Parazitoza intestinala: tipuri, semne, tratament si prevenire

Diagnosticul prompt și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor, care pot include malnutriție, anemie și probleme intestinale severe. Măsurile preventive precum igiena riguroasă a mâinilor, consumul de apă potabilă sigură și prepararea corectă a alimentelor sunt fundamentale pentru reducerea riscului de infecție.

Tipuri comune de paraziți intestinali

Paraziții intestinali se împart în două categorii principale: helminți (viermi intestinali) și protozoare (organisme unicelulare). Fiecare tip are caracteristici specifice de transmitere, ciclu de viață și impact asupra organismului uman.

Helminți (Viermi intestinali parazitari): Helminții sunt organisme pluricelulare cu corpuri alungite care pot atinge dimensiuni considerabile în intestinul uman. Aceștia includ nematozi (viermi cilindrici) precum oxiurii și ascarizii, cestode (tenii) și trematode (viermi plați). Helminții se caracterizează prin cicluri de viață complexe, adesea implicând gazde intermediare sau stadii de dezvoltare în mediul extern. Majoritatea helminților adulți nu se pot înmulți în corpul uman, ci produc ouă care sunt eliminate prin materiile fecale, perpetuând astfel ciclul de transmitere către noi gazde.

Protozoare (Paraziți unicelulari): Protozoarele sunt organisme microscopice formate dintr-o singură celulă care pot cauza infecții intestinale semnificative. Spre deosebire de helminți, protozoarele au capacitatea de a se multiplica rapid în intestinul uman, conducând la infecții persistente dacă nu sunt tratate corespunzător. Acești paraziți se transmit prin forme rezistente numite chisturi, care supraviețuiesc în mediul extern și devin active după ingestie. Protozoarele precum Giardia lamblia și Entamoeba histolytica pot provoca diaree cronică, malabsorbție și, în cazuri severe, dizenterie sau abcese în organe precum ficatul.

Cei mai comuni paraziți intestinali la nivel global: La nivel mondial, parazitozele intestinale afectează miliarde de persoane, fiind mai frecvente în regiunile cu acces limitat la apă potabilă și infrastructură sanitară adecvată. Ascaridioza, cauzată de Ascaris lumbricoides, reprezintă cea mai răspândită infecție cu helminți, afectând aproximativ un miliard de persoane. Trichuriaza (viermele bici) și anchilostomiaza (viermele cu cârlig) sunt de asemenea extrem de prevalente în zonele tropicale și subtropicale. Dintre protozoare, Giardia lamblia și Entamoeba histolytica cauzează cele mai multe infecții la nivel global, fiind responsabile pentru episoade severe de diaree și dizenterie.

Căi de transmitere a paraziților intestinali

Paraziții intestinali utilizează diverse rute pentru a infecta noi gazde, adaptându-se la diferite condiții de mediu și comportamente umane. Cunoașterea acestor căi este esențială pentru implementarea măsurilor eficiente de prevenție.

Transmiterea fecal-orală: Calea fecal-orală reprezintă principalul mecanism de transmitere pentru majoritatea paraziților intestinali. Acest proces implică ingerarea accidentală a ouălor sau chisturilor parazitare prezente în materiile fecale ale persoanelor infectate. Transmiterea poate fi directă, prin contact interpersonal, sau indirectă, prin intermediul obiectelor, alimentelor sau apei contaminate. Această cale de transmitere este favorizată de condițiile precare de igienă, supraaglomerarea și accesul limitat la instalații sanitare adecvate. Paraziți precum Giardia lamblia, Entamoeba histolytica și oxiurii se răspândesc predominant prin acest mecanism.

Penetrarea prin piele: Unii paraziți intestinali au dezvoltat capacitatea de a pătrunde direct prin pielea intactă a gazdei. Acest mecanism este caracteristic în special larvelor unor helminți precum anchilostomii (Necator americanus și Ancylostoma duodenale) și Strongyloides stercoralis. Larvele infecțioase se găsesc în sol și penetrează pielea atunci când o persoană merge desculță sau intră în contact direct cu terenuri contaminate. După penetrare, larvele migrează prin sistemul circulator până la plămâni, apoi sunt înghițite și ajung în intestin unde se dezvoltă în viermi adulți.

Consumul de carne insuficient preparată termic: Consumul de carne crudă sau insuficient preparată termic reprezintă o cale importantă de transmitere pentru anumiți paraziți intestinali. Teniile (Taenia saginata din carnea de vită și Taenia solium din carnea de porc) și Trichinella spiralis se transmit prin ingerarea chisturilor sau larvelor încapsulate în țesuturile musculare ale animalelor infectate. Acești paraziți supraviețuiesc în carne până când aceasta este consumată de om, după care se dezvoltă în intestin. Prepararea termică adecvată a cărnii distruge formele infecțioase ale paraziților și previne transmiterea.

Surse de apă contaminate: Apa reprezintă un vehicul important pentru transmiterea multor paraziți intestinali. Chisturile și ouăle parazitare pot contamina sursele de apă prin scurgeri de canalizare, defecarea în aer liber sau prin intermediul animalelor infectate. Protozoare precum Giardia lamblia, Cryptosporidium și Cyclospora sunt deosebit de rezistente la clorinarea convențională a apei, putând supraviețui săptămâni sau luni în mediul acvatic. Consumul de apă netratată din râuri, lacuri sau fântâni contaminate, precum și înotul în astfel de ape, crește riscul de infecție parazitară.

Contactul direct între persoane: Transmiterea paraziților intestinali poate avea loc și prin contact direct între persoane, în special în colectivități precum grădinițe, școli sau instituții de îngrijire. Oxiurii reprezintă exemplul clasic de paraziți transmisibili prin contact direct. Femela de oxiur depune ouăle în zona perianală, provocând prurit intens. Prin scărpinare, ouăle ajung pe mâini și sub unghii, fiind apoi transferate direct altor persoane sau indirect prin manipularea obiectelor. Această cale de transmitere este facilitată de igiena precară a mâinilor și de contactul strâns între persoane.

Semne și simptome ale parazitozelor intestinale

Manifestările clinice ale parazitozelor intestinale variază considerabil în funcție de tipul parazitului, încărcătura parazitară și starea sistemului imunitar al gazdei. Recunoașterea acestor simptome este crucială pentru diagnosticul precoce și inițierea tratamentului adecvat.

Simptome digestive

Paraziții intestinali provoacă frecvent manifestări digestive diverse, acestea fiind adesea primele semne ale infecției. Diareea reprezintă simptomul cel mai comun, putând varia de la episoade ușoare, intermitente, până la diaree severă, apoasă sau chiar sanguinolentă în cazul infecțiilor cu Entamoeba histolytica. Durerea abdominală este de asemenea frecventă, manifestându-se ca disconfort difuz, crampe sau dureri localizate. Greața și vărsăturile pot apărea în infecțiile masive sau în fazele acute. Meteorismul și flatulența sunt caracteristice infecțiilor cu Giardia lamblia. Indigestia cronică și senzația de plenitudine pot sugera prezența teniilor sau a ascarizilor în număr mare.

Simptome fizice

Parazitozele intestinale pot determina manifestări fizice variate, reflectând efectele sistemice ale infecției. Fatigabilitatea și slăbiciunea generală sunt frecvente, rezultând din malabsorbția nutrienților și inflamația cronică. Pierderea în greutate apare în infecțiile cronice, fiind consecința diareei persistente și a absorbției deficitare a nutrienților. Anemia feriprivă poate fi prezentă în infecțiile cu anchilostomi, care se hrănesc cu sânge din mucoasa intestinală. Edemele și hipoproteinemia apar în cazurile severe de malnutriție indusă de paraziți. Febra este mai puțin frecventă, dar poate apărea în infecțiile cu migrare tisulară sau complicații precum abcesele hepatice amibiene.

Infecții asimptomatice

Un aspect important al parazitozelor intestinale este frecvența ridicată a infecțiilor asimptomatice, care reprezintă un rezervor semnificativ pentru transmiterea în comunitate. Numeroase persoane pot găzdui paraziți intestinali fără a prezenta simptome evidente, starea de purtător putând persista luni sau ani. Acest fenomen este frecvent în cazul infecțiilor cu protozoare precum Giardia lamblia sau Entamoeba histolytica, unde până la 90% din persoanele infectate pot fi asimptomatice. Factori precum încărcătura parazitară redusă, imunitatea parțială dobândită prin expuneri anterioare și adaptarea gazdei la prezența parazitului contribuie la absența simptomelor. Totuși, aceste persoane elimină chisturi sau ouă infecțioase, contribuind la menținerea ciclului de transmitere.

Semne vizibile în scaun

Examinarea materiilor fecale poate oferi indicii importante privind prezența paraziților intestinali. În infecțiile cu tenii, segmente ale parazitului (proglote) pot fi vizibile în scaun, având aspect de fragmente albe, plate, asemănătoare boabelor de orez. Ascarizii adulți pot fi eliminați ocazional prin scaun sau vărsături, fiind vizibili ca viermi cilindrici de culoare crem sau roz, cu lungimi de 15-35 cm. Sângele și mucusul în scaun sunt caracteristice infecțiilor cu Entamoeba histolytica. Scaunele pot avea aspect gras, voluminos și urât mirositor în infecțiile cu Giardia lamblia, reflectând malabsorbția grăsimilor. Totuși, majoritatea paraziților sau ouălor acestora nu sunt vizibili cu ochiul liber, necesitând examinare microscopică pentru identificare.

Simptome în funcție de tipul de parazit

Simptome în oxiurază: Oxiurii (Enterobius vermicularis) provoacă un prurit anal intens, mai accentuat în timpul nopții, când femelele migrează în regiunea perianală pentru a depune ouă. Acest prurit determină scărpinare frecventă, care poate duce la excoriații și infecții secundare. Copiii infectați pot prezenta iritabilitate, insomnie și oboseală din cauza perturbării somnului. La fete, migrarea parazitului poate cauza vulvovaginită. Durerea abdominală vagă și disconfortul în regiunea inferioară a abdomenului sunt de asemenea frecvente. În infecțiile masive, pot apărea simptome precum greață, pierderea apetitului și scădere ponderală.

Simptome în giardiază: Giardia lamblia provoacă un spectru larg de manifestări, de la infecții asimptomatice până la sindrom de malabsorbție sever. Simptomele acute includ diaree apoasă explozivă, crampe abdominale, meteorism, flatulență și greață. Scaunele sunt tipic voluminoase, palide, urât mirositoare și grase (steatoree). În forma cronică, predomină simptomele de malabsorbție: pierdere în greutate, oboseală, carențe vitaminice și intoleranță la lactoză. La copii, giardiaza cronică poate determina retard de creștere și dezvoltare. Febra este rară, iar sângele în scaun nu este caracteristic, prezența acestuia sugerând o altă patologie sau o coinfecție.

Simptome în anchilostomiază: Infecția cu anchilostomi (Necator americanus și Ancylostoma duodenale) evoluează în trei faze distincte. Faza de penetrare cutanată se manifestă prin erupție pruriginoasă localizată. Faza pulmonară poate include tuse, wheezing și febră ușoară, pe măsură ce larvele migrează prin plămâni. În faza intestinală, simptomele reflectă pierderea cronică de sânge: anemia feriprivă cu paloare, oboseală, dispnee la efort și palpitații. Durerea epigastrică, greața și diareea pot fi prezente. În infecțiile severe, apare hipoproteinemia cu edeme, iar la copii se constată retard de creștere și dezvoltare psihomotorie.

Simptome în teniază: Infecțiile cu tenii (Taenia saginata, Taenia solium) sunt adesea asimptomatice sau provoacă simptome vagi. Pacienții pot acuza disconfort abdominal difuz, greață intermitentă, modificări ale apetitului și pierdere în greutate moderată. Un semn caracteristic este eliminarea spontană a proglotelor (segmentelor) prin scaun, ceea ce poate cauza anxietate pacientului. Complicațiile severe apar în cisticercoză, când omul devine gazdă intermediară pentru Taenia solium, cu dezvoltarea de chisturi în țesuturi, inclusiv în creier (neurocisticercoză), manifestată prin convulsii, cefalee și semne neurologice focale.

Simptome în ascaridioză: Infecția cu Ascaris lumbricoides evoluează în două faze. Faza pulmonară apare când larvele migrează prin plămâni, provocând tuse, dispnee, febră și eozinofilie (sindromul Löffler). Faza intestinală se manifestă prin dureri abdominale difuze, greață, vărsături și diaree. Copiii pot prezenta distensie abdominală și manifestări nespecifice precum iritabilitate și tulburări de somn. Complicațiile includ obstrucția intestinală, obstrucția căilor biliare sau pancreatice și perforația intestinală, care reprezintă urgențe chirurgicale. Malnutriția și retardul de creștere sunt consecințe ale infecțiilor cronice, în special la copiii din zonele endemice.

Factori de risc pentru infecțiile parazitare intestinale

Susceptibilitatea la parazitozele intestinale este influențată de numeroși factori, de la localizarea geografică până la comportamentele individuale. Identificarea acestor factori de risc este esențială pentru implementarea strategiilor eficiente de prevenție și control.

Localizarea geografică: Distribuția parazitozelor intestinale variază semnificativ în funcție de regiune, fiind strâns legată de condițiile climatice și socio-economice. Zonele tropicale și subtropicale prezintă cea mai mare prevalență a infecțiilor parazitare, datorită temperaturii și umidității optime pentru supraviețuirea și dezvoltarea formelor infecțioase în mediul extern. Țările în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină înregistrează rate ridicate de infecție, asociate cu accesul limitat la apă potabilă sigură și infrastructură sanitară adecvată. Zonele rurale sunt mai afectate decât cele urbane, iar comunitățile cu densitate mare a populației și condiții precare de locuit prezintă risc crescut. Anumite paraziți au distribuție geografică specifică, precum Schistosoma în Africa și Orientul Mijlociu sau Clonorchis sinensis în Asia de Est.

Factori de risc legați de vârstă: Vârsta reprezintă un determinant important al susceptibilității la parazitozele intestinale. Copiii preșcolari și școlari sunt cel mai frecvent afectați, din cauza sistemului imunitar incomplet dezvoltat, a contactului strâns cu solul în timpul jocului și a igienei personale deficitare. Oxiurii și Giardia lamblia afectează predominant copiii din colectivități. Ascaridioza și trichuriaza au prevalență maximă la copiii cu vârste între 5 și 15 ani. Adulții tineri care călătoresc în zone endemice prezintă risc crescut pentru infecții cu protozoare precum Giardia și Entamoeba. Vârstnicii cu imunitate diminuată pot dezvolta forme severe de infecție, cu complicații semnificative. Diferențele de gen în prevalența parazitozelor sunt mai puțin pronunțate, fiind influențate mai mult de ocupație și comportamente decât de factori biologici.

Factori de mediu: Condițiile de mediu joacă un rol crucial în transmiterea și persistența paraziților intestinali. Clima caldă și umedă favorizează supraviețuirea ouălor și chisturilor în sol și apă. Solul argilos, cu umiditate ridicată, oferă condiții optime pentru dezvoltarea larvelor de anchilostomi și Strongyloides. Contaminarea surselor de apă cu materii fecale umane sau animale crește riscul de infecție cu protozoare precum Giardia, Cryptosporidium și Cyclospora. Inundațiile pot disemina formele infecțioase pe suprafețe extinse. Urbanizarea rapidă, fără dezvoltarea corespunzătoare a infrastructurii sanitare, creează condiții favorabile pentru transmiterea paraziților. Defrișările și schimbările în utilizarea terenurilor pot modifica distribuția vectorilor și rezervoarelor animale pentru anumiți paraziți.

Factori de risc comportamentali: Comportamentele individuale influențează semnificativ riscul de a contracta parazitoze intestinale. Igiena deficitară a mâinilor, în special după utilizarea toaletei și înainte de manipularea alimentelor, reprezintă un factor major de risc pentru transmiterea fecal-orală. Consumul de apă netratată din surse nesigure expune la infecții cu protozoare rezistente la clor. Obiceiurile alimentare precum consumul de carne crudă sau insuficient preparată termic cresc riscul de teniază și trichinelloză. Mersul desculț pe sol contaminat favorizează infecțiile cu anchilostomi și Strongyloides. Practicile agricole precum utilizarea materiilor fecale umane ca îngrășământ (în unele regiuni) perpetuează ciclul de transmitere a helminților. Comportamentele sexuale precum contactul oral-anal pot transmite protozoare intestinale.

Sistem imunitar slăbit: Starea sistemului imunitar influențează semnificativ susceptibilitatea la parazitoze intestinale și evoluția acestora. Persoanele imunocompromise, inclusiv cele cu infecție HIV/SIDA, pacienții oncologici în tratament, beneficiarii de transplant de organe și cei cu boli autoimune în tratament imunosupresor, prezintă risc crescut de a dezvolta infecții parazitare severe și persistente. La acești pacienți, protozoarele precum Cryptosporidium, Cyclospora și microsporidiile pot cauza diaree cronică, refractară la tratament, cu deshidratare severă și malnutriție. Strongyloides stercoralis poate provoca sindromul de hiperinfecție, potențial letal, la pacienții imunocompromiși. Malnutriția, frecventă în țările în curs de dezvoltare, creează un cerc vicios, diminuând imunitatea și crescând susceptibilitatea la infecții parazitare, care la rândul lor agravează malnutriția.

Diagnosticul parazitozelor intestinale

Identificarea corectă a paraziților intestinali este esențială pentru inițierea tratamentului adecvat. Diagnosticul se bazează pe o combinație de metode, de la examinarea microscopică a materiilor fecale până la tehnici moleculare avansate.

Examinarea materiilor fecale: Examinarea microscopică a materiilor fecale reprezintă metoda fundamentală pentru diagnosticul parazitozelor intestinale. Aceasta implică identificarea ouălor, chisturilor, trofozoiților sau larvelor paraziților în probe proaspete de scaun. Examenul coproparazitologic direct permite vizualizarea formelor mobile ale protozoarelor, precum trofozoiții de Giardia sau Entamoeba. Tehnicile de concentrare, precum sedimentarea sau flotația, cresc sensibilitatea detectării ouălor de helminți și a chisturilor de protozoare. Colorațiile speciale, cum ar fi lugol, tricrom sau colorația acidorezistentă modificată, facilitează identificarea structurilor parazitare. Datorită eliminării intermitente a formelor parazitare, se recomandă examinarea a cel puțin trei probe recoltate în zile diferite pentru creșterea sensibilității diagnostice. Limitările metodei includ necesitatea unui personal bine pregătit și posibilitatea rezultatelor fals negative în infecțiile ușoare.

Testul cu bandă adezivă pentru oxiuri: Testul cu bandă adezivă (metoda Graham) reprezintă metoda de elecție pentru diagnosticul oxiurazei, fiind mai sensibilă decât examenul coproparazitologic standard. Tehnica implică aplicarea dimineața, înainte de defecație sau baie, a unei benzi adezive transparente în regiunea perianală, unde femela de oxiur depune ouăle în timpul nopții. Banda este apoi examinată microscopic pentru identificarea ouălor caracteristice de Enterobius vermicularis. Acestea sunt ovale, asimetrice, cu o latură aplatizată, măsurând aproximativ 50-60 μm. Pentru creșterea sensibilității, testul trebuie repetat în trei dimineți consecutive, deoarece eliminarea ouălor poate fi intermitentă. Metoda este simplă, neinvazivă și poate fi efectuată la domiciliu cu instrucțiuni adecvate, fiind deosebit de utilă în cazul copiilor și în investigarea focarelor din colectivități.

Teste sanguine: Analizele de sânge oferă informații complementare valoroase în diagnosticul parazitozelor intestinale, deși rareori sunt specifice pentru un anumit parazit. Hemoleucograma poate evidenția eozinofilia, caracteristică infecțiilor helmintice, în special în fazele de migrare tisulară (sindromul Löffler în ascaridioză). Nivelurile de eozinofilie variază: moderate în ascaridioză și oxiurază, marcate în strongiloidoză și trichinelloză. Anemia microcitară hipocromă este frecventă în infecțiile cu anchilostomi, reflectând pierderea cronică de sânge. Testele serologice detectează anticorpi specifici împotriva paraziților și sunt utile în special pentru parazitozele tisulare sau cele cu diagnostic microscopic dificil, precum amoebiaza extraintestinală, strongiloidoza sau trichinelloza. Limitările serologiei includ persistența anticorpilor după vindecarea infecției și reactivitatea încrucișată între specii parazitare înrudite.

Studii imagistice: Metodele imagistice joacă un rol important în diagnosticul complicațiilor parazitozelor intestinale și al localizărilor extraintestinale. Ecografia abdominală poate identifica abcesele hepatice amibiene, caracterizate prin leziuni hipoecoice rotunde sau ovale, cu margini neregulate. Tomografia computerizată (CT) și rezonanța magnetică (MRI) oferă detalii superioare privind extensia și caracteristicile abceselor și sunt esențiale în diagnosticul neurocisticercozei, evidențiind leziunile chistice intracraniene cu calcificări. Radiografia abdominală simplă poate evidenția obstrucția intestinală în infecțiile masive cu ascaris sau calcificările chisturilor de Echinococcus. Colangiografia retrogradă endoscopică este utilă în diagnosticul obstrucției căilor biliare cauzate de paraziți precum Ascaris sau Clonorchis sinensis. Aceste investigații sunt indicate în cazurile complicate sau atipice, completând metodele parazitologice directe.

Colonoscopia: Examinarea endoscopică a colonului reprezintă o metodă valoroasă pentru diagnosticul anumitor parazitoze intestinale, în special în cazurile cu simptomatologie persistentă și rezultate negative la examenele coproparazitologice repetate. Colonoscopia permite vizualizarea directă a mucoasei colonice și identificarea leziunilor caracteristice, precum ulcerațiile în amoebiază sau inflamația difuză în strongiloidoză. Examinarea poate evidenția paraziții adulți, cum ar fi Trichuris trichiura atașat de mucoasa colonică sau Schistosoma mansoni în venulele submucoase. Biopsia țesuturilor afectate, cu examinare histopatologică, poate confirma prezența trofozoiților de Entamoeba histolytica în țesutul ulcerat sau a larvelor de Strongyloides în mucoasă. Colonoscopia este indicată în special în cazurile de diaree cronică cu sânge, suspiciune de colită amoebiană sau pentru diferențierea de bolile inflamatorii intestinale. Procedura este invazivă și necesită pregătire adecvată, fiind rezervată cazurilor selecționate.

Complicații ale parazitozelor intestinale netratate

Infecțiile parazitare intestinale, dacă nu sunt tratate corespunzător, pot evolua către complicații semnificative, afectând multiple sisteme și organe. Severitatea acestora depinde de tipul parazitului, încărcătura parazitară și starea imunitară a gazdei.

Complicații nutriționale: Paraziții intestinali pot provoca deficiențe nutriționale prin multiple mecanisme. Malabsorbția reprezintă un mecanism major, fiind cauzată de inflamația și atrofia vilozităților intestinale în giardiază, de blocarea mecanică a suprafeței de absorbție în infecțiile masive cu helminți sau de competiția pentru nutrienți în teniază. Anorexia indusă de infecția parazitară reduce aportul alimentar, în special la copii. Pierderea proteinelor prin enteropatia exudativă apare în infecțiile cronice cu anchilostomi sau Strongyloides. Deficiențele specifice includ anemia feriprivă în anchilostomiază, deficitul de vitamina B12 în difilobotrioză și malabsorbția vitaminelor liposolubile (A, D, E, K) în giardiază. La copii, consecințele pe termen lung includ retardul de creștere staturo-ponderală și deficite cognitive, cu impact asupra dezvoltării și performanței școlare.

Complicații intestinale: Paraziții pot cauza leziuni semnificative la nivelul tractului gastrointestinal. Obstrucția intestinală reprezintă o urgență chirurgicală care apare în infecțiile masive cu Ascaris lumbricoides, când ghemul de viermi blochează lumenul intestinal. Invaginația intestinală poate fi provocată de prezența nodulilor inflamatori în ascaridioză sau de reacția tisulară la tenii. Perforația intestinală, cu peritonită secundară, poate rezulta din ulcerațiile profunde în amoebiază sau din migrarea ascarizilor prin peretele intestinal. Apendicita parazitară apare când paraziții obstruează apendicele, provocând inflamație. Prolapsul rectal se asociază cu infecțiile masive cu Trichuris trichiura, în special la copii. Hemoragia intestinală severă poate apărea în infecțiile cu anchilostomi sau în colita amoebiană fulminantă. Sindromul de intestin iritabil post-infecțios reprezintă o sechelă frecventă după giardiază sau alte parazitoze intestinale.

Leziuni organice: Migrarea paraziților sau a larvelor acestora poate cauza leziuni în diverse organe. Abcesul hepatic amibian reprezintă cea mai frecventă manifestare extraintestinală a infecției cu Entamoeba histolytica, caracterizat prin febră, durere în hipocondrul drept și hepatomegalie. Obstrucția căilor biliare poate fi cauzată de migrarea ascarizilor adulți, provocând colică biliară, icter și colangită. Pancreatita acută apare când paraziții obstruează canalul pancreatic. Cisticercoza, rezultată din infecția cu larve de Taenia solium, afectează țesuturile moi, mușchii și, cel mai grav, sistemul nervos central (neurocisticercoza). Hidatidoza, cauzată de Echinococcus granulosus, formează chisturi în ficat, plămâni și alte organe, care pot ruptura, provocând șoc anafilactic. Migrarea larvelor de Ascaris prin plămâni cauzează pneumonită tranzitorie (sindromul Löffler).

Complicații sistemice: Parazitozele intestinale pot avea repercusiuni asupra întregului organism. Reacțiile alergice, de la urticarie la șoc anafilactic, pot apărea ca răspuns la antigenii parazitari, în special în timpul fazelor de migrare tisulară. Bacteriemia secundară se poate dezvolta când leziunile intestinale induse de paraziți permit translocarea bacteriilor intestinale în circulație. Sindromul de hiperinfecție cu Strongyloides, potențial letal, apare la pacienții imunocompromiși, când larvele se multiplică excesiv și diseminează în multiple organe. Enteropatia pierderea de proteine duce la hipoalbuminemie și edeme. Retardul de dezvoltare neuropsihică la copii reprezintă o consecință pe termen lung a malnutriției cronice și a inflamației sistemice induse de parazitoze. Infecțiile cronice pot induce un status inflamator persistent, cu consecințe metabolice și cardiovasculare.

Complicații la copii: Copiii sunt deosebit de vulnerabili la efectele adverse ale parazitozelor intestinale. Deshidratarea severă poate apărea rapid în infecțiile cu protozoare precum Giardia sau Cryptosporidium, necesitând rehidratare parenterală. Malnutriția proteino-calorică se dezvoltă în infecțiile cronice, manifestându-se prin kwashiorkor sau marasmus. Deficitul de micronutrienți, în special fier, zinc și vitamina A, compromite dezvoltarea și funcția imunitară. Retardul staturo-ponderal reprezintă o consecință frecventă a parazitozelor cronice, cu impact pe termen lung asupra dezvoltării. Deficitele cognitive și dificultățile de învățare rezultă din malnutriție și inflamație cronică, afectând performanța școlară. Anemia severă în anchilostomiază poate cauza insuficiență cardiacă la copiii mici. Obstrucția intestinală în ascaridioză are mortalitate mai mare la copii comparativ cu adulții.

Opțiuni de tratament pentru parazitozele intestinale

Tratamentul parazitozelor intestinale vizează eradicarea parazitului, ameliorarea simptomelor și prevenirea complicațiilor. Abordarea terapeutică variază în funcție de tipul parazitului și de severitatea infecției.

Medicamente antiparazitare

Medicamentele antiparazitare reprezintă pilonul principal al tratamentului parazitozelor intestinale. Benzimidazolicele, precum albendazolul și mebendazolul, sunt eficiente împotriva majorității helminților intestinali, acționând prin inhibarea polimerizării tubulinei și perturbarea metabolismului glucidic al parazitului. Praziquantelul este medicamentul de elecție pentru infecțiile cu cestode (tenii) și trematode, provocând paralizia parazitului și expunerea sa la sistemul imunitar al gazdei. Ivermectina este eficientă împotriva strongiloidozei și oxiurazei, acționând asupra canalelor de clor controlate de glutamat din celulele nervoase și musculare ale parazitului. Pentru protozoare, metronidazolul și tinidazolul sunt utilizate în tratamentul giardiei și amoebiazei, distrugând ADN-ul parazitar. Nitazoxanida are spectru larg, fiind activă atât împotriva helminților, cât și a protozoarelor, inclusiv Cryptosporidium. Paromomicina, un antibiotic aminoglicozidic, este utilizată în amoebiază datorită absorbției intestinale minime și concentrației ridicate în lumenul intestinal.

Durata tratamentului și monitorizarea

Schemele terapeutice pentru parazitozele intestinale variază considerabil în funcție de parazitul implicat și de severitatea infecției. Tratamentul oxiurazei constă de obicei într-o doză unică de mebendazol sau albendazol, repetată după două săptămâni pentru a eradica paraziții eclozați din ouăle neafectate de tratamentul inițial. Infecțiile cu protozoare precum Giardia lamblia necesită tratament de 5-7 zile cu metronidazol sau o doză unică de tinidazol. Amoebiaza intestinală necesită 7-10 zile de tratament cu metronidazol sau tinidazol, urmat de un agent luminal precum paromomicina. Monitorizarea eficacității tratamentului implică evaluarea clinică a rezoluției simptomelor și examinări coproparazitologice de control la 2-4 săptămâni după finalizarea tratamentului. În cazul persistenței infecției, se reevaluează diagnosticul și se consideră scheme alternative de tratament sau factori care pot compromite eficacitatea, precum complianța redusă, rezistența la medicamente sau reinfectarea.

Tratamentul membrilor familiei

Abordarea terapeutică a parazitozelor intestinale trebuie adesea extinsă la membrii familiei sau contactele apropiate ale persoanei infectate, chiar în absența simptomelor, pentru a preveni reinfectarea și a întrerupe ciclul de transmitere. Tratamentul empiric al tuturor membrilor gospodăriei este recomandat în mod special pentru oxiurază, dată fiind transmiterea ușoară prin contact direct și indirect. În infecțiile cu Giardia lamblia, examinarea și tratamentul contactelor simptomatice sunt indicate, în special în cazul copiilor din aceeași familie sau colectivitate. Pentru parazitozele cu transmitere predominant prin sol contaminat sau alimente, precum ascaridioza sau teniaza, tratamentul contactelor asimptomatice nu este de rutină necesar, dar se recomandă examinarea coproparazitologică a membrilor familiei. Educația privind măsurile de igienă personală și prevenirea reinfectării trebuie să însoțească tratamentul medicamentos al întregii familii.

Rehidratare și tratament suportiv

Terapia suportivă joacă un rol esențial în managementul parazitozelor intestinale, în special în cazurile cu diaree severă și deshidratare. Rehidratarea orală cu soluții care conțin electroliți și glucoză reprezintă prima linie de tratament pentru deshidratarea ușoară și moderată. În cazurile severe, cu deshidratare marcată, vărsături persistente sau incapacitatea de a tolera lichide oral, este necesară rehidratarea intravenoasă. Corecția dezechilibrelor electrolitice, în special hipopotasemia și hiponatremia, este esențială. Suportul nutrițional adecvat accelerează recuperarea și compensează deficitele induse de malabsorbție și anorexie. Dieta trebuie să fie bogată în proteine și calorii, cu suplimentare de vitamine și minerale, în special fier în infecțiile cu anchilostomi. Tratamentul simptomatic include antispastice pentru crampe abdominale, antipiretice pentru febră și, în cazuri selectate, probiotice pentru restabilirea florei intestinale normale.

Tratament pentru paraziți specifici

Tratamentul oxiurazei: Tratamentul de elecție pentru infecția cu Enterobius vermicularis constă într-o doză unică de mebendazol (100 mg) sau albendazol (400 mg), eficiente în aproximativ 90% din cazuri. Datorită ciclului de viață al parazitului și posibilității reinfectării, se recomandă repetarea dozei după două săptămâni. Pirantel pamoat (11 mg/kg, maxim 1 g) reprezintă o alternativă eficientă, în special pentru copiii sub 2 ani. Măsurile adjuvante includ igiena riguroasă a mâinilor, schimbarea zilnică a lenjeriei de pat și de corp, spălarea la temperaturi ridicate a acestora și curățarea minuțioasă a locuinței pentru eliminarea ouălor din mediu. Tratamentul simultan al tuturor membrilor familiei, chiar și a celor asimptomatici, este esențial pentru prevenirea reinfectării. Pruritul anal poate fi ameliorat cu creme cu hidrocortizon sau antihistaminice orale.

Tratamentul giardiazei: Metronidazolul (250 mg de trei ori pe zi timp de 5-7 zile pentru adulți; 15 mg/kg/zi divizat în trei doze pentru copii) rămâne tratamentul standard pentru giardiază, cu rate de vindecare de 80-95%. Tinidazolul (2 g doză unică pentru adulți; 50 mg/kg doză unică pentru copii) oferă avantajul administrării în doză unică, cu eficacitate similară și mai puține efecte adverse gastrointestinale. Alternative eficiente includ nitazoxanida (500 mg de două ori pe zi timp de 3 zile pentru adulți; 100-200 mg de două ori pe zi pentru copii) și secnidazol (2 g doză unică). În cazurile refractare la monoterapie, combinațiile de medicamente precum metronidazol plus albendazol sau metronidazol plus paromomicină pot fi eficiente. Rehidratarea și corecția dezechilibrelor electrolitice sunt esențiale în cazurile cu diaree severă. Pacienții trebuie monitorizați pentru persistența simptomelor și, dacă este necesar, se repetă examenul coproparazitologic la 2-4 săptămâni după tratament.

Tratamentul anchilostomiazei: Tratamentul infecțiilor cu Ancylostoma duodenale și Necator americanus se bazează pe benzimidazolice. Albendazolul (400 mg doză unică pentru adulți și copii peste 2 ani) este preferat datorită eficacității ridicate și administrării în doză unică. Mebendazolul (100 mg de două ori pe zi timp de 3 zile) reprezintă o alternativă eficientă. În infecțiile severe, cu anemie marcată, tratamentul antiparazitar trebuie completat cu suplimente de fier (60-120 mg fier elemental zilnic timp de 3 luni) și, eventual, acid folic. Transfuziile de sânge sunt rezervate cazurilor cu anemie severă, simptomatică. Tratamentul nutrițional suportiv este important, în special la copiii cu malnutriție. În zonele endemice, cu risc ridicat de reinfectare, se recomandă tratamentul antiparazitar periodic și măsuri preventive precum purtarea încălțămintei și îmbunătățirea condițiilor sanitare.

Tratamentul teniazei: Praziquantelul (5-10 mg/kg doză unică) reprezintă tratamentul de elecție pentru infecțiile cu Taenia saginata și Taenia solium, cu rate de vindecare de peste 95%. Niclosamida (2 g doză unică pentru adulți; 50 mg/kg doză unică pentru copii) este o alternativă eficientă, dar mai puțin disponibilă. În cazul teniazei cu Taenia solium, tratamentul trebuie administrat cu precauție, deoarece eliberarea masivă de ouă poate teoretic crește riscul de cisticercoză. Pacienții trebuie informați despre necesitatea eliminării complete a parazitului, inclusiv a scolexului (capul), pentru prevenirea recidivei. Examenul coproparazitologic de control la 1-3 luni după tratament este recomandat pentru confirmarea vindecării. Educația privind prevenirea reinfectării prin evitarea consumului de carne crudă sau insuficient preparată termic este esențială. În cazul suspiciunii de cisticercoză, sunt necesare investigații imagistice și tratament specializat.

Tratamentul ascaridiozei: Infecțiile cu Ascaris lumbricoides răspund excelent la benzimidazolice. Albendazolul (400 mg doză unică) este tratamentul de elecție datorită eficacității ridicate și administrării convenabile. Mebendazolul (100 mg de două ori pe zi timp de 3 zile sau 500 mg doză unică) și pirantel pamoat (11 mg/kg, maxim 1 g, doză unică) reprezintă alternative eficiente. În infecțiile masive, cu risc de obstrucție intestinală, se recomandă prudență în administrarea tratamentului, deoarece paralizia simultană a unui număr mare de viermi poate precipita obstrucția. În aceste cazuri, tratamentul trebuie administrat sub supraveghere medicală, eventual cu doze fracționate. Complicațiile precum obstrucția intestinală sau biliară necesită intervenție chirurgicală de urgență. În zonele endemice, tratamentul periodic (la 4-6 luni) și măsurile preventive precum igiena mâinilor și prepararea adecvată a alimentelor sunt esențiale pentru controlul infecției.

Abordări complementare și alternative

Pe lângă tratamentul medicamentos convențional, diverse abordări complementare pot susține recuperarea și pot preveni reinfectarea în parazitozele intestinale.

Modificări dietetice: Adaptarea alimentației poate juca un rol semnificativ în managementul parazitozelor intestinale, atât pentru ameliorarea simptomelor, cât și pentru susținerea sistemului imunitar. În faza acută a infecției, se recomandă o dietă ușor digerabilă, bogată în lichide și electroliți, pentru prevenirea deshidratării. Restricționarea temporară a lactatelor poate fi benefică în giardiază, unde intoleranța la lactoză secundară este frecventă. Creșterea aportului de fibre solubile ajută la normalizarea tranzitului intestinal. Dieta trebuie să fie bogată în proteine pentru compensarea pierderilor și susținerea regenerării mucoasei intestinale. Alimentele cu proprietăți antiparazitare naturale, precum usturoiul, ceapa, ghimbirul, turmericul și semințele de dovleac, pot fi incluse regulat în alimentație. Limitarea consumului de zahăr rafinat și carbohidrați procesați este recomandată, deoarece acestea pot favoriza proliferarea paraziților. Hidratarea adecvată facilitează eliminarea toxinelor și metaboliților parazitari.

Remedii naturale: Diverse substanțe naturale au fost utilizate tradițional pentru proprietățile lor antiparazitare, deși eficacitatea lor variază și necesită confirmare prin studii riguroase. Usturoiul conține alicină și alte compuși organosulfurați cu activitate demonstrată împotriva unor helminți și protozoare în studii in vitro. Semințele de dovleac, bogate în cucurbitină, au fost folosite tradițional împotriva teniilor și ascarizilor. Extractul de papaya, conținând enzima papaină, poate degrada proteinele din structura paraziților. Uleiul esențial de oregano conține carvacrol și timol, cu proprietăți antimicrobiene și antiparazitare. Extractul de coaja de nuc negru a fost utilizat în medicina tradițională pentru eliminarea paraziților intestinali. Pelinul (Artemisia absinthium) conține tuionă și alte lactone sesquiterpenice cu activitate antiparazitară. Este important de subliniat că aceste remedii naturale nu trebuie să înlocuiască tratamentul medicamentos prescris, ci pot fi utilizate ca adjuvante, după consultarea medicului.

Suplimente nutritive: Suplimentarea cu vitamine și minerale specifice poate accelera recuperarea și poate corecta deficitele induse de parazitoze. Fierul este esențial în infecțiile cu anchilostomi pentru corectarea anemiei feriprive. Zinc și vitamina A susțin integritatea mucoasei intestinale și funcția imunitară, fiind deosebit de importante la copii. Vitamina C stimulează răspunsul imun și poate inhiba dezvoltarea unor paraziți. Complexul de vitamine B compensează deficitele secundare malabsorbției în giardiază și alte parazitoze. Vitamina E și seleniul, ca antioxidanți, protejează țesuturile de stresul oxidativ indus de infecția parazitară. Glutamina susține regenerarea celulelor intestinale și ameliorează permeabilitatea intestinală crescută. Suplimentele cu enzime digestive pot îmbunătăți digestia și absorbția nutrienților în perioada de recuperare. Dozele și durata suplimentării trebuie individualizate în funcție de severitatea deficitelor și răspunsul clinic.

Probiotice: Probioticele, microorganisme vii care conferă beneficii pentru sănătate când sunt administrate în cantități adecvate, pot juca un rol important în managementul parazitozelor intestinale. Acestea contribuie la restabilirea echilibrului microbiotei intestinale, perturbat de infecția parazitară și de tratamentul antiparazitar. Tulpini specifice de Lactobacillus și Bifidobacterium pot inhiba aderența și proliferarea unor paraziți precum Giardia lamblia prin multiple mecanisme: competiția pentru situsuri de atașare, producerea de acizi organici care scad pH-ul intestinal, secreția de bacteriocine și stimularea imunității locale. Probioticele reduc durata și severitatea diareei asociate parazitozelor și ameliorează simptomele de malabsorbție. Saccharomyces boulardii, o drojdie probiotică, s-a dovedit eficientă în reducerea duratei diareei în amoebiază și giardiază. Administrarea probioticelor este recomandată în special în timpul și după tratamentul antiparazitar, pentru prevenirea disbacteriozei intestinale induse de medicamente precum metronidazolul.

Strategii de prevenire a parazitozelor intestinale

Prevenirea infecțiilor parazitare intestinale se bazează pe întreruperea ciclului de transmitere prin măsuri de igienă personală, siguranța alimentelor și apei, precum și precauții specifice în zonele endemice.

Practici de igienă personală: Igiena riguroasă a mâinilor reprezintă cea mai importantă și accesibilă măsură de prevenire a parazitozelor intestinale. Spălarea mâinilor trebuie efectuată cu apă și săpun timp de cel puțin 20 de secunde, în special după utilizarea toaletei, schimbarea scutecelor, înainte de prepararea alimentelor și înainte de masă. În absența apei și săpunului, dezinfectanții pe bază de alcool pot fi utilizați, deși sunt mai puțin eficienți împotriva chisturilor de protozoare. Unghiile trebuie menținute scurte și curate, deoarece pot adăposti ouă de paraziți. Evitarea obiceiului de a duce mâinile la gură sau de a roade unghiile este importantă, în special la copii. Utilizarea toaletelor sau a latrinelor adecvate pentru eliminarea materiilor fecale previne contaminarea solului și a apei. Igiena personală include și evitarea contactului direct cu solul potențial contaminat, prin purtarea încălțămintei adecvate în zonele cu risc.

Siguranța alimentelor și a apei: Consumul de apă sigură este fundamental pentru prevenirea parazitozelor intestinale transmise hidric. În zonele cu infrastructură adecvată, apa de la robinet tratată corespunzător este sigură. În regiunile cu risc, apa trebuie fiartă timp de cel puțin un minut sau tratată cu tablete de clor sau iod, deși acestea nu sunt complet eficiente împotriva chisturilor de Cryptosporidium. Filtrele de apă cu pori de maximum 1 micrometru pot reține chisturile de protozoare. Alimentele trebuie spălate temeinic cu apă sigură, în special fructele și legumele consumate crude. Carnea, peștele și fructele de mare trebuie preparate termic adecvat: carnea de vită și de porc la minimum 63°C în interior pentru prevenirea teniazei, iar peștele la minimum 63°C sau congelat la -20°C timp de 7 zile pentru prevenirea difilobotriazei. Evitarea consumului de alimente de la vânzători stradali în zonele cu risc și respectarea principiilor de igienă în prepararea alimentelor acasă sunt măsuri esențiale.

Precauții de mediu: Măsurile de control al mediului sunt esențiale pentru întreruperea ciclului de transmitere a paraziților intestinali. Tratarea adecvată a apelor reziduale previne contaminarea surselor de apă potabilă și a zonelor de recreere. Eliminarea corespunzătoare a deșeurilor fecale umane și animale reduce contaminarea solului cu forme infecțioase ale paraziților. În zonele rurale fără canalizare, utilizarea latrinelor construite corect, situate la distanță adecvată de sursele de apă, este importantă. Controlul vectorilor precum muștele, care pot transporta mecanic chisturi și ouă de paraziți, contribuie la reducerea transmiterii. În agricultură, evitarea utilizării materiilor fecale umane netratate ca îngrășământ și irigarea culturilor cu apă sigură previn contaminarea produselor. Educația comunității privind ciclurile de viață ale paraziților și măsurile de prevenire este fundamentală pentru schimbarea comportamentelor și reducerea prevalenței infecțiilor.

Precauții în călătorii: Călătorii în regiuni cu prevalență ridicată a parazitozelor intestinale trebuie să adopte măsuri specifice de prevenție. Consumul exclusiv de apă îmbuteliată sigilată sau apă tratată adecvat (fiartă, filtrată sau dezinfectată) este esențial. Gheața trebuie evitată, deoarece poate fi preparată din apă contaminată. Alimentele trebuie selectate cu atenție, respectând regula „fierbe-o, coace-o, curăță-o sau uită de ea”. Fructele și legumele trebuie spălate cu apă sigură și decojite personal. Evitarea alimentelor crude sau insuficient preparate termic, în special carnea, peștele și fructele de mare, reduce riscul de infecție. Mesele trebuie luate în locații cu standarde adecvate de igienă. Igiena riguroasă a mâinilor trebuie menținută, utilizând dezinfectanți pe bază de alcool când apa și săpunul nu sunt disponibile. Înotul în ape dulci (lacuri, râuri) din zone endemice pentru schistosomiază trebuie evitat. Consultarea unui medic specialist în medicina călătoriei înainte de plecare poate oferi recomandări specifice destinației.

Prevenirea reinfectării: După tratamentul unei parazitoze intestinale, prevenirea reinfectării este esențială pentru evitarea recurenței. Tratamentul simultan al tuturor membrilor familiei este recomandat în special pentru parazitozele cu transmitere ușoară între persoane, precum oxiuraza. Lenjeria de pat și de corp trebuie schimbată și spălată la temperaturi ridicate (minimum 60°C) în ziua inițierii tratamentului. Curățarea temeinică a locuinței, cu accent pe baie și bucătărie, reduce rezervorul ambiental de forme infecțioase. Jucăriile copiilor trebuie dezinfectate regulat. Unghiile trebuie menținute scurte și curate pentru a preveni acumularea de ouă sub acestea. Evitarea scărpinării regiunii perianale în oxiurază reduce riscul de autoinfectare. Monitorizarea pentru recurența simptomelor și examinări coproparazitologice de control pot fi necesare în cazul parazitozelor cu risc ridicat de reinfectare. Educația pacientului și a familiei privind ciclul de viață al parazitului și măsurile specifice de prevenire este fundamentală pentru succesul pe termen lung.

Considerații speciale pentru grupurile cu risc ridicat

Anumite categorii de persoane prezintă vulnerabilitate crescută la parazitozele intestinale sau pot dezvolta forme mai severe de boală, necesitând abordări specifice pentru prevenție, diagnostic și tratament.

Copiii și parazitozele intestinale: Copiii reprezintă grupa de vârstă cea mai afectată de parazitozele intestinale, datorită sistemului imunitar incomplet dezvoltat, igienei personale deficitare și comportamentelor specifice precum geofagia sau contactul frecvent mână-gură. Prevalența maximă a infecțiilor cu helminți se înregistrează la vârste între 5 și 15 ani. Parazitozele intestinale la copii pot avea consecințe semnificative asupra creșterii și dezvoltării. Malnutriția indusă de paraziți amplificată de apetitul redus și malabsorbția poate cauza retard staturo-ponderal și deficite cognitive. Anemia feriprivă în anchilostomiază afectează dezvoltarea neurologică și performanța școlară. Diagnosticul poate fi complicat de prezentarea atipică și dificultatea obținerii probelor biologice adecvate. Tratamentul trebuie adaptat vârstei și greutății, cu atenție la dozaj și formulări pediatrice. Prevenția în colectivități necesită educația copiilor, părinților și personalului privind igiena mâinilor, evitarea geofagiei și controlul transmiterii fecal-orale.

Persoane imunocompromise: Pacienții cu deficit imunitar, inclusiv cei cu infecție HIV/SIDA, în tratament imunosupresor, cu boli maligne sau transplant de organe, prezintă risc crescut pentru parazitoze intestinale severe și persistente. La aceste persoane, protozoarele precum Cryptosporidium, Cyclospora, Isospora și microsporidiile pot cauza diaree cronică, refractară la tratament, cu deshidratare severă și sindrom de malabsorbție. Strongyloides stercoralis poate provoca sindromul de hiperinfecție, potențial letal, caracterizat prin diseminarea masivă a larvelor în multiple organe. Diagnosticul necesită adesea tehnici specializate, precum colorații speciale, imunofluorescență sau PCR. Tratamentul poate necesita doze mai mari sau durate prelungite, cu monitorizare atentă a eficacității și toxicității. Profilaxia primară prin evitarea expunerii la surse potențiale de infecție și, în cazul strongiloidozei, tratamentul preventiv înainte de inițierea imunosupresiei sunt esențiale. Colaborarea între specialiștii în boli infecțioase, gastroenterologi și imunologi optimizează managementul acestor cazuri complexe.

Femeile însărcinate: Parazitozele intestinale în timpul sarcinii pot avea consecințe adverse atât pentru mamă, cât și pentru făt. Anchilostomiaza agravează anemia fiziologică a sarcinii, crescând riscul de naștere prematură, greutate mică la naștere și mortalitate maternă. Strongiloidoza poate evolua sever datorită modificărilor imunitare din sarcină. Diagnosticul și tratamentul trebuie adaptate pentru a minimiza riscurile pentru făt. Multe antiparazitare sunt contraindicate în primul trimestru, iar beneficiile tratamentului trebuie evaluate în raport cu riscurile potențiale. Mebendazolul și albendazolul sunt considerate relativ sigure în al doilea și al treilea trimestru. Metronidazolul poate fi utilizat după primul trimestru pentru giardiază sau amoebiază simptomatică. Prevenția prin screening și tratament înainte de concepție în zonele endemice, precum și măsuri riguroase de igienă personală și alimentară în timpul sarcinii, sunt recomandate. Suplimentarea cu fier și acid folic este esențială pentru prevenirea și tratamentul anemiei asociate parazitozelor.

Călători în zone endemice: Călătorii în regiuni cu prevalență ridicată a parazitozelor intestinale prezintă risc semnificativ de infecție, în special prin expunerea la surse de apă și alimente contaminate. Protozoarele precum Giardia lamblia, Entamoeba histolytica și Cryptosporidium sunt cele mai frecvente cauze de diaree parazitară la călători. Riscul variază în funcție de destinație, durata șederii, comportamentele individuale și tipul de călătorie (turism organizat versus aventură). Consilierea pre-călătorie trebuie să includă informații despre prevenirea parazitozelor intestinale prin măsuri de igienă personală și alimentară. Nu există vaccinuri disponibile pentru prevenirea parazitozelor intestinale, iar chimio-profilaxia nu este recomandată de rutină. Călătorii trebuie informați despre simptomele care necesită evaluare medicală și despre disponibilitatea serviciilor medicale la destinație. La întoarcere, călătorii cu simptome gastrointestinale persistente trebuie evaluați pentru parazitoze intestinale, chiar dacă simptomele au debutat la săptămâni sau luni după călătorie.