată până la severă, inhibând resorbția osoasă mediată de osteoclaste. Calcitonina oferă reducere rapidă dar tranzitorie a calcemiei și poate fi utilă în situații acute. Glucocorticoizii sunt eficienți în hipercalcemia mediată de vitamina D, precum în sarcoidoză sau limfoame. Cinacalcetul, un calcimimetic, este util în hiperparatiroidismul primar și secundar. Dializa poate fi necesară în hipercalcemia severă complicată cu insuficiență renală. Tratamentul definitiv vizează cauza subiacentă, precum paratiroidectomia în hiperparatiroidism sau tratamentul specific al malignității.

Complicații ale Hipercalcemiei Cronice: Hipercalcemia cronică netratată poate duce la complicații semnificative, afectând multiple organe și sisteme. Complicațiile renale includ nefrolitiază recurentă, nefrocalcinoză și insuficiență renală cronică progresivă. La nivel osos, hipercalcemia cronică din hiperparatiroidism duce la osteoporoză, cu risc crescut de fracturi, în special vertebrale. Complicațiile cardiovasculare includ hipertensiune arterială, calcificări vasculare și valvulare, și risc crescut de evenimente cardiovasculare. Complicațiile neurologice cuprind calcificări ale ganglionilor bazali, disfuncție cognitivă și depresie. Hipercalcemia cronică crește riscul de pancreatită acută și cronică și poate duce la ulcer peptic prin stimularea secreției gastrice acide. De asemenea, poate cauza calcificări ectopice în diverse țesuturi moi, inclusiv cornee, conjunctivă și articulații. Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat al hipercalcemiei sunt esențiale pentru prevenirea acestor complicații pe termen lung.