Splina marita si durere in partea stanga sub coaste

Simptomele asociate includ senzația de plenitudine după consumul unei cantități mici de alimente, oboseală, anemie, infecții frecvente și tendință crescută la sângerare. Diagnosticarea promptă prin examinare fizică, analize de sânge și investigații imagistice este esențială pentru a preveni complicații grave precum ruptura splenică.

Înțelegerea splinei și localizarea durerii în splenomegalie

Splina este un organ vital pentru sistemul imunitar, având roluri complexe în filtrarea sângelui și combaterea infecțiilor. Când splina se mărește, aceasta poate provoca diverse tipuri de disconfort și durere în partea stângă a abdomenului.

Ce este splina și unde este localizată: Splina este un organ limfoid de mărimea unui pumn, situat în partea superioară stângă a cavității abdominale, chiar sub coaste și în spatele stomacului. Acest organ moale, de culoare roșu-purpurie, face parte din sistemul limfatic și joacă un rol crucial în filtrarea sângelui, eliminarea celulelor roșii îmbătrânite sau deteriorate și producerea de limfocite pentru combaterea infecțiilor. Datorită poziției sale anatomice, când splina se mărește, aceasta poate exercita presiune asupra organelor din jur, inclusiv stomacul și diafragma, cauzând simptome specifice.

Cum se manifestă durerea cauzată de splina mărită: Durerea provocată de splina mărită (splenomegalie) se manifestă tipic ca un disconfort persistent sau durere surdă în cadranul superior stâng al abdomenului, chiar sub marginea costală. Intensitatea durerii variază de la un disconfort ușor până la durere severă, în funcție de gradul de mărire a splinei și de cauza subiacentă. Pacienții descriu adesea senzația ca fiind constantă, dar care se poate agrava în timpul respirațiilor profunde, la tuse sau la efort fizic. Durerea poate fi mai pronunțată în poziție culcată pe partea stângă sau după consumul de alimente.

Durerea cu iradiere spre umărul stâng sau spate: Un simptom caracteristic al splenomegaliei este iradierea durerii spre umărul stâng sau partea superioară a spatelui. Acest fenomen, cunoscut ca fenomenul Kehr, apare datorită iritării nervului frenic, care inervează atât diafragma cât și zona umărului stâng. Când splina mărită exercită presiune asupra diafragmei sau când există o iritație peritoneală în apropierea splinei, semnalele dureroase pot fi percepute în regiunea umărului stâng. Această durere referită poate fi un indiciu important pentru diagnostic, mai ales în cazurile de ruptură splenică incipientă.

Sensibilitate la atingerea zonei: Pacienții cu splină mărită prezintă frecvent sensibilitate la palpare în regiunea splenică. La examinarea fizică, medicul poate detecta o sensibilitate crescută când aplică presiune ușoară sub marginea costală stângă. În cazurile avansate de splenomegalie, simpla atingere a zonei poate provoca durere semnificativă. Această sensibilitate tactilă reprezintă un semn clinic important care ajută la diferențierea durerii splenice de alte tipuri de dureri abdominale. Sensibilitatea poate fi mai pronunțată după activitate fizică sau în cazurile de inflamație activă a splinei.

Simptome asociate cu durerea cauzată de splina mărită

Splenomegalia se manifestă printr-o serie de simptome caracteristice, care apar din cauza măririi organului și a efectelor sale asupra funcțiilor corporale. Aceste manifestări clinice pot varia în funcție de cauza subiacentă și de gradul de mărire a splinei.

Disconfort sau durere în abdomenul superior stâng: Simptomul principal al splinei mărite este durerea sau disconfortul persistent în partea superioară stângă a abdomenului, sub arcada costală. Această durere poate varia ca intensitate, de la un disconfort ușor până la durere acută, în funcție de gradul de mărire a splinei și de viteza cu care aceasta s-a mărit. Durerea se poate accentua în timpul inspirului profund, la tuse, strănut sau la mișcări bruște. Mulți pacienți raportează că disconfortul se intensifică după mese, în special după consumul unor cantități mari de alimente, sau în poziția culcat pe partea stângă.

Senzația de sațietate rapidă după mese: Un simptom frecvent al splenomegaliei este senzația de plenitudine sau sațietate precoce după consumul unei cantități mici de alimente. Acest lucru se datorează presiunii pe care splina mărită o exercită asupra stomacului, reducând capacitatea acestuia de a se dilata normal în timpul mesei. Pacienții pot observa că nu mai pot consuma porțiile obișnuite de mâncare fără a simți disconfort abdominal. Această senzație de plenitudine poate contribui la scăderea aportului alimentar și, eventual, la pierderea în greutate pe termen lung.

Anemia și oboseala: Splina mărită poate interfera cu funcția sa normală de filtrare a sângelui, ducând la distrugerea excesivă a celulelor sanguine, inclusiv a eritrocitelor. Acest fenomen, cunoscut ca hipersplenism, poate cauza anemie, manifestată prin oboseală persistentă, slăbiciune, paloare, dispnee la efort și, uneori, palpitații. Oboseala asociată splenomegaliei poate fi debilitantă, afectând semnificativ calitatea vieții pacientului și capacitatea de a desfășura activități zilnice normale. Severitatea anemiei corelează adesea cu gradul de mărire splenică.

Infecții frecvente: Deși splina joacă un rol crucial în combaterea infecțiilor, paradoxal, când este mărită, funcția sa imunitară poate fi compromisă. Pacienții cu splenomegalie pot prezenta o susceptibilitate crescută la infecții, manifestată prin episoade frecvente de răceli, infecții respiratorii, infecții urinare sau alte tipuri de infecții. Aceste infecții pot fi mai severe și pot necesita o perioadă mai lungă de recuperare comparativ cu persoanele sănătoase. Frecvența crescută a infecțiilor poate fi un indicator al disfuncției splenice și necesită evaluare medicală.

Sângerări sau vânătăi ușoare: Splina mărită poate afecta și numărul de trombocite din sânge, celule responsabile pentru coagularea normală. Reducerea numărului de trombocite (trombocitopenie) din cauza hipersplenismului poate duce la apariția vânătăilor la traumatisme minore, sângerări nazale spontane, sângerări gingivale în timpul periajului dentar sau menstruații abundente la femei. În cazuri severe, pot apărea și sângerări interne. Tendința la sângerare reprezintă un semn de alarmă care necesită atenție medicală imediată, deoarece poate indica o disfuncție splenică semnificativă.

Cauze frecvente ale splinei mărite (splenomegalie)

Splenomegalia poate fi determinată de numeroase afecțiuni medicale care afectează direct splina sau sistemul hematologic. Identificarea cauzei exacte este esențială pentru stabilirea unui tratament adecvat.

Infecții virale (mononucleoza): Mononucleoza infecțioasă, cauzată de virusul Epstein-Barr (EBV), reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze de splenomegalie la adolescenți și adulții tineri. Această infecție virală determină o reacție imunitară puternică, cu proliferarea limfocitelor și mărirea splinei. Pacienții prezintă febră, dureri în gât, oboseală extremă și ganglioni limfatici măriți, alături de splenomegalie. Splina mărită în mononucleoză poate persista săptămâni sau chiar luni după dispariția celorlalte simptome. Alte infecții virale care pot cauza splenomegalie includ hepatitele virale, citomegalovirusul și HIV.

Infecții bacteriene: Diverse infecții bacteriene pot determina mărirea splinei ca parte a răspunsului imunitar. Printre acestea se numără endocardita infecțioasă (infecția valvelor cardiace), tuberculoza, sepsisul și febra tifoidă. În aceste cazuri, bacteriile pot coloniza direct splina sau pot determina o reacție imunitară sistemică care duce la splenomegalie. Infecțiile bacteriene severe pot cauza abcese splenice, caracterizate prin durere intensă în cadranul superior stâng, febră și frisoane. Tratamentul prompt cu antibiotice adecvate este esențial pentru a preveni complicațiile.

Infecții parazitare (malaria): Malaria, cauzată de parazitul Plasmodium transmis prin înțepătura țânțarului Anopheles, reprezintă o cauză importantă de splenomegalie în zonele endemice. Parazitul infectează eritrocitele, care sunt ulterior filtrate și distruse în splină, ducând la mărirea acesteia. Splenomegalia malarică poate fi acută în infecțiile recente sau cronică în cazul infecțiilor repetate sau netratate. Alte infecții parazitare care pot cauza splenomegalie includ leishmanioza, schistosomiaza și toxoplasmoza. Diagnosticul se bazează pe identificarea parazitului în sânge și tratamentul specific antiparazitar.

Anemia hemolitică: Anemiile hemolitice, caracterizate prin distrugerea prematură a eritrocitelor, reprezintă o cauză frecventă de splenomegalie. Splina, având rolul de a filtra și elimina celulele sanguine deteriorate, se mărește ca răspuns la volumul crescut de eritrocite anormale care necesită eliminare. Exemple de anemii hemolitice includ sferocitoza ereditară, talasemia, anemia falciformă și anemiile hemolitice autoimune. Pacienții prezintă, pe lângă splenomegalie, simptome de anemie precum oboseală, paloare, dispnee la efort și, uneori, icter din cauza nivelurilor crescute de bilirubină rezultate din distrugerea eritrocitelor.

Ciroza și afecțiunile hepatice: Bolile hepatice cronice, în special ciroza, reprezintă cauze frecvente de splenomegalie. În ciroza hepatică, fluxul sanguin prin ficat este obstrucționat din cauza fibrozei, ducând la hipertensiune portală (presiune crescută în vena portă). Această presiune crescută se transmite spre splină, determinând congestie și mărire splenică. Splenomegalia în bolile hepatice este adesea asociată cu ascită (acumulare de lichid în cavitatea abdominală), varice esofagiene și trombocitopenie. Managementul splenomegaliei în aceste cazuri se concentrează pe tratarea bolii hepatice subiacente și gestionarea complicațiilor hipertensiunii portale.

Afecțiuni autoimune: Bolile autoimune precum lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoidă și sindromul Sjögren pot determina splenomegalie ca parte a răspunsului inflamator sistemic. În aceste afecțiuni, sistemul imunitar atacă țesuturile proprii, inclusiv componentele sanguine, ducând la activare splenică și mărire. Splenomegalia în bolile autoimune este adesea asociată cu alte manifestări sistemice precum artrite, erupții cutanate, febră și oboseală. Tratamentul se concentrează pe controlul bolii autoimune subiacente prin imunosupresoare și alte terapii specifice.

Cancere ale sângelui (leucemii și limfoame): Neoplaziile hematologice reprezintă cauze importante de splenomegalie, mai ales în cazurile de mărire splenică semnificativă fără o cauză evidentă. Leucemiile (în special leucemia limfocitară cronică și leucemia mieloidă cronică), limfoamele (Hodgkin și non-Hodgkin) și alte afecțiuni mieloproliferative pot infiltra splina, determinând mărirea acesteia. Pacienții pot prezenta, pe lângă splenomegalie, simptome sistemice precum pierdere în greutate, transpirații nocturne, febră și oboseală extremă. Diagnosticul se bazează pe analize de sânge, biopsie de măduvă osoasă și, uneori, biopsie splenică. Tratamentul vizează neoplazia subiacentă.

Diagnosticarea durerii cauzate de splina mărită

Stabilirea diagnosticului corect în cazul splenomegaliei implică o abordare complexă, combinând examinarea clinică cu investigații paraclinice specifice. Acest proces este esențial pentru identificarea cauzei subiacente și inițierea tratamentului adecvat.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică reprezintă primul pas în diagnosticarea splenomegaliei. Medicul va palpa cu atenție abdomenul superior stâng, sub marginea costală, pentru a detecta marginea splinei. În mod normal, splina nu este palpabilă, astfel încât perceperea marginii sale sugerează mărirea organului. Tehnicile de palpare includ examinarea bimanual și palparea în timpul inspirului profund, când splina coboară și devine mai accesibilă. Medicul va evalua și dimensiunea aproximativă a splinei, consistența acesteia și prezența sensibilității la palpare. Examinarea fizică completă include și căutarea altor semne asociate, precum icter, limfadenopatie, semne de boală hepatică sau erupții cutanate.

Analize de sânge: Testele hematologice sunt esențiale în evaluarea pacienților cu splenomegalie. Hemoleucograma completă poate evidenția anomalii precum anemia, leucocitoza sau leucopenia, și trombocitopenia, sugestive pentru hipersplenism. Frotiul de sânge periferic poate releva celule anormale (de exemplu, blaști în leucemii) sau modificări morfologice ale eritrocitelor. Testele biochimice evaluează funcția hepatică și renală, iar markerii inflamatori (proteina C reactivă, viteza de sedimentare a eritrocitelor) pot fi crescuți în infecții sau boli inflamatorii. Testele serologice pentru virusuri (EBV, CMV, HIV, hepatite) și teste imunologice (anticorpi antinucleari, factor reumatoid) sunt indicate în funcție de suspiciunea clinică.

Investigații imagistice (CT, RMN, ecografie): Metodele imagistice sunt indispensabile pentru confirmarea splenomegaliei, evaluarea dimensiunilor exacte ale splinei și identificarea eventualelor anomalii structurale. Ecografia abdominală reprezintă investigația de primă linie, fiind neinvazivă, accesibilă și oferind informații valoroase despre dimensiunea, structura splinei și fluxul vascular. Tomografia computerizată (CT) cu substanță de contrast oferă imagini detaliate ale splinei și organelor adiacente, fiind utilă în detectarea leziunilor focale, abceselor sau infarctelor splenice. Rezonanța magnetică nucleară (RMN) poate oferi informații suplimentare despre compoziția tisulară și este preferată în anumite situații, precum la pacienții tineri (pentru a evita iradierea) sau când este necesară caracterizarea precisă a leziunilor splenice.

Complicații ale splinei mărite netratate

Splenomegalia netratată poate evolua spre complicații severe, unele dintre acestea reprezentând urgențe medicale. Cunoașterea acestor riscuri subliniază importanța diagnosticării și tratamentului prompt.

Risc crescut de infecție: Paradoxal, deși splina are rol în combaterea infecțiilor, splenomegalia severă poate compromite această funcție. Hipersplenismul poate duce la leucopenie (scăderea numărului de leucocite), reducând capacitatea organismului de a lupta împotriva agenților patogeni. Pacienții cu splenomegalie netratată prezintă risc crescut de infecții bacteriene, în special cu organisme încapsulate precum Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae și Neisseria meningitidis. Aceste infecții pot evolua rapid, cauzând septicemie și șoc septic. Infecțiile oportuniste, precum cele fungice, pot apărea de asemenea, mai ales la pacienții cu imunosupresie asociată bolii subiacente.

Anemia și anomaliile celulelor sanguine: Splina mărită poate secvestra și distruge excesiv celulele sanguine, ducând la citopenii. Anemia rezultată din distrugerea accelerată a eritrocitelor se manifestă prin oboseală, slăbiciune, dispnee la efort și paloare. Trombocitopenia (scăderea numărului de trombocite) crește riscul de sângerare, manifestată prin vânătăi, sângerări nazale sau gingivale, iar în cazuri severe, hemoragii interne. Leucopenia predispune la infecții, cum s-a menționat anterior. Aceste anomalii hematologice pot fi progresive și pot necesita transfuzii repetate sau alte intervenții terapeutice. În cazurile severe, pancitopeniile (afectarea tuturor liniilor celulare) pot pune viața în pericol.

Simptomele rupturii de splină: Ruptura splenică reprezintă cea mai gravă complicație a splenomegaliei, fiind o urgență medicală cu potențial letal. Splina mărită este mai fragilă și predispusă la traumatisme, putând suferi rupturi chiar și la impacturi minore sau spontan. Simptomele rupturii splenice includ durere abdominală severă, bruscă, în cadranul superior stâng, care iradiază frecvent spre umărul stâng (semnul Kehr). Pacientul poate prezenta semne de șoc hemoragic: hipotensiune, tahicardie, paloare, transpirații reci, confuzie și, eventual, pierderea conștienței. Abdomenul devine rigid, dureros la palpare, iar în cazurile severe poate apărea distensia abdominală din cauza sângerării intraabdominale.

Tratamentul de urgență pentru ruptura de splină: Ruptura splenică necesită intervenție medicală imediată. Managementul inițial include stabilizarea pacientului prin administrarea de fluide intravenoase, produse de sânge (concentrat eritrocitar, plasmă proaspătă congelată, trombocite) și monitorizarea atentă a funcțiilor vitale. Investigațiile imagistice (ecografie abdominală de urgență, CT abdominal cu substanță de contrast) confirmă diagnosticul și evaluează severitatea leziunii. Tratamentul definitiv depinde de starea clinică a pacientului și de gradul leziunii splenice. În cazurile stabile hemodinamic cu leziuni minore, se poate opta pentru tratament conservator cu monitorizare strictă în unitatea de terapie intensivă. Însă, în rupturile severe cu instabilitate hemodinamică, splenectomia de urgență (îndepărtarea chirurgicală a splinei) reprezintă tratamentul salvator.

Opțiuni de tratament pentru durerea cauzată de splina mărită

Abordarea terapeutică a splenomegaliei variază în funcție de cauza subiacentă, severitatea simptomelor și prezența complicațiilor. Tratamentul vizează atât ameliorarea simptomelor cât și rezolvarea afecțiunii de bază.

Tratamentul cauzei subiacente: Principiul fundamental în managementul splenomegaliei este identificarea și tratarea afecțiunii care a determinat mărirea splinei. Pentru splenomegalia de cauză infecțioasă, se administrează tratament antimicrobian specific: antivirale pentru infecții virale, antibiotice pentru infecții bacteriene sau antiparazitare pentru boli parazitare. În bolile autoimune, terapia include imunosupresoare, corticosteroizi sau agenți biologici. Pentru afecțiunile hematologice maligne, chimioterapia, imunoterapia sau transplantul de celule stem pot fi necesare. În cazul hipertensiunii portale secundare cirozei, tratamentul vizează gestionarea bolii hepatice și a complicațiilor sale. Tratamentul adecvat al cauzei subiacente poate duce la reducerea dimensiunilor splinei și ameliorarea simptomelor asociate.

Monitorizarea fără tratament: În anumite cazuri de splenomegalie ușoară sau moderată, fără simptome semnificative și cu o cauză subiacentă stabilă, se poate opta pentru o abordare conservatoare, cu monitorizare periodică. Această strategie implică evaluări clinice regulate, analize de sânge și investigații imagistice pentru a urmări evoluția dimensiunilor splinei și a parametrilor hematologici. Pacientul primește recomandări privind activitățile fizice permise și semnele de alarmă care necesită prezentare imediată la medic. Monitorizarea fără intervenție activă este adecvată în special pentru splenomegaliile ușoare din mononucleoză sau alte infecții virale autolimitate, unde splina revine spontan la dimensiuni normale odată cu rezoluția infecției.

Splenectomia parțială: În anumite situații, îndepărtarea chirurgicală a unei porțiuni din splină (splenectomie parțială) poate fi considerată. Această procedură vizează reducerea masei splenice, ameliorând astfel simptomele și complicațiile hipersplenismului, dar păstrând funcția imunitară a organului. Splenectomia parțială este indicată în special la copii și adulți tineri cu afecțiuni hematologice precum sferocitoza ereditară sau anemia hemolitică autoimună, unde se dorește evitarea riscurilor asociate splenectomiei totale. Tehnica chirurgicală poate fi deschisă sau laparoscopică, în funcție de experiența chirurgului și particularitățile cazului. Deși prezervă parțial funcția splenică, această procedură comportă riscuri chirurgicale și necesită monitorizare postoperatorie atentă.

Splenectomia completă: Îndepărtarea completă a splinei reprezintă o opțiune terapeutică în cazurile de splenomegalie severă, simptomatică, refractară la tratamentul medical, sau când există complicații precum ruptura splenică. Indicațiile includ anemii hemolitice severe, purpură trombocitopenică imună refractară la tratament, limfoame splenice primare sau hipersplenism sever. Splenectomia poate fi realizată prin abord deschis (laparotomie) sau laparoscopic, acesta din urmă fiind preferat când este fezabil, datorită recuperării mai rapide și morbidității reduse. Deși rezolvă problemele legate de splenomegalie, splenectomia totală crește semnificativ riscul de infecții pe termen lung, necesitând vaccinări specifice și, uneori, profilaxie antibiotică.

Radioterapia pentru reducerea splinei: În situațiile în care intervenția chirurgicală nu este posibilă sau comportă riscuri excesive, radioterapia splenică poate fi o alternativă pentru reducerea dimensiunilor splinei. Această modalitate terapeutică utilizează radiații ionizante direcționate spre splină, inducând apoptoza celulară și reducerea volumului organului. Radioterapia splenică este utilizată în principal în afecțiuni hematologice maligne precum leucemia mieloidă cronică, policitemia vera sau mielofibroza, când splenomegalia este masivă și simptomatică. Tratamentul poate fi administrat în doze fracționate pentru a minimiza efectele secundare. Deși mai puțin invazivă decât chirurgia, radioterapia splenică poate cauza citopenii temporare și nu oferă specimen pentru examinare histopatologică.

Îngrijirea post-splenectomie: După îndepărtarea splinei, pacienții necesită îngrijiri specifice pentru a preveni complicațiile asociate absenței acestui organ important pentru sistemul imunitar. Îngrijirea imediată post-splenectomie include monitorizarea parametrilor vitali, gestionarea durerii, prevenirea complicațiilor tromboembolice și detectarea precoce a eventualelor complicații chirurgicale. Pe termen lung, pacienții splenectomizați prezintă risc crescut de infecții cu bacterii încapsulate, necesitând vaccinare împotriva Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae tip B și Neisseria meningitidis, cu revaccinare periodică conform protocoalelor. Unii pacienți, în special copiii și cei cu imunosupresie asociată, pot necesita profilaxie antibiotică pe termen lung. Educația pacientului privind recunoașterea precoce a semnelor de infecție și necesitatea tratamentului prompt al febrei este esențială.

Viața cu o splină mărită

Adaptarea stilului de viață este esențială pentru persoanele diagnosticate cu splenomegalie, pentru a preveni complicațiile și a menține o calitate bună a vieții.

Evitarea sporturilor de contact: Persoanele cu splină mărită trebuie să evite sporturile de contact și activitățile cu risc crescut de traumatisme abdominale. Acestea includ fotbalul, rugby-ul, artele marțiale, hocheiul, boxul și alte sporturi similare. Splina mărită este mai fragilă și predispusă la rupturi, chiar și la impacturi relativ minore. Traumatismele splenice pot duce la hemoragii interne severe, reprezentând urgențe medicale cu potențial letal. Activitățile fizice recomandate includ mersul pe jos, înotul, yoga, pilates și alte exerciții cu impact redus, care mențin condiția fizică fără a expune splina la riscuri. Pacienții trebuie să discute cu medicul lor despre limitările specifice și recomandările individualizate privind activitatea fizică.

Utilizarea centurii de siguranță în timpul condusului: Purtarea corectă a centurii de siguranță este esențială pentru toți participanții la trafic, dar devine crucială pentru persoanele cu splenomegalie. Centura de siguranță trebuie poziționată corect, cu partea transversală sub abdomen, peste bazin, și nu peste abdomenul superior unde ar putea exercita presiune asupra splinei mărite în cazul unui impact. Airbag-urile oferă protecție suplimentară, dar nu înlocuiesc centura de siguranță. Pacienții cu splenomegalie severă ar trebui să limiteze conducerea pe distanțe lungi și să evite condițiile de trafic riscante. În cazul unui accident rutier, este important ca personalul medical să fie informat despre prezența splenomegaliei, pentru evaluarea prioritară a potențialelor leziuni splenice.

Vaccinările după îndepărtarea splinei: Pacienții care au suferit splenectomie necesită un protocol specific de vaccinare pentru a compensa funcția imunitară diminuată. Vaccinurile recomandate includ: vaccinul pneumococic conjugat (PCV13) urmat de vaccinul pneumococic polizaharidic (PPSV23), vaccinul meningococic conjugat (MenACWY) și vaccinul meningococic B (MenB), vaccinul împotriva Haemophilus influenzae tip B (Hib) și vaccinul antigripal anual. Aceste vaccinuri trebuie administrate ideal cu cel puțin două săptămâni înainte de splenectomia electivă. În cazul splenectomiilor de urgență, vaccinarea se realizează cât mai curând posibil după stabilizarea pacientului. Revaccinarea periodică este necesară conform schemelor actualizate, iar pacienții trebuie să păstreze o evidență detaliată a vaccinărilor efectuate.

Tratamentul cu antibiotice: Profilaxia antibiotică reprezintă o componentă importantă în managementul pacienților splenectomizați, în special în primii ani după intervenție și la copii. Aceasta constă în administrarea zilnică de antibiotice (frecvent penicilină V sau amoxicilină) pentru prevenirea infecțiilor bacteriene severe. Durata profilaxiei variază în funcție de vârstă, afecțiunea de bază și alți factori de risc, dar se recomandă minim 2 ani post-splenectomie la adulți și până la 16-18 ani la copii. Pe lângă profilaxia de rutină, pacienții trebuie să aibă acces la antibiotice cu spectru larg pentru autoadministrare în caz de febră sau semne de infecție, înainte de a ajunge la asistență medicală. Educația pacientului privind recunoașterea precoce a semnelor de infecție și importanța tratamentului prompt este esențială pentru prevenirea complicațiilor infecțioase potențial fatale.

Recomandări dietetice pentru sănătatea splinei

Alimentația joacă un rol important în menținerea sănătății splinei și în gestionarea simptomelor asociate splenomegaliei. Anumite principii dietetice pot susține funcția splenică și pot contribui la bunăstarea generală a pacienților.

Alimente calde, gătite: Conform principiilor medicinei tradiționale, splina beneficiază de alimente calde sau la temperatura camerei, gătite corespunzător. Preparatele termice precum supele, ciorbele, tocănițele și mâncărurile înăbușite sunt recomandate deoarece sunt mai ușor de digerat și solicită mai puțin sistemul digestiv. Alimentele gătite la abur, coapte sau fierte sunt preferabile celor prăjite sau grase, care pot îngreuna digestia. Mesele mici și frecvente, în loc de trei mese abundente, pot preveni disconfortul abdominal cauzat de presiunea splinei mărite asupra stomacului. Se recomandă evitarea alimentelor reci direct din frigider și consumarea alimentelor la temperatura camerei sau ușor încălzite.

Condimente benefice pentru digestie: Anumite condimente și plante aromatice pot stimula digestia și pot susține funcția splenică. Ghimbirul proaspăt sau uscat are proprietăți antiinflamatorii și stimulează circulația sanguină, fiind benefic pentru splină. Turmericul conține curcumină, un compus cu puternice efecte antiinflamatorii și antioxidante, care poate reduce inflamația splenică. Alte condimente recomandate includ scorțișoara, care ajută la reglarea glicemiei și îmbunătățește circulația, cardamomul, care facilitează digestia, și cimbrul, cu proprietăți antimicrobiene. Aceste condimente pot fi incorporate în diverse preparate culinare, adăugând nu doar aromă, ci și beneficii pentru sănătate.

Alimente de evitat: Persoanele cu splină mărită ar trebui să limiteze sau să evite anumite alimente care pot exacerba simptomele sau pot afecta negativ funcția splenică. Alimentele crude, reci, precum salatele și fructele refrigerate, pot fi dificil de digerat și pot solicita suplimentar splina. Produsele lactate în exces, în special cele reci, pot forma mucus și pot îngreuna digestia. Alimentele procesate, bogate în grăsimi saturate, zahăr rafinat și aditivi chimici, pot crește inflamația și pot afecta funcția imunitară. Alcoolul trebuie evitat, deoarece poate agrava afecțiunile hepatice asociate splenomegaliei și poate interacționa cu medicamentele. Cafeina în exces poate stimula splina și poate exacerba simptomele la unele persoane. Se recomandă, de asemenea, limitarea alimentelor foarte picante sau iritante pentru tractul digestiv.