Regurgitare: cauze des intalnite si metode de tratament eficiente

Regurgitarea diferă de refluxul gastroesofagian prin faptul că implică revenirea alimentelor nedigerate, nu doar a acidului gastric. Deși poate fi un simptom al unor probleme de sănătate mai grave, în multe cazuri regurgitarea poate fi gestionată prin modificări ale stilului de viață și tratamente adecvate. Înțelegerea cauzelor și recunoașterea simptomelor asociate sunt esențiale pentru stabilirea unui diagnostic corect și implementarea unui plan de tratament eficient.

Cauzele regurgitării

Regurgitarea poate fi cauzată de diverse afecțiuni ale tractului digestiv superior. Acestea variază de la probleme funcționale ale sfincterului esofagian inferior până la tulburări structurale ale esofagului sau stomacului. Identificarea cauzei exacte este esențială pentru stabilirea unui plan de tratament eficient.

Boala de reflux gastroesofagian

Mecanismul: În boala de reflux gastroesofagian, regurgitarea apare ca urmare a funcționării defectuoase a sfincterului esofagian inferior. Acest sfincter, în mod normal, acționează ca o barieră între stomac și esofag, prevenind întoarcerea conținutului gastric. În cazul bolii de reflux, sfincterul se relaxează în mod inadecvat sau devine slăbit, permițând acidului și alimentelor parțial digerate să urce înapoi în esofag. Presiunea intraabdominală crescută, cum ar fi cea cauzată de obezitate sau sarcină, poate exacerba acest proces. De asemenea, anumite alimente și băuturi, precum cafeaua, alcoolul sau alimentele grase, pot slăbi temporar sfincterul, facilitând regurgitarea. Poziția orizontală în timpul somnului poate, de asemenea, să favorizeze acest fenomen, explicând de ce multe persoane experimentează simptome mai severe noaptea.

Simptomele: Regurgitarea în contextul bolii de reflux gastroesofagian se manifestă prin revenirea conținutului gastric acid în gură sau esofag, adesea însoțită de o senzație de arsură retrosternală (pirozis). Pacienții pot descrie un gust amar sau acid în gură, în special după mese sau când se întind. Tusea cronică, în special noaptea, poate fi un simptom al regurgitării, deoarece conținutul gastric poate irita căile respiratorii. Răgușeala matinală este frecventă, cauzată de iritarea corzilor vocale de către acidul regurgitat. Unii pacienți pot experimenta dificultăți la înghițire (disfagie) sau senzația de nod în gât (globus faringian). În cazuri severe, regurgitarea poate duce la eroziunea smalțului dentar sau la inflamația cronică a esofagului (esofagită). Aceste simptome pot avea un impact semnificativ asupra calității vieții, afectând somnul și alimentația.

Sindromul de ruminație

Caracteristicile: Sindromul de ruminație este o tulburare digestivă caracterizată prin regurgitarea repetată și neintenționată a alimentelor recent ingerate. Acest proces începe de obicei la câteva minute după masă și poate continua timp de până la două ore. Spre deosebire de regurgitarea asociată refluxului gastroesofagian, conținutul regurgitat în sindromul de ruminație nu este acid și adesea are gustul alimentelor recent consumate. Pacienții pot reînghiți sau scuipa alimentele regurgitate. Un aspect distinctiv al acestui sindrom este absența greței sau a efortului asociat vărsăturilor. Ruminația este adesea precedată de o senzație de presiune sau tensiune în abdomenul superior. Această tulburare poate afecta atât copiii, cât și adulții, și este frecvent subdiagnosticată sau confundată cu alte afecțiuni digestive. În multe cazuri, pacienții dezvoltă comportamente de evitare socială pentru a ascunde simptomele, ceea ce poate duce la izolare și afectarea calității vieții.

Factori psihologici: Sindromul de ruminație are adesea o componentă psihologică semnificativă. Stresul și anxietatea pot juca un rol important în declanșarea și menținerea acestei tulburări. Mulți pacienți raportează că episoadele de ruminație se intensifică în perioadele de tensiune emoțională. Comportamentul de ruminație poate deveni, în timp, un mecanism de adaptare la stres, oferind o formă de autoliniștire sau distragere de la problemele emoționale. În unele cazuri, sindromul de ruminație poate fi asociat cu tulburări de alimentație sau cu istoricul de traume psihologice. Terapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit eficientă în tratarea aspectelor psihologice ale sindromului, ajutând pacienții să identifice și să gestioneze factorii declanșatori emoționali. Abordarea holistică, care combină managementul medical cu suportul psihologic, este esențială pentru tratamentul eficient al acestei afecțiuni complexe.

Acalazia

Tulburare de motilitate esofagiană: Acalazia este o tulburare de motilitate esofagiană caracterizată prin incapacitatea sfincterului esofagian inferior de a se relaxa în mod adecvat și prin absența peristaltismului esofagian normal. Această afecțiune este cauzată de degenerarea neuronilor din plexul mienteric al esofagului, ceea ce duce la pierderea controlului nervos asupra musculaturii esofagiene. Ca rezultat, esofagul nu poate propulsa eficient alimentele către stomac, iar sfincterul esofagian inferior rămâne anormal de strâns. Acest lucru creează o obstrucție funcțională la nivelul joncțiunii esofago-gastrice. Simptomele tipice includ disfagia (dificultate la înghițire) atât pentru alimente solide, cât și pentru lichide, regurgitarea alimentelor nedigerate și pierderea în greutate. Diagnosticul se bazează pe manometria esofagiană, care evidențiază absența peristaltismului și relaxarea inadecvată a sfincterului esofagian inferior.

Regurgitarea în acalazie: Regurgitarea este un simptom frecvent și semnificativ în acalazie, cauzată de retenția alimentelor în esofagul dilatat. Datorită incapacității esofagului de a propulsa eficient alimentele către stomac și a sfincterului esofagian inferior de a se relaxa corespunzător, conținutul esofagian poate fi regurgitat cu ușurință. Acest fenomen apare adesea noaptea, când pacientul este în poziție orizontală, putând duce la tuse și aspirație pulmonară. Regurgitarea în acalazie se caracterizează prin revenirea alimentelor nedigerate și nesecretoare, fără gust acid, deoarece conținutul stomacal nu este implicat. Pacienții pot descrie senzația de alimente blocate în piept și pot adopta diverse manevre, cum ar fi băutul de apă sau ridicarea brațelor, pentru a facilita trecerea alimentelor. Regurgitarea cronică poate duce la complicații precum pneumonia de aspirație și malnutriție.

Diverticulul Zenker

Anomalie anatomică: Diverticulul Zenker reprezintă o protuberanță anormală a mucoasei faringiene prin peretele muscular posterior al faringelui, la nivelul joncțiunii faringo-esofagiene. Această afecțiune apare de obicei la persoanele în vârstă și este mai frecventă la bărbați. Formarea diverticulului este atribuită presiunii crescute în faringe în timpul înghițirii, combinată cu slăbirea mușchiului cricofaringian. Această zonă de slăbiciune permite mucoasei să hernieze, formând un sac care se umple cu alimente și salivă. Diverticulul poate varia în dimensiune, de la câțiva milimetri până la câțiva centimetri. Pe măsură ce se mărește, poate comprima esofagul, ducând la dificultăți de înghițire. Diagnosticul se stabilește de obicei prin studii radiologice cu bariu, care evidențiază prezența sacului diverticular. Endoscopia poate fi, de asemenea, utilizată pentru evaluare, dar trebuie efectuată cu precauție pentru a evita perforarea diverticulului.

Regurgitarea cauzată de diverticulul Zenker: Regurgitarea este un simptom frecvent și caracteristic al diverticulului Zenker. Pe măsură ce diverticulul se mărește, acesta acționează ca un rezervor pentru alimente și salivă, care pot fi regurgitate ulterior în gură. Acest fenomen apare de obicei la câteva ore după masă sau noaptea, când pacientul este în poziție culcată. Conținutul regurgitat este adesea neacid și poate conține alimente nedigerate consumate cu mult timp în urmă. Pacienții pot descrie un gust neplăcut și un miros urât al materialului regurgitat, datorită descompunerii alimentelor reținute în diverticul. Regurgitarea poate fi însoțită de tuse, în special noaptea, din cauza riscului de aspirație. În cazuri severe, regurgitarea cronică poate duce la pierdere în greutate și malnutriție. Managementul acestui simptom implică adesea intervenție chirurgicală pentru corectarea diverticulului.

Stricturi esofagiene

Îngustarea esofagului: Stricturile esofagiene reprezintă îngustări anormale ale lumenului esofagian, care pot apărea în orice segment al esofagului. Acestea sunt cauzate de diverse afecțiuni care duc la inflamație cronică și cicatrizare a peretelui esofagian. Printre cauzele frecvente se numără boala de reflux gastroesofagian cronică, ingestia de substanțe caustice, radioterapia și intervențiile chirurgicale anterioare. Stricturile pot fi focale (localizate într-o zonă specifică) sau difuze (extinse pe o lungime mai mare a esofagului). Pe măsură ce strictura progresează, lumenul esofagian se îngustează treptat, ducând la dificultăți crescânde la înghițire. Inițial, pacienții pot avea probleme doar cu alimentele solide, dar pe măsură ce strictura se agravează, pot apărea dificultăți și la înghițirea lichidelor. Diagnosticul se stabilește prin endoscopie și studii radiologice cu bariu, care pot evidenția gradul și localizarea îngustării.

Regurgitarea cauzată de stricturi: Regurgitarea este un simptom frecvent al stricturilor esofagiene, apărând ca rezultat direct al obstrucției mecanice a esofagului. Pe măsură ce alimentele și lichidele întâmpină dificultăți în trecerea prin zona îngustată, acestea tind să se acumuleze deasupra stricturii. Această acumulare duce la dilatarea esofagului proximal stricturii, creând un rezervor din care conținutul poate fi regurgitat cu ușurință. Regurgitarea în cazul stricturilor esofagiene se caracterizează prin revenirea alimentelor recent ingerate, adesea nedigerate și neamestecate cu acid gastric. Pacienții pot descrie o senzație de blocare a alimentelor în piept, urmată de regurgitare imediată sau întârziată. În cazuri severe, regurgitarea poate fi însoțită de salivație excesivă și risc crescut de aspirație pulmonară. Managementul acestui simptom implică tratarea stricturii subiacente, adesea prin dilatare endoscopică sau, în cazuri refractare, prin intervenție chirurgicală.

Cancerul esofagian

Obstrucția tumorală: Aceasta în cancerul esofagian reprezintă o complicație severă, care apare pe măsură ce tumora crește și invadează lumenul esofagian. Această obstrucție poate fi parțială sau completă, în funcție de stadiul și agresivitatea cancerului. Inițial, pacienții pot experimenta disfagie progresivă, începând cu dificultăți la înghițirea alimentelor solide și avansând către probleme cu lichidele. Pe măsură ce obstrucția se agravează, regurgitarea devine un simptom predominant. Alimentele și lichidele se acumulează deasupra zonei obstruate și sunt regurgitate frecvent. Acest fenomen poate duce la malnutriție severă și deshidratare. În plus, obstrucția tumorală poate cauza complicații precum fistule traheo-esofagiene, care cresc riscul de pneumonie de aspirație. Diagnosticul se bazează pe endoscopie și imagistică, iar tratamentul poate include stentare esofagiană pentru ameliorarea simptomelor, alături de terapii specifice cancerului.

Regurgitarea ca simptom al cancerului esofagian: Regurgitarea în cancerul esofagian este adesea un simptom tardiv, indicând o obstrucție semnificativă a esofagului. Pe măsură ce tumora crește, aceasta reduce lumenul esofagian, împiedicând trecerea normală a alimentelor și lichidelor. Pacienții pot experimenta regurgitarea alimentelor recent ingerate, nedigerate și neamestecate cu acid gastric. Acest simptom se agravează progresiv, începând cu regurgitarea alimentelor solide și avansând către lichide. Regurgitarea poate fi însoțită de senzația de blocare în piept sau gât și poate apărea imediat după ingestie sau la câteva ore după masă. În stadii avansate, pacienții pot regurgita chiar și saliva, indicând o obstrucție aproape completă. Regurgitarea cronică în cancerul esofagian poate duce la complicații precum malnutriție, deshidratare și pneumonie de aspirație, afectând semnificativ calitatea vieții pacientului și prognosticul general al bolii.

Opțiuni de tratament pentru regurgitare

Tratamentul regurgitării se concentrează pe abordarea cauzei subiacente și ameliorarea simptomelor. Strategiile terapeutice variază de la modificări ale stilului de viață și tratamente medicamentoase până la intervenții chirurgicale în cazurile severe sau refractare. Alegerea tratamentului depinde de severitatea simptomelor și de afecțiunea specifică care cauzează regurgitarea.

Modificări ale stilului de viață

Schimbări în dietă: Modificările dietetice joacă un rol crucial în managementul regurgitării, în special în cazurile asociate cu boala de reflux gastroesofagian. Pacienții sunt sfătuiți să evite alimentele care pot declanșa sau agrava simptomele. Acestea includ alimente picante, grase, citrice și produse cu conținut ridicat de acid. Cafeaua, alcoolul și băuturile carbogazoase trebuie, de asemenea, limitate sau evitate. Este recomandată consumarea de mese mai mici și mai frecvente, în loc de trei mese mari pe zi, pentru a reduce presiunea asupra sfincterului esofagian inferior. Consumul de alimente cu cel puțin trei ore înainte de culcare poate ajuta la prevenirea episoadelor nocturne de regurgitare. Includerea în dietă a alimentelor bogate în fibre, cum ar fi fructele și legumele, poate îmbunătăți tranzitul intestinal și reduce riscul de constipație, care poate exacerba simptomele de reflux.

Gestionarea greutății: Menținerea unei greutăți corporale sănătoase este esențială în managementul regurgitării, în special pentru pacienții cu boală de reflux gastroesofagian. Excesul de greutate, mai ales în zona abdominală, crește presiunea intraabdominală, ceea ce poate forța conținutul stomacal înapoi în esofag. Pierderea în greutate, chiar și modestă, poate duce la o ameliorare semnificativă a simptomelor de regurgitare și reflux. Acest lucru se realizează prin reducerea presiunii asupra sfincterului esofagian inferior și îmbunătățirea funcției sale de barieră. Strategiile pentru gestionarea greutății includ adoptarea unei diete echilibrate, bogată în fructe, legume și proteine slabe, combinată cu activitate fizică regulată. Este important ca pierderea în greutate să fie graduală și sustenabilă, evitând dietele drastice care pot agrava simptomele digestive. Consilierea nutrițională poate fi benefică pentru dezvoltarea unui plan personalizat de gestionare a greutății.

Postura și poziția în timpul somnului: Adoptarea unei posturi corecte și a unei poziții adecvate în timpul somnului poate juca un rol semnificativ în reducerea simptomelor de regurgitare, în special pentru persoanele cu boală de reflux gastroesofagian. În timpul zilei, menținerea unei posturi drepte ajută la reducerea presiunii asupra stomacului și esofagului. Este recomandat să se evite aplecarea sau întinderea excesivă imediat după mese. În timpul nopții, ridicarea capului patului cu aproximativ 15-20 de centimetri poate ajuta la prevenirea refluxului acid. Această poziție folosește gravitația pentru a menține conținutul stomacal în stomac. Dormitul pe partea stângă poate fi, de asemenea, benefic, deoarece această poziție reduce presiunea asupra sfincterului esofagian inferior. Evitarea poziției de dormit pe spate, în special imediat după mese, poate contribui semnificativ la reducerea episoadelor de regurgitare nocturnă.

Medicație

Antiacide: Acestea reprezintă o opțiune de primă linie pentru tratamentul simptomatic al regurgitării asociate cu refluxul acid. Aceste medicamente acționează rapid pentru a neutraliza acidul din stomac, oferind o ameliorare promptă a simptomelor. Antiacidele sunt disponibile în diverse forme, inclusiv tablete masticabile, lichide și geluri, și conțin de obicei compuși precum hidroxid de aluminiu, hidroxid de magneziu sau carbonat de calciu. Ele sunt eficiente pentru episoadele ocazionale de regurgitare și arsuri la stomac, dar nu sunt recomandate pentru utilizare pe termen lung în cazurile severe de boală de reflux gastroesofagian. Antiacidele pot fi luate la nevoie sau după mese pentru a preveni simptomele. Este important de menționat că, deși oferă o ameliorare rapidă, efectul lor este de scurtă durată și nu tratează cauza subiacentă a regurgitării.

Inhibitori ai pompei de protoni: Aceștia reprezintă o clasă de medicamente foarte eficiente în tratamentul regurgitării cauzate de boala de reflux gastroesofagian. Aceste medicamente acționează prin reducerea semnificativă a producției de acid gastric, inhibând enzima responsabilă pentru secreția de acid în stomac. Printre exemplele comune se numără omeprazolul, esomeprazolul și pantoprazolul. Inhibitorii pompei de protoni sunt considerați mai eficienți decât blocantele receptorilor H2 în controlul simptomelor pe termen lung și în vindecarea esofagitei de reflux. Aceste medicamente sunt de obicei administrate o dată pe zi, înainte de masă, pentru o perioadă de 4 până la 8 săptămâni sau mai mult, în funcție de severitatea simptomelor. Deși sunt în general sigure, utilizarea pe termen lung poate fi asociată cu anumite riscuri, cum ar fi deficiența de vitamina B12 sau creșterea riscului de infecții intestinale.

Blocante ale receptorilor H2: Acestea reprezintă o altă clasă de medicamente utilizate în tratamentul regurgitării și al bolii de reflux gastroesofagian. Aceste medicamente acționează prin reducerea producției de acid gastric prin blocarea receptorilor de histamină din celulele parietale ale stomacului. Exemple comune includ ranitidina, famotidina și cimetidina. Blocantele receptorilor H2 sunt eficiente în reducerea acidității gastrice și pot oferi ameliorare simptomelor pentru o perioadă mai lungă decât antiacidele. Ele sunt deosebit de utile pentru controlul simptomelor nocturne de reflux și regurgitare. Aceste medicamente pot fi administrate de două ori pe zi și sunt disponibile atât în forme eliberate cu prescripție medicală, cât și fără prescripție, în doze mai mici. Deși sunt în general bine tolerate, efectul lor poate scădea în timp din cauza dezvoltării toleranței.

Prokinetice: Acestea sunt o clasă de medicamente utilizate în tratamentul regurgitării și al altor simptome asociate cu tulburările de motilitate gastrointestinală. Aceste medicamente acționează prin îmbunătățirea motilității tractului digestiv superior, accelerând golirea gastrică și întărind tonusul sfincterului esofagian inferior. Exemple de prokinetice includ metoclopramida și domperidona. Ele sunt deosebit de utile în cazurile în care regurgitarea este cauzată de întârzierea golirii gastrice sau de refluxul gastroesofagian. Prokineticele pot fi administrate înainte de mese și înainte de culcare pentru a maximiza eficacitatea. Cu toate acestea, utilizarea lor pe termen lung poate fi limitată de potențialele efecte secundare, cum ar fi reacțiile extrapiramidale în cazul metoclopramidei. Este important ca aceste medicamente să fie prescrise și monitorizate atent de către un medic, ținând cont de beneficiile și riscurile potențiale pentru fiecare pacient în parte.

Terapia comportamentală pentru sindromul de ruminație

Tehnici de respirație diafragmatică: Acestea reprezintă o componentă esențială în tratamentul comportamental al sindromului de ruminație. Această metodă implică învățarea pacientului să respire folosind diafragma, mai degrabă decât mușchii toracici superiori. Prin practicarea respirației diafragmatice, pacienții pot reduce tensiunea abdominală și esofagiană, care adesea declanșează episoadele de ruminație. Procesul începe cu pacientul așezat confortabil, concentrându-se pe respirația lentă și profundă, permițând abdomenului să se ridice în timp ce inspiră și să coboare în timp ce expiră. Această tehnică este practicată inițial în momente de relaxare și apoi integrată treptat în situații care ar putea declanșa ruminația. Cu timpul și practică regulată, respirația diafragmatică poate deveni un răspuns automat la senzațiile care preced ruminația, ajutând la prevenirea episoadelor.

Relaxare și biofeedback: Tehnicile de relaxare și biofeedback joacă un rol crucial în managementul sindromului de ruminație. Relaxarea progresivă a mușchilor implică tensionarea și relaxarea sistematică a diferitelor grupe musculare, ajutând la reducerea tensiunii generale din corp, inclusiv în zona abdominală. Această practică poate diminua impulsul de a rumina. Biofeedback-ul, pe de altă parte, utilizează dispozitive pentru a monitoriza și afișa funcții fiziologice precum tensiunea musculară sau ritmul cardiac. Pacienții învață să controleze aceste funcții, observând în timp real efectele eforturilor lor. În contextul sindromului de ruminație, biofeedback-ul poate ajuta pacienții să identifice și să controleze contracțiile musculare abdominale care precedă ruminația. Combinarea acestor tehnici cu terapia cognitiv-comportamentală poate îmbunătăți semnificativ capacitatea pacienților de a gestiona și reduce episoadele de ruminație.

Intervenții chirurgicale

Fundoplicatura pentru boala de reflux gastroesofagian: Fundoplicatura reprezintă o intervenție chirurgicală eficientă pentru tratamentul bolii de reflux gastroesofagian severe sau refractare la tratamentul medicamentos. Procedura implică înfășurarea părții superioare a stomacului (fundul gastric) în jurul porțiunii inferioare a esofagului, creând astfel o valvă artificială care previne refluxul conținutului gastric. Cea mai comună tehnică este fundoplicatura Nissen, în care fundul gastric este înfășurat complet (360 de grade) în jurul esofagului. Această intervenție poate fi efectuată laparoscopic, reducând timpul de recuperare și complicațiile postoperatorii. Fundoplicatura este deosebit de eficientă în controlul regurgitării și al altor simptome ale bolii de reflux gastroesofagian, oferind o ameliorare pe termen lung pentru mulți pacienți. Cu toate acestea, ca orice intervenție chirurgicală, prezintă riscuri și potențiale efecte secundare, cum ar fi dificultăți de înghițire sau balonare, care trebuie discutate în detaliu cu pacientul înainte de a opta pentru această procedură.

Miotomia Heller pentru acalazie: Aceasta este o procedură chirurgicală concepută pentru tratamentul acalaziei, o tulburare de motilitate esofagiană caracterizată prin relaxarea inadecvată a sfincterului esofagian inferior. Intervenția implică secționarea longitudinală a mușchilor sfincterului esofagian inferior și a porțiunii inferioare a esofagului, permițând astfel relaxarea acestuia și facilitând trecerea alimentelor în stomac. În mod frecvent, miotomia Heller este combinată cu o procedură antireflux parțială, cum ar fi fundoplicatura Dor sau Toupet, pentru a preveni refluxul gastroesofagian postoperator. Această intervenție poate fi realizată prin abordare laparoscopică sau toracoscopică, reducând timpul de recuperare și complicațiile. Miotomia Heller este foarte eficientă în ameliorarea simptomelor acalaziei, inclusiv disfagia și regurgitarea, cu rate de succes de peste 90% în multe studii. Cu toate acestea, ca orice procedură chirurgicală, necesită o evaluare atentă a beneficiilor și riscurilor pentru fiecare pacient în parte.

Diverticulectomia pentru diverticulul Zenker: Diverticulectomia reprezintă tratamentul chirurgical standard pentru diverticulul Zenker simptomatic. Această procedură implică rezecția completă a sacului diverticular și repararea defectului muscular subiacent. Intervenția poate fi efectuată prin abordare deschisă sau endoscopică, în funcție de dimensiunea diverticulului și de experiența chirurgului. Abordarea endoscopică, cum ar fi miotomia endoscopică sau staplerul endoscopic, oferă avantajele unei recuperări mai rapide și a unui risc redus de complicații. În timpul procedurii, se acordă o atenție deosebită protejării nervului laringeu recurent pentru a evita complicațiile vocale postoperatorii. După intervenție, pacienții experimentează de obicei o ameliorare semnificativă a simptomelor de disfagie și regurgitare. Recuperarea implică o perioadă inițială de alimentație lichidă, urmată de reintroducerea treptată a alimentelor solide. Deși riscul de recurență este scăzut, pacienții sunt monitorizați pe termen lung pentru a se asigura succesul tratamentului.

Dilatarea stricturilor: Dilatarea stricturilor esofagiene reprezintă o procedură terapeutică minim invazivă utilizată pentru tratamentul îngustărilor esofagului. Această tehnică implică lărgirea mecanică a zonei înguste folosind baloane dilatabile sau bujii de dimensiuni crescătoare. Procedura este de obicei efectuată endoscopic, sub ghidaj vizual direct. Dilatarea poate fi realizată în mai multe sesiuni pentru a obține rezultate optime și pentru a minimiza riscul de perforare esofagiană. Această metodă este deosebit de eficientă pentru stricturile benigne cauzate de reflux gastroesofagian, ingestie de substanțe caustice sau complicații postoperatorii. Pentru stricturile refractare sau recurente, se pot utiliza injecții de steroizi sau plasarea temporară de stenturi esofagiene. Dilatarea stricturilor oferă o ameliorare semnificativă a simptomelor de disfagie și regurgitare pentru mulți pacienți, îmbunătățind calitatea vieții și starea nutrițională. Cu toate acestea, în unele cazuri, pot fi necesare dilatări repetate pentru menținerea permeabilității esofagiene pe termen lung.