Enterita: cauze, simptome, complicatii, tratament si prevenire

Deshidratarea reprezintă cea mai frecventă complicație, putând deveni severă în special la copii și vârstnici. Tratamentul se concentrează pe rehidratare, odihnă și, în cazurile bacteriene, antibiotice specifice. Majoritatea cazurilor de enterită se rezolvă în câteva zile cu îngrijire adecvată, însă formele cronice necesită investigații suplimentare și tratament specializat.

Cauzele enteritei

Enterita poate fi provocată de o varietate de factori, de la infecții până la afecțiuni autoimune sau expunere la substanțe iritante. Identificarea cauzei exacte este esențială pentru un tratament eficient și prevenirea complicațiilor.

Infecții virale: Virusurile reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale enteritei. Rotavirusul afectează preponderent copiii, fiind responsabil pentru numeroase cazuri de diaree severă la nivel mondial. Norovirusul este cunoscut pentru capacitatea sa de a provoca epidemii în spații închise precum nave de croazieră sau instituții de îngrijire. Adenovirusurile enterice pot cauza infecții persistente, în special la persoanele cu imunitate scăzută. Enterovirusurile, inclusiv virusurile Coxsackie și echovirusurile, pot provoca enterită ca parte a unui tablou clinic mai complex. Transmiterea acestor virusuri are loc prin calea fecal-orală, prin consumul de alimente sau apă contaminate, sau prin contact direct cu persoane infectate.

Infecții bacteriene: Bacteriile patogene reprezintă o cauză importantă de enterită, adesea asociată cu toxiinfecții alimentare. Salmonella poate contamina ouăle, carnea de pasăre și produsele lactate nepasteurizate, provocând enterită cu debut la 12-72 ore după expunere. Campylobacter jejuni, frecvent găsit în carnea de pui insuficient preparată termic, cauzează enterită severă cu diaree sanguinolentă. Escherichia coli enterotoxigenă și alte tulpini patogene pot contamina apa și alimentele, fiind o cauză frecventă a diareei călătorilor. Shigella provoacă dizenterie cu diaree mucoasă și sanguinolentă, transmisă prin contact direct sau alimente contaminate. Clostridium difficile poate cauza enterocolită pseudomembranoasă, adesea după tratamente cu antibiotice care perturbă flora intestinală normală.

Infecții parazitare: Paraziții intestinali pot provoca enterită cu evoluție prelungită și simptome recurente. Giardia lamblia este un protozoar frecvent întâlnit în apa contaminată, provocând giardiază cu diaree persistentă și malabsorbție. Cryptosporidium poate contamina sursele de apă și provoacă infecții severe la persoanele imunocompromise. Entamoeba histolytica cauzează amoebiază, o infecție potențial gravă cu formarea de ulcerații la nivelul mucoasei intestinale. Cyclospora cayetanensis este asociată cu epidemii legate de consumul de fructe și legume proaspete contaminate. Acești paraziți sunt deosebit de problematici în regiunile cu standarde scăzute de igienă și acces limitat la apă potabilă sigură.

Inflamație indusă de medicamente: Anumite medicamente pot provoca enterită prin efecte directe asupra mucoasei intestinale. Antiinflamatoarele nesteroidiene precum ibuprofenul și diclofenacul pot eroda bariera protectoare a mucoasei, provocând inflamație și, uneori, sângerări. Antibioticele pot perturba echilibrul florei intestinale normale, permițând proliferarea bacteriilor patogene. Medicamentele chimioterapice afectează celulele cu diviziune rapidă, inclusiv cele din mucoasa intestinală, cauzând enterită. Metotrexatul, utilizat în tratamentul bolilor autoimune și al cancerului, poate provoca inflamație severă a mucoasei intestinale. Aceste reacții adverse pot fi dozaj-dependente și necesită ajustarea tratamentului sau administrarea de medicamente protectoare pentru mucoasa intestinală.

Boli autoimune: Afecțiunile autoimune pot afecta intestinul subțire prin mecanisme imunologice complexe. Boala Crohn reprezintă o afecțiune inflamatorie cronică ce poate afecta orice segment al tractului digestiv, inclusiv intestinul subțire, provocând enterită regională cu îngroșarea peretelui intestinal și formarea de fistule. Boala celiacă este o reacție autoimună la gluten, proteină prezentă în grâu, secară și orz, care determină atrofia vilozităților intestinale și malabsorbție. Enterita eozinofilică implică infiltrarea peretelui intestinal cu eozinofile, fiind asociată cu alergii alimentare și alte afecțiuni atopice. Vasculitele sistemice pot afecta vasele sangvine care irigă intestinul subțire, provocând ischemie și enterită. Aceste afecțiuni necesită diagnosticare precisă și tratament imunomodulator de lungă durată.

Expunerea la radiații: Radioterapia utilizată în tratamentul cancerelor abdominale sau pelvine poate provoca enterită radică, o complicație frecventă la pacienții oncologici. Radiațiile ionizante afectează celulele cu rată ridicată de diviziune, precum cele din mucoasa intestinală, provocând inflamație acută. Enterita radică acută apare în timpul sau imediat după tratamentul cu radiații, manifestându-se prin diaree, crampe abdominale și greață. Enterita radică cronică se dezvoltă la luni sau ani după radioterapie, fiind caracterizată prin fibroză, stenoze și disfuncție vasculară la nivelul intestinului. Severitatea depinde de doza totală de radiații, volumul intestinal expus și sensibilitatea individuală. Managementul include modificări dietetice, medicamente antidiareice și, în cazurile severe, intervenții chirurgicale pentru complicații precum obstrucția intestinală.

Cauze ischemice: Reducerea fluxului sanguin către intestinul subțire poate provoca enterită ischemică, o afecțiune potențial gravă. Ateroscleroza vaselor mezenterice reduce progresiv perfuzia intestinală, manifestându-se prin durere abdominală postprandială și malabsorbție. Embolia sau tromboza arterelor mezenterice cauzează ischemie acută cu durere abdominală severă și risc de necroză intestinală. Insuficiența cardiacă congestivă reduce debitul cardiac și perfuzia splanhică, provocând ischemie cronică. Vasculitele afectează vasele mici și medii, compromițând irigarea intestinului. Hipovolemia severă din șoc sau deshidratare poate reduce perfuzia intestinală sub nivelul critic. Enterita ischemică necesită recunoaștere promptă și intervenție rapidă pentru prevenirea necrozei intestinale și a complicațiilor potențial fatale.

Simptomele enteritei

Enterita se manifestă printr-o varietate de simptome digestive și sistemice, a căror intensitate variază în funcție de cauză, localizare și severitatea inflamației intestinale. Recunoașterea acestor simptome este esențială pentru diagnosticarea și tratamentul prompt.

Dureri abdominale și crampe: Durerea abdominală reprezintă unul dintre simptomele principale ale enteritei, variind de la disconfort ușor până la crampe severe. Aceasta este localizată frecvent în regiunea periombilicală sau în cadranele inferioare ale abdomenului, reflectând implicarea intestinului subțire. Crampele sunt adesea intermitente și se intensifică înaintea episoadelor de diaree. Durerea poate fi exacerbată de consumul alimentar și ameliorată temporar după defecație. În enterita infecțioasă, durerea are debut brusc și intensitate mare, în timp ce în formele cronice poate fi mai puțin severă, dar persistentă. Caracterul și localizarea durerii pot oferi indicii despre segmentul intestinal afectat și cauza subiacentă a enteritei.

Diareea: Diareea reprezintă manifestarea cea mai frecventă a enteritei, caracterizată prin scaune lichide, numeroase și voluminoase. În enterita infecțioasă, diareea are debut brusc și poate conține mucus. Frecvența scaunelor variază de la 3-4 până la peste 10 episoade zilnic în cazurile severe. Diareea din enterită este cauzată de multiple mecanisme: secreția crescută de fluide în lumenul intestinal, absorbția redusă a apei și electroliților, motilitatea intestinală accelerată și exsudația de fluide prin mucoasa inflamată. În enterita cronică, diareea poate alterna cu perioade de tranzit normal. Persistența diareei peste 14 zile sugerează o cauză non-infecțioasă sau o infecție cu agenți patogeni specifici precum Giardia lamblia sau Entamoeba histolytica.

Greața și vărsăturile: Greața și vărsăturile apar frecvent în enterită, în special când inflamația afectează porțiunile proximale ale intestinului subțire sau când este asociată cu inflamația stomacului. Acestea sunt cauzate de stimularea centrului vomei din sistemul nervos central ca răspuns la toxinele bacteriene, mediatorii inflamatori sau distensia intestinală. Vărsăturile pot precede diareea în enterita virală și pot contribui semnificativ la deshidratare. În enterita bacteriană, vărsăturile sunt mai puțin proeminente comparativ cu diareea. Persistența vărsăturilor peste 48 de ore sau intensificarea acestora pe parcursul bolii poate indica complicații precum obstrucția intestinală sau deshidratarea severă, necesitând evaluare medicală urgentă.

Febra: Febra reprezintă un răspuns sistemic la infecție sau inflamație, fiind frecvent întâlnită în enterita de cauză infecțioasă. Temperatura poate varia de la subfebrilitate (37,5-38°C) până la febră înaltă (peste 39°C), în funcție de agentul patogen implicat. Enterita cauzată de Salmonella sau Shigella se asociază adesea cu febră mai înaltă comparativ cu cea provocată de virusuri enterice. Febra persistentă peste 3-4 zile sau reapariția acesteia după o perioadă de ameliorare poate sugera complicații precum abcese, bacteriemie sau infecții secundare. În enterita non-infecțioasă, febra poate fi absentă sau minimă. Prezența febrei înalte, frisoanelor și deteriorării stării generale impune evaluare medicală promptă pentru excluderea complicațiilor severe.

Pierderea poftei de mâncare: Anorexia sau pierderea poftei de mâncare este un simptom frecvent în enterită, contribuind la scăderea aportului alimentar și deshidratare. Aceasta este mediată de citokinele proinflamatorii eliberate în timpul procesului inflamator, care acționează asupra centrilor hipotalamici implicați în reglarea apetitului. Pacienții pot evita alimentația din cauza greței, a durerii abdominale exacerbate de consumul alimentar sau a temerilor legate de agravarea diareei. În enterita acută, pierderea poftei de mâncare este tranzitorie, rezolvându-se odată cu ameliorarea inflamației. În formele cronice, anorexia persistentă poate contribui la malnutriție și pierdere ponderală semnificativă. Revenirea apetitului reprezintă adesea unul dintre primele semne de ameliorare clinică în enterită.

Scaune cu sânge: Prezența sângelui în scaun poate apărea în formele severe de enterită, indicând leziuni ale mucoasei intestinale. Sângele poate fi vizibil macroscopic (hematochezie) sau detectabil doar prin teste specifice (sânge ocult). Enterita cauzată de agenți patogeni invazivi precum Shigella, Campylobacter sau E. coli enterohemoragic se asociază frecvent cu scaune sanguinolente. Sângele poate fi amestecat cu mucus și puroi în dizenteria bacteriană. În enterita ischemică, sângerarea poate fi abundentă și reprezintă un semn de alarmă. Scaunele sanguinolente necesită evaluare medicală promptă pentru excluderea cauzelor severe precum colita ulcerativă, boala Crohn sau neoplazii. Investigațiile endoscopice sunt adesea necesare pentru identificarea sursei sângerării și evaluarea severității leziunilor mucoasei.

Semne de deshidratare: Deshidratarea reprezintă cea mai frecventă și potențial gravă complicație a enteritei, rezultând din pierderile crescute de lichide prin diaree și vărsături, combinate cu aportul oral redus. Semnele de deshidratare ușoară includ sete intensă, uscăciunea mucoaselor, reducerea diurezei și astenie. Deshidratarea moderată se manifestă prin oligurie marcată, letargie, tahicardie și hipotensiune ortostatică. În deshidratarea severă apar semnele de șoc hipovolemic: hipotensiune arterială, tahicardie marcată, extremități reci, timp de reumplere capilară prelungit și alterarea stării de conștiență. La sugari și copii mici, semnele specifice includ fontanela anterioară deprimată, absența lacrimilor, ochii înfundați și reducerea elasticității cutanate. Deshidratarea severă reprezintă o urgență medicală, necesitând rehidratare parenterală promptă pentru prevenirea insuficienței renale acute și a altor complicații potențial fatale.

Complicațiile enteritei

Enterita, deși frecvent autolimitată, poate evolua cu complicații semnificative, în special în cazurile severe sau la persoanele cu factori de risc. Recunoașterea precoce a acestor complicații este esențială pentru instituirea tratamentului adecvat și prevenirea sechelelor pe termen lung.

Deshidratarea: Deshidratarea reprezintă cea mai frecventă complicație a enteritei, rezultând din pierderile crescute de lichide și electroliți prin diaree și vărsături, combinate cu aportul oral redus. Severitatea deshidratării variază de la forme ușoare până la șoc hipovolemic potențial fatal. Deshidratarea afectează toate sistemele organismului: sistemul cardiovascular (tahicardie, hipotensiune), renal (oligurie, insuficiență renală prerenală), neurologic (letargie, confuzie) și metabolic (dezechilibre electrolitice). Grupele cu risc crescut includ sugarii, vârstnicii și persoanele cu comorbidități. Managementul deshidratării implică rehidratarea orală cu soluții de rehidratare care conțin electroliți și glucoză în proporții optime. În cazurile severe sau când rehidratarea orală este imposibilă, se impune administrarea intravenoasă de fluide și electroliți sub monitorizare medicală.

Anemia: Anemia poate complica enterita, în special în formele severe sau cronice cu sângerări intestinale. Mecanismele includ pierderea acută de sânge prin leziuni hemoragice ale mucoasei, malabsorbția fierului și vitaminei B12 în enterita cronică și supresia medulară în infecțiile sistemice severe. Anemia se manifestă prin paloare, fatigabilitate, tahicardie și dispnee la efort. În sângerările acute, hemoglobina poate scădea rapid, necesitând transfuzii. Enterita cronică din boala Crohn sau boala celiacă se asociază frecvent cu anemia feriprivă sau megaloblastică. Diagnosticul implică hemoleucograma completă, frotiul de sânge periferic și parametrii metabolismului fierului. Tratamentul vizează cauza subiacentă a enteritei, corectarea deficitelor nutriționale și, în cazurile severe, administrarea de preparate cu fier, vitamina B12 sau transfuzii de produse sanguine.

Diareea cronică: Persistența diareei peste patru săptămâni definește diareea cronică, o complicație ce afectează calitatea vieții și starea nutrițională. Aceasta poate rezulta din persistența agentului patogen inițial, dezvoltarea sindromului intestinului iritabil post-infecțios sau instalarea intoleranțelor alimentare secundare. Enterita severă poate provoca leziuni permanente ale mucoasei intestinale cu deficit de dizaharidaze, conducând la intoleranță la lactoză și alte carbohidrate. Infecțiile cu Giardia lamblia sau Entamoeba histolytica pot persista luni de zile fără tratament adecvat. Diareea cronică necesită investigații complexe: coproculturi, examen coproparazitologic, teste serologice, endoscopie cu biopsie și teste imagistice. Tratamentul include eradicarea agenților patogeni persistenți, modificări dietetice, probiotice și, în unele cazuri, medicamente antidiareice sau imunomodulatoare.

Obstrucția intestinală: Obstrucția intestinală poate complica enterita severă sau cronică prin multiple mecanisme. Inflamația acută intensă provoacă edem al peretelui intestinal și ileus paralitic. Enterita cronică, în special din boala Crohn, poate conduce la stenoze fibrotice și aderențe. Limfadenita mezenterică din enterita infecțioasă poate comprima lumenul intestinal. Simptomele obstrucției includ durere abdominală colicativă, distensie abdominală, vărsături și oprirea tranzitului intestinal. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic, radiografii abdominale și tomografie computerizată. Managementul inițial este conservator: repaus digestiv, decompresie nazogastrică și rehidratare intravenoasă. Obstrucțiile complete sau cele cu semne de strangulare necesită intervenție chirurgicală urgentă. Obstrucțiile recurente din boala Crohn pot necesita rezecții intestinale segmentare sau stricturoplastii.

Malabsorbția: Malabsorbția reprezintă o complicație frecventă a enteritei cronice, rezultând din reducerea suprafeței de absorbție intestinală, deficitul enzimelor digestive și alterarea transportului nutrienților. Aceasta se manifestă prin scaune voluminoase, grăsoase (steatoree), pierdere ponderală și deficite nutriționale specifice. Enterita severă poate distruge vilozitățile intestinale, reducând absorbția nutrienților. Infecțiile cu Giardia lamblia afectează specific absorbția grăsimilor și vitaminelor liposolubile. Enterita radică cronică provoacă fibroză și ischemie cu malabsorbție progresivă. Consecințele malabsorbției includ malnutriție proteino-calorică, deficite de vitamine și minerale, osteoporoză și anemie. Diagnosticul implică teste specifice: elastaza fecală, testul D-xiloză, măsurarea grăsimilor fecale și evaluarea nivelurilor serice de vitamine și minerale. Tratamentul include dieta hipercalorică, suplimente enzimatice, vitamine și minerale, precum și tratamentul cauzei subiacente a enteritei.

Diagnosticul enteritei

Diagnosticul enteritei se bazează pe evaluarea clinică detaliată, coroborată cu investigații de laborator și, în unele cazuri, proceduri imagistice sau endoscopice. O abordare sistematică este esențială pentru identificarea cauzei subiacente și instituirea tratamentului adecvat.

Istoricul medical și examinarea fizică: Evaluarea clinică inițială reprezintă fundamentul diagnosticului enteritei. Anamneza detaliată vizează caracteristicile simptomelor (debut, durată, intensitate), factori declanșatori sau agravanți, călătorii recente, consumul de alimente potențial contaminate și contactul cu persoane bolnave. Istoricul medicamentelor, inclusiv antibiotice recente, antiinflamatoare nesteroidiene sau imunosupresoare, poate sugera enterita medicamentoasă. Antecedentele de radioterapie abdominală sau boli autoimune orientează spre cauze specifice. Examinarea fizică evaluează starea de hidratare, semnele vitale, sensibilitatea abdominală și prezența maselor palpabile sau a hepatosplenomegaliei. Examinarea rectală poate evidenția prezența sângelui sau mucusului. Identificarea semnelor de alarmă precum deshidratarea severă, durerea abdominală intensă sau sângerările digestive impune evaluare urgentă și intervenție promptă.

Analiza scaunului: Examinarea materiilor fecale oferă informații valoroase pentru diagnosticul enteritei. Examenul macroscopic evaluează consistența, volumul, prezența sângelui vizibil, mucusului sau grăsimilor nedigerate. Examenul microscopic direct poate evidenția leucocite fecale (sugerând infecție bacteriană invazivă), paraziți sau ouă de paraziți. Testele rapide pentru toxinele Clostridium difficile sunt indicate la pacienții cu diaree după tratament antibiotic. Coprocultura identifică bacterii patogene precum Salmonella, Shigella, Campylobacter sau E. coli, permițând testarea sensibilității la antibiotice. Examenul coproparazitologic, inclusiv colorații speciale și imunofluorescență, detectează paraziți precum Giardia, Cryptosporidium sau Entamoeba. Testele moleculare multiplex bazate pe PCR permit identificarea rapidă și simultană a numeroși agenți patogeni virali, bacterieni și parazitari, cu sensibilitate și specificitate înalte.

Analize de sânge: Investigațiile hematologice și biochimice completează evaluarea pacienților cu enterită. Hemoleucograma poate evidenția leucocitoză cu neutrofilie în infecțiile bacteriene, limfocitoză în cele virale sau eozinofilie în enterita parazitară sau alergică. Markerii inflamatori (proteina C reactivă, viteza de sedimentare a hematiilor) sunt frecvent crescuți în enterita infecțioasă sau inflamatorie. Evaluarea electroliților serici (sodiu, potasiu, clor, bicarbonat) și a funcției renale (uree, creatinină) este esențială în deshidratarea semnificativă. Testele serologice pot identifica anticorpi specifici pentru agenți patogeni precum Yersinia, Entamoeba sau virusuri. În enterita cronică sunt indicate teste pentru boala celiacă (anticorpi anti-transglutaminază tisulară), markeri de boli inflamatorii intestinale (ASCA, p-ANCA) și evaluarea statusului nutrițional (albumină, prealbumină, vitamina B12, acid folic, fier seric).

Studii imagistice: Investigațiile imagistice sunt indicate în enterita severă, persistentă sau cu suspiciune de complicații. Radiografia abdominală simplă poate evidenția distensia intestinală, niveluri hidroaerice sau pneumoperitoneu în perforație. Ecografia abdominală evaluează îngroșarea peretelui intestinal, limfadenopatia mezenterică și posibilele colecții lichidiene. Tomografia computerizată abdominală cu substanță de contrast oferă informații detaliate despre peretele intestinal, vasele mezenterice și complicații precum abcese sau fistule. Enterografia prin rezonanță magnetică permite evaluarea non-invazivă a intestinului subțire, fiind utilă în diagnosticul și monitorizarea bolii Crohn. Angiografia este indicată în suspiciunea de ischemie mezenterică acută. Aceste investigații sunt complementare, alegerea lor fiind ghidată de contextul clinic, disponibilitate și experiența centrului medical.

Proceduri endoscopice: Endoscopia digestivă superioară cu biopsie duodenală și jejunală permite vizualizarea directă a mucoasei și obținerea de probe pentru examen histopatologic, culturi și teste moleculare. Aceasta este indicată în enterita cronică, suspiciunea de boală celiacă sau boala Crohn cu afectare proximală. Colonoscopia cu ileoscopie terminală evaluează mucoasa colonului și ileonului terminal, fiind utilă în diagnosticul diferențial al enterocolitei infecțioase cu bolile inflamatorii intestinale. Capsula endoscopică reprezintă o metodă non-invazivă de vizualizare a întregului intestin subțire, utilă în cazurile dificile sau când alte investigații sunt neconcludente. Enteroscopia cu balon (simplu sau dublu) permite examinarea completă a intestinului subțire, cu posibilitatea biopsiei leziunilor identificate. Aceste proceduri sunt esențiale pentru diagnosticul precis al enteritei cronice și pentru excluderea altor patologii care pot mima simptomele enteritei.

Opțiuni de tratament pentru enterită

Tratamentul enteritei este adaptat cauzei subiacente, severității simptomelor și prezenței complicațiilor. Abordarea terapeutică include măsuri generale de susținere, tratamente specifice pentru agenții patogeni identificați și managementul complicațiilor.

Odihnă și hidratare: Repausul fizic și hidratarea adecvată reprezintă pilonii tratamentului enteritei acute. Reducerea activității fizice diminuează cerințele metabolice și facilitează recuperarea. Hidratarea orală trebuie inițiată precoce, utilizând lichide clare precum apa, ceaiurile slabe și supa de legume. În enterita moderată, soluțiile de rehidratare orală care conțin electroliți și glucoză în proporții optime (precum Rehidron sau soluții preparate conform recomandărilor OMS) sunt esențiale pentru corectarea dezechilibrelor hidroelectrolitice. Aportul de lichide trebuie să compenseze pierderile prin diaree și vărsături, plus necesarul bazal. La adulți, se recomandă consumul a 2-3 litri de lichide zilnic, ajustat în funcție de intensitatea simptomelor. Hidratarea adecvată accelerează recuperarea și previne complicațiile severe ale deshidratării.

Modificări dietetice: Dieta joacă un rol important în managementul enteritei și în recuperarea funcției intestinale. În faza acută, se recomandă repausul digestiv relativ, cu evitarea alimentelor solide pentru 12-24 ore. Reintroducerea alimentației trebuie făcută progresiv, începând cu alimente ușor digerabile și neiritante. Dieta BRAT (banane, orez, mere coapte, pâine prăjită) reprezintă o opțiune tradițională, deși valoarea sa nutrițională este limitată pentru utilizare prelungită. Se recomandă evitarea temporară a lactatelor (posibilă intoleranță la lactoză secundară), alimentelor picante, grase, prăjite, a cafelei și alcoolului. Aportul de fibre solubile poate fi benefic pentru normalizarea tranzitului. În enterita cronică, dieta trebuie adaptată cauzei subiacente: fără gluten în boala celiacă, săracă în grăsimi în malabsorbție, hipoalergenică în enterita eozinofilică.

Soluții de rehidratare orală: Soluțiile de rehidratare orală (SRO) reprezintă tratamentul de primă linie pentru prevenirea și corectarea deshidratării în enterită. Acestea conțin o combinație optimă de electroliți (sodiu, potasiu, clor, citrat) și glucoză, care facilitează absorbția apei la nivel intestinal prin transport activ cuplat sodiu-glucoză. SRO comerciale sunt disponibile în farmacii sub formă de plicuri cu pulbere care se dizolvă în apă. În absența acestora, se poate prepara o soluție simplă din 1 litru de apă potabilă, 6 lingurițe de zahăr, 1/2 linguriță de sare și opțional suc de lămâie pentru îmbunătățirea gustului. Administrarea trebuie făcută în cantități mici, frecvent (50-100 ml la fiecare 15-30 minute), pentru a preveni vărsăturile. La copii, dozajul se calculează în funcție de greutate: 50-100 ml/kg în primele 4 ore pentru deshidratarea moderată, apoi 100-200 ml după fiecare scaun diareic.

Fluide intravenoase: Terapia cu fluide intravenoase este indicată în deshidratarea severă, vărsăturile incoercibile sau când rehidratarea orală este imposibilă sau insuficientă. Aceasta permite corectarea rapidă a deficitului de lichide și electroliți, restabilind volumul circulator și perfuzia tisulară. Soluția de primă intenție este Ringer lactat sau soluția salină izotonica (NaCl 0,9%), administrate rapid în primele ore (20-30 ml/kg în prima oră) pentru corectarea hipovolemiei, urmată de perfuzie mai lentă pentru înlocuirea pierderilor continue și a necesarului bazal. Monitorizarea atentă a parametrilor vitali, diurezei și electroliților serici este esențială pentru ajustarea terapiei. La pacienții cu comorbidități cardiace sau renale, rehidratarea trebuie efectuată cu prudență pentru evitarea supraîncărcării volemice. În enterita severă cu acidoză metabolică poate fi necesară administrarea de bicarbonat de sodiu, iar în hipokalemie semnificativă se suplimentează potasiul intravenos.

Antibiotice: Antibioticele sunt indicate selectiv în enterita bacteriană, decizia fiind ghidată de severitatea simptomelor, agentul patogen identificat și factori de risc ai pacientului. În majoritatea cazurilor de enterită bacteriană necomplicată la persoane imunocompetente, antibioticele nu sunt necesare, boala fiind autolimitată. Tratamentul antibiotic este recomandat în: infecții cu Shigella, Campylobacter cu simptome severe, Salmonella la pacienți cu risc crescut (imunosupresați, vârstnici, proteze vasculare), enterita cu Clostridium difficile și infecțiile parazitare. Antibioticele utilizate includ: ciprofloxacina sau azitromicina pentru Shigella și Campylobacter, metronidazolul sau vancomicina pentru C. difficile, trimetoprim-sulfametoxazol pentru Cyclospora. Durata tratamentului variază între 3-14 zile, în funcție de agentul patogen și răspunsul clinic. Utilizarea inadecvată a antibioticelor poate prelungi excreția de agenți patogeni, selecționa tulpini rezistente și perturba microbiota intestinală.

Medicamente antidiareice: Medicamentele care reduc motilitatea intestinală și secreția de fluide pot ameliora simptomele diareei în enterită, dar utilizarea lor trebuie făcută selectiv. Loperamida, un opioid sintetic care reduce peristaltismul intestinal, poate fi utilizată la adulți cu diaree necomplicată, fără febră sau sânge în scaun. Aceasta este contraindicată în enterita invazivă (cu febră și sânge în scaun) deoarece poate prelungi prezența agenților patogeni în intestin și crește riscul complicațiilor. Subsalicilatul de bismut are efecte antisecretorii, antiinflamatorii și antimicrobiene ușoare, fiind util în diareea călătorilor. Colestiramina, o rășină schimbătoare de ioni, poate fi benefică în diareea asociată cu malabsorbția acizilor biliari după enterită. Racecadotrilul, un inhibitor de encefalinază intestinală, reduce hipersecreția fără a afecta motilitatea, având un profil de siguranță superior. Aceste medicamente trebuie utilizate pe termen scurt, cu precauție și după evaluarea raportului beneficiu-risc.

Medicamente antiinflamatorii: Medicamentele antiinflamatorii sunt indicate în enterita cronică de cauză autoimună sau inflamatorie, nu în formele infecțioase acute. Corticosteroizii sistemici (prednison, metilprednisolon) sau topici cu acțiune locală (budesonid) sunt eficienți în reducerea inflamației intestinale în boala Crohn, enterita eozinofilică sau enterita radică. Mesalazina și alți aminosalicilați pot fi utilizați în formele ușoare până la moderate de enterită din boala Crohn. Imunomodulatoarele precum azatioprina, 6-mercaptopurina sau metotrexatul sunt indicate în formele cronice, corticodependente. Terapiile biologice (anticorpi anti-TNF alfa, anti-integrine, anti-IL-12/23) reprezintă opțiuni avansate pentru enterita severă din boala Crohn refractară la tratamentele convenționale. Aceste medicamente necesită monitorizare atentă pentru efecte adverse și sunt contraindicate în infecțiile active, necesitând screening prealabil pentru tuberculoză și hepatită virală.

Prevenirea enteritei

Prevenirea enteritei implică măsuri de igienă personală, manipularea sigură a alimentelor, gătirea adecvată și precauții în timpul călătoriilor. Aceste strategii preventive pot reduce semnificativ riscul de infecții intestinale și complicațiile asociate.

Spălarea corectă a mâinilor: Igiena riguroasă a mâinilor reprezintă cea mai eficientă metodă de prevenire a enteritei infecțioase. Spălarea trebuie efectuată cu apă caldă și săpun timp de minimum 20 de secunde, acoperind toate suprafețele mâinilor, inclusiv spatele, între degete și sub unghii. Momentele esențiale pentru spălarea mâinilor includ: înainte de prepararea alimentelor și servirea mesei, după utilizarea toaletei, schimbarea scutecelor, contactul cu animale, manipularea alimentelor crude și după contactul cu persoane bolnave. În absența apei și săpunului, dezinfectanții pe bază de alcool (minimum 60% alcool) reprezintă o alternativă eficientă. Educarea copiilor despre tehnica corectă și importanța spălării mâinilor contribuie semnificativ la reducerea transmiterii agenților patogeni intestinali în comunitate și mediul școlar.

Manipularea sigură a alimentelor: Practicile corecte de manipulare a alimentelor previn contaminarea și multiplicarea microorganismelor patogene. Separarea alimentelor crude (în special carnea, puiul, peștele și ouăle) de cele gata preparate previne contaminarea încrucișată. Utilizarea de ustensile, tocătoare și suprafețe separate pentru alimentele crude și cele preparate este esențială. Spălarea temeinică a fructelor și legumelor sub jet de apă, inclusiv a celor care vor fi decojite, îndepărtează contaminanții de pe suprafață. Dezghețarea alimentelor trebuie făcută în frigider, nu la temperatura camerei, pentru a preveni multiplicarea bacteriilor. Alimentele preparate nu trebuie lăsate la temperatura camerei mai mult de două ore (o oră în zilele călduroase). Persoanele cu infecții intestinale trebuie să evite prepararea alimentelor pentru alții până la 48-72 ore după dispariția simptomelor.

Temperaturi corecte de gătire: Tratamentul termic adecvat distruge majoritatea agenților patogeni responsabili de enterită. Carnea, puiul, peștele și ouăle trebuie gătite la temperaturi interne specifice, verificate cu un termometru alimentar. Carnea de vită, miel și vânat trebuie gătită la minimum 63°C (mediu), carnea tocată la 71°C, carnea de pasăre la 74°C, iar peștele la 63°C sau până când devine opac și se separă ușor cu furculița. Ouăle trebuie gătite până când albușul și gălbenușul sunt ferme. Reîncălzirea alimentelor trebuie făcută la minimum 74°C. Evitarea consumului de carne, pește sau fructe de mare crude sau insuficient preparate termic reduce semnificativ riscul de toxiinfecții alimentare. În cazul preparatelor care conțin ouă crude (maioneză, deserturi), se recomandă utilizarea ouălor pasteurizate, în special pentru grupele vulnerabile.

Ghid pentru depozitarea alimentelor: Depozitarea corectă a alimentelor previne multiplicarea bacteriilor și producerea de toxine. Alimentele perisabile trebuie refrigerate prompt la temperaturi sub 5°C. Frigiderul trebuie menținut la 1-4°C, iar congelatorul la -18°C sau mai puțin. Verificarea regulată a temperaturii acestor aparate cu un termometru este recomandată. Alimentele gătite trebuie porționate în recipiente mici și puțin adânci pentru răcire rapidă înainte de refrigerare. Depozitarea alimentelor crude și gătite în recipiente închise, separate, previne contaminarea încrucișată în frigider. Respectarea termenelor de valabilitate și a indicațiilor de păstrare de pe etichete este esențială. Regula „primul intrat, primul ieșit” asigură rotația corectă a stocurilor alimentare. Conservele umflate, ruginite sau deteriorate trebuie eliminate, deoarece pot conține toxina botulinică.

Apă potabilă sigură: Consumul de apă sigură este esențial pentru prevenirea enteritei, în special în zonele cu infrastructură sanitară deficitară. În călătorii, se recomandă consumul de apă îmbuteliată sigilată sau apă tratată corespunzător. Metodele eficiente de tratare includ: fierberea timp de minimum un minut (3 minute la altitudini mari), filtrarea cu filtre certificate pentru îndepărtarea microorganismelor (pori sub 1 micron), dezinfecția chimică cu tablete de clor sau iod, și sistemele cu lumină ultravioletă. Gheața trebuie considerată potențial contaminată dacă nu este preparată din apă sigură. Evitarea înghițirii apei în timpul înotului în piscine, lacuri sau râuri reduce riscul de infecții cu Cryptosporidium sau Giardia. În zonele cu risc, se recomandă utilizarea apei îmbuteliate sau tratate inclusiv pentru spălarea fructelor și legumelor, periajul dinților și prepararea băuturilor.

Precauții în timpul călătoriilor: Călătoriile în regiuni cu standarde de igienă diferite necesită precauții suplimentare pentru prevenirea „diareei în timpul călătoriilor”. Regula „fierbe-o, gătește-o, curăță-o sau uită de ea” rămâne valabilă pentru alimentele consumate în călătorii. Se recomandă evitarea alimentelor crude sau insuficient gătite, a salatelor și fructelor care nu pot fi decojite, a alimentelor expuse la temperatura ambientală pentru perioade lungi și a celor vândute de comercianți stradali cu condiții precare de igienă. Consumul de apă îmbuteliată sigilată sau tratată corespunzător este esențial. Pentru călătorii în zone cu risc înalt, profilaxia cu antibiotice nu este recomandată de rutină, dar poate fi considerată pentru persoane cu afecțiuni cronice sau imunosupresie. Consultarea unui medic specialist în medicina călătorului înaintea deplasărilor în zone endemice permite recomandări personalizate și prescrierea de medicamente pentru autotratament la nevoie.

Vaccinarea: Vaccinurile disponibile pot preveni anumite forme de enterită, în special în contextul călătoriilor internaționale. Vaccinul împotriva febrei tifoide, disponibil în formă injectabilă sau orală, este recomandat călătorilor în zone endemice din Asia, Africa și America Latină. Vaccinul împotriva holerei oferă protecție parțială și împotriva Escherichia coli enterotoxigenă, o cauză frecventă a diareei călătorilor. Vaccinul împotriva rotavirusului, administrat oral sugarilor, a redus semnificativ incidența gastroenteritei severe la copii. Vaccinul împotriva hepatitei A, transmisă frecvent prin alimente și apă contaminate, este recomandat călătorilor în zone endemice și persoanelor cu risc crescut. Vaccinul împotriva norovirusului se află în faze avansate de dezvoltare. Decizia de vaccinare trebuie luată în consultare cu medicul, ținând cont de destinație, durata călătoriei, activitățile planificate și starea de sănătate a persoanei.

Considerații speciale

Anumite grupuri de persoane prezintă vulnerabilitate crescută la enterită sau necesită abordări particulare în diagnosticul și tratamentul acestei afecțiuni. Recunoașterea acestor particularități este esențială pentru managementul adecvat și prevenirea complicațiilor.

Enterita la copii: Copiii, în special sugarii și preșcolarii, prezintă risc crescut de enterită și complicații asociate. Sistemul imunitar imatur și expunerea frecventă la agenți patogeni în colectivități favorizează infecțiile intestinale. Rotavirusul reprezintă cauza principală de enterită severă la copiii sub 5 ani, urmat de norovirus și adenovirus enteric. Deshidratarea apare mai rapid la copii datorită raportului crescut suprafață corporală/volum și rezervelor limitate de apă. Semnele de deshidratare includ: fontanelă deprimată, absența lacrimilor, uscăciunea mucoaselor, letargie și reducerea diurezei. Rehidratarea orală cu soluții dedicate pediatrice reprezintă prima linie de tratament. Antibioticele sunt rareori indicate, cu excepția infecțiilor bacteriene severe. Vaccinarea împotriva rotavirusului, recomandată tuturor sugarilor, a redus semnificativ incidența și severitatea enteritei la această grupă de vârstă.

Enterita la vârstnici: Persoanele vârstnice prezintă vulnerabilitate crescută la enterită din multiple cauze: rezerve fiziologice reduse, comorbidități, imunosenescență și modificări ale microbiotei intestinale. Prezentarea clinică poate fi atipică, cu simptome mai puțin evidente precum confuzie, letargie sau căderi, în absența manifestărilor gastrointestinale clasice. Deshidratarea apare rapid și poate precipita insuficiența renală acută sau decompensarea bolilor cronice preexistente. Clostridium difficile reprezintă o cauză frecventă de enterocolită la vârstnici, în special după tratamente antibiotice sau spitalizări. Norovirusul provoacă frecvent epidemii în instituțiile de îngrijire pe termen lung. Tratamentul necesită monitorizare atentă a statusului hidroelectrolitic și funcției renale, cu rehidratare parenterală precoce în cazurile moderate până la severe. Medicamentele antidiareice trebuie utilizate cu precauție datorită riscului de megacolon toxic.

Enterita la persoanele imunocompromise: Pacienții cu imunodepresie (HIV/SIDA, transplant de organe, chimioterapie, corticoterapie cronică) prezintă risc crescut de enterită severă, prelungită și cu agenți patogeni oportuniști. Infecțiile cu Cryptosporidium, Microsporidium, Isospora belli și Cytomegalovirus pot cauza diaree cronică, malabsorbție și scădere ponderală semnificativă. Manifestările clinice pot fi mai severe, iar eliminarea agenților patogeni este frecvent prelungită. Diagnosticul necesită investigații extensive, inclusiv biopsii intestinale și tehnici moleculare avansate. Tratamentul implică adesea antibioterapie prelungită și măsuri suportive intensive. Reconstituirea imunității (de exemplu, prin terapie antiretrovirală în HIV) reprezintă adesea elementul esențial pentru controlul enteritei. Profilaxia primară prin evitarea expunerii la agenți patogeni (apă filtrată, alimente bine gătite) și, în unele cazuri, chimio-profilaxie, este esențială la acești pacienți.

Când să solicitați asistență medicală: Recunoașterea situațiilor care necesită evaluare medicală urgentă poate preveni complicațiile severe ale enteritei. Consultul medical este necesar în următoarele situații: diaree apoasă frecventă (peste 6 episoade/zi) sau persistentă peste 3 zile; deshidratare manifestată prin sete intensă, uscăciunea mucoaselor, reducerea diurezei, letargie; febră peste 39°C; durere abdominală severă sau localizată; scaune sanguinolente sau cu mucus abundent; vărsături persistente care împiedică hidratarea orală. La copii, semnele de alarmă includ: letargie marcată, iritabilitate, absența lacrimilor, fontanelă deprimată, reducerea numărului de scutece umede. La vârstnici și persoanele cu comorbidități, pragul pentru evaluare medicală trebuie să fie mai scăzut, deoarece deteriorarea poate fi rapidă. Pacienții imunocompromiși necesită evaluare promptă pentru orice simptom de enterită, indiferent de severitate.