Operatia clasica de hernie inghinala: tehnici disponibile

Tehnicile clasice, precum procedurile Bassini, Shouldice sau McVay, utilizează țesuturile proprii ale pacientului pentru reparare, fără a implica plase sintetice. Deși aceste metode au fost în mare parte înlocuite de tehnici moderne care folosesc plase, ele rămân relevante în anumite situații clinice. Operația clasică de hernie inghinală oferă o soluție eficientă și durabilă pentru pacienții care nu sunt candidați pentru tehnicile moderne sau în cazurile în care utilizarea plasei este contraindicată.

Prezentare generală a tehnicilor de reparare a herniei inghinale

Repararea herniei inghinale a evoluat semnificativ de-a lungul timpului, de la tehnicile clasice care utilizează țesuturile proprii ale pacientului, până la metodele moderne care implică utilizarea plasei sintetice. Fiecare abordare are avantajele și dezavantajele sale, iar alegerea tehnicii depinde de factori precum tipul herniei, starea generală a pacientului și preferințele chirurgului.

Herniotomia

Herniotomia reprezintă cea mai simplă formă de intervenție chirurgicală pentru hernia inghinală, constând în îndepărtarea sau inversarea sacului herniar. Această procedură este adesea utilizată în cazul herniilor inghinale pediatrice sau la adulții tineri cu defecte mici ale peretelui abdominal. Chirurgul face o incizie în regiunea inghinală, identifică sacul herniar, îl separă de structurile adiacente și îl îndepărtează sau îl inversează înapoi în cavitatea abdominală. Deși este o tehnică mai puțin invazivă, herniotomia nu abordează slăbiciunea subiacentă a peretelui abdominal, ceea ce poate duce la rate mai mari de recidivă în comparație cu alte tehnici, în special la adulți.

Herniorafia

Herniorafia implică îndepărtarea sacului herniar și repararea defectului peretelui abdominal posterior utilizând țesuturile proprii ale pacientului. Această tehnică a fost standardul de aur în tratamentul herniei inghinale timp de multe decenii. În cadrul procedurii, chirurgul identifică și îndepărtează sacul herniar, apoi întărește peretele abdominal posterior prin suturarea mușchilor și fasciilor adiacente. Tehnicile comune de herniorafie includ procedurile Bassini și Shouldice. Deși herniorafia oferă o reparare durabilă fără utilizarea materialelor sintetice, poate fi asociată cu o tensiune mai mare asupra țesuturilor și, în consecință, cu un disconfort postoperator mai accentuat și un timp de recuperare mai lung în comparație cu tehnicile moderne.

Hernioplastia

Această tehnică revoluționară, introdusă în anii 1980, a transformat abordarea chirurgicală a herniei inghinale. Procedura implică plasarea unei plase sintetice pentru a întări peretele abdominal posterior, fără a exercita tensiune asupra țesuturilor proprii. Chirurgul face o incizie în regiunea inghinală, identifică și tratează sacul herniar, apoi poziționează o plasă de polipropilenă peste defectul peretelui abdominal. Plasa este fixată cu suturi la ligamentul inghinal și la mușchii adiacenți, creând o barieră puternică împotriva recurenței herniei. Această tehnică oferă mai multe avantaje, inclusiv o rată mai mică de recidivă, durere postoperatorie redusă și o recuperare mai rapidă. Datorită acestor beneficii, repararea Lichtenstein a devenit una dintre cele mai populare și eficiente metode de tratament pentru hernia inghinală la adulți.

Repararea Lichtenstein

Repararea Lichtenstein este o abordare clasică fără tensiune care utilizează plasa pentru tratarea herniei inghinale. Această procedură implică utilizarea unei plase sintetice pentru a întări peretele abdominal, oferind o soluție durabilă și cu risc redus de recidivă. Metoda Lichtenstein se caracterizează prin disconfort postoperator minim și recuperare rapidă.

Incizia și expunerea

Incizia pielii: Procedura începe cu o incizie cutanată precisă în regiunea inghinală. Chirurgul efectuează o incizie oblică de aproximativ 5-6 centimetri, poziționată la aproximativ 2 centimetri deasupra și paralel cu ligamentul inghinal. Această localizare permite accesul optim la canalul inghinal și structurile adiacente. Incizia este realizată cu atenție, trecând prin straturile pielii și țesutului subcutanat. Hemostaza este asigurată meticulos pe parcursul acestei etape pentru a minimiza sângerarea și a menține un câmp operator curat. Această abordare oferă o expunere excelentă a zonei afectate, facilitând etapele ulterioare ale procedurii.

Expunerea aponevrozei oblicului extern și a canalului inghinal: Chirurgul disecă cu atenție țesutul subcutanat până când identifică aponevroza strălucitoare a mușchiului oblic extern. Această structură este incizată în direcția fibrelor sale, începând de la inelul inghinal superficial și continuând lateral pe o distanță de aproximativ 5-6 centimetri. Este esențial să se protejeze nervul ilioinghinal în timpul acestei disecții. Odată ce aponevroza este deschisă, canalul inghinal este expus, permițând vizualizarea clară a conținutului său, inclusiv cordonul spermatic și potențialul sac herniar.

Disecția cordonului spermatic

Această etapă este crucială în procedura de reparare a herniei inghinale prin procedura Lichtenstein. Chirurgul identifică cu atenție cordonul spermatic și îl mobilizează din canalul inghinal. Procesul implică separarea delicată a cordonului de țesuturile înconjurătoare, având grijă să nu se lezeze vasele de sânge și nervii asociați. Se utilizează o bandă de cauciuc sau un instrument similar pentru a izola cordonul, facilitând manipularea sa ulterioară. Este esențial să se păstreze integritatea structurilor cordonului spermatic, inclusiv a arterei testiculare, venelor și ductului deferent, pentru a preveni complicații postoperatorii precum atrofia testiculară sau infertilitatea. Disecția atentă a cordonului spermatic permite o expunere optimă a defectului herniar și pregătește terenul pentru etapele următoare ale reparării.

Identificarea și gestionarea sacului herniar

După disecția cordonului spermatic, chirurgul identifică și gestionează sacul herniar. Acesta este, de obicei, localizat anterior și lateral față de cordonul spermatic în cazul herniilor indirecte, sau posterior și medial în cazul herniilor directe. Sacul herniar este separat cu atenție de elementele cordonului spermatic și disecat până la nivelul inelului inghinal profund. În cazul herniilor mici, sacul poate fi pur și simplu redus înapoi în cavitatea peritoneală. Pentru herniile mai mari, sacul este deschis, conținutul său este inspectat și returnat în abdomen, iar sacul este ligaturat la bază și excizat. Este crucial să se evite lezarea structurilor vitale în timpul acestui proces. Gestionarea corectă a sacului herniar este esențială pentru prevenirea recidivelor și asigurarea unui rezultat chirurgical optim.

Plasarea și fixarea plasei

Plasarea: În tehnica Lichtenstein, plasa este elementul cheie pentru repararea fără tensiune a herniei inghinale. Se utilizează de obicei o plasă de polipropilenă de aproximativ 7,5 x 15 cm. Aceasta este modelată pentru a se potrivi anatomiei specifice a pacientului. Colțurile mediale ale plasei sunt rotunjite pentru a preveni iritarea țesuturilor adiacente. Plasa este poziționată astfel încât să acopere complet defectul herniar și să se extindă cu cel puțin 2-3 cm dincolo de marginile acestuia în toate direcțiile. Este important ca plasa să fie plasată fără tensiune, permițând o ușoară curbură care să mimeze forma naturală a peretelui abdominal. Această poziționare corectă asigură o acoperire optimă și reduce riscul de recidivă.

Fixarea plasei la tuberculul pubian și ligamentul inghinal: Odată ce plasa este modelată și poziționată corect, urmează etapa crucială a fixării acesteia. Primul punct de sutură este plasat la aproximativ 2 cm medial de tuberculul pubian, ancorând plasa de teaca mușchiului drept abdominal. Este esențial să se evite suturarea directă a periostului osului pubian pentru a preveni durerea postoperatorie. Ulterior, marginea inferioară a plasei este fixată de-a lungul ligamentului inghinal utilizând o sutură continuă sau întreruptă. Această fixare se extinde lateral până la nivelul inelului inghinal profund. Sutura trebuie să fie suficient de strânsă pentru a asigura stabilitatea plasei, dar nu excesiv de tensionată pentru a evita deformarea țesuturilor. Fixarea corectă în această zonă este crucială pentru prevenirea recidivei herniei.

Crearea unui nou inel intern cu cozile plasei: După fixarea principală a plasei, chirurgul se ocupă crearea unui nou inel inghinal intern. Acest pas este esențial pentru a permite trecerea cordonului spermatic, menținând în același timp integritatea reparației. Plasa este tăiată longitudinal de la marginea sa laterală spre centru, creând două „cozi”. Coada superioară, care reprezintă aproximativ două treimi din lățimea plasei, este plasată posterior față de cordonul spermatic. Coada inferioară, reprezentând o treime din lățime, este poziționată anterior. Aceste cozi sunt apoi încrucișate și fixate lateral de ligamentul inghinal, creând astfel un nou inel inghinal intern. Această tehnică asigură o îmbrăcare completă a cordonului spermatic cu plasă, reducând semnificativ riscul de recidivă în această zonă vulnerabilă.

Închiderea

Închiderea straturilor cordonului spermatic: Această etapă finală a procedurii Lichtenstein este crucială pentru restabilirea anatomiei normale a regiunii inghinale. După fixarea plasei și crearea noului inel inghinal intern, cordonul spermatic este repoziționat cu atenție în canalul inghinal. Straturile care înconjoară cordonul spermatic, inclusiv fascia cremasterică și fascia spermatică externă, sunt reconstruite cu suturi fine, absorbabile. Este esențial să se evite strângerea excesivă a acestor straturi pentru a preveni compresia cordonului spermatic, care ar putea duce la complicații precum durere testiculară sau atrofie. Închiderea corectă a acestor straturi nu numai că restabilește anatomia, dar și oferă un suport suplimentar pentru reparația cu plasă, contribuind la un rezultat postoperator optim și la o recuperare mai rapidă a pacientului.

Închiderea aponevrozei oblicului extern: Acest pas este crucial pentru restabilirea integrității peretelui abdominal anterior. Aponevroza oblicului extern, care a fost deschisă la începutul procedurii, este acum închisă cu atenție folosind suturi absorbabile. Închiderea începe de la nivelul inelului inghinal superficial și continuă lateral. Este important să se mențină o tensiune adecvată a suturii pentru a preveni laxitatea excesivă, dar fără a comprima structurile subiacente. În timpul acestei etape, chirurgul trebuie să fie atent să nu prindă nervul ilioinghinal în sutură, ceea ce ar putea duce la durere cronică postoperatorie. La finalul închiderii, se verifică dacă noul inel inghinal superficial creat permite trecerea liberă a cordonului spermatic, fără a fi prea larg, pentru a preveni o potențială recidivă a herniei.

Aproximarea țesutului subcutanat și închiderea pielii: Ultimele etape ale procedurii implică închiderea straturilor superficiale ale inciziei. Țesutul subcutanat este aproximat folosind suturi absorbabile fine, cu scopul de a elimina spațiile moarte și de a reduce riscul de formare a seromului. Această etapă contribuie la o vindecare mai rapidă și la un rezultat estetic îmbunătățit. Pentru închiderea pielii, chirurgul poate opta pentru diverse tehnici, în funcție de preferințele personale și de caracteristicile pacientului. Opțiunile includ suturi intradermice absorbabile, care oferă un rezultat cosmetic excelent, agrafe chirurgicale pentru o închidere rapidă, sau benzi adezive pentru incizii mici. Indiferent de metoda aleasă, obiectivul este de a obține o închidere etanșă, fără tensiune excesivă, care să permită o vindecare optimă și să minimizeze riscul de infecție postoperatorie.

Alte tehnici clasice de reparare deschisă a herniei inghinale

Repararea Bassini: Această tehnică, dezvoltată de chirurgul italian Edoardo Bassini în secolul al XIX-lea, a fost considerată multă vreme standardul de aur în repararea herniei inghinale. Procedura implică întărirea peretelui posterior al canalului inghinal prin suturarea marginii inferioare a mușchilor oblic intern și transvers, împreună cu fascia transversalis, la ligamentul inghinal. Sutura începe de la tuberculul pubian și continuă lateral până la inelul inghinal profund. Această tehnică creează o „tripla stratificare” a peretelui posterior, oferind o barieră puternică împotriva recurenței herniei. Deși eficientă, repararea Bassini poate crea o tensiune semnificativă asupra țesuturilor, ceea ce poate duce la disconfort postoperator și un risc mai mare de recidivă comparativ cu tehnicile moderne fără tensiune.

Repararea Shouldice: Dezvoltată la Spitalul Shouldice din Canada, această tehnică este considerată cea mai eficientă metodă de reparare a herniei inghinale care nu utilizează plasă. Procedura implică o disecție meticuloasă a canalului inghinal și o reconstrucție în patru straturi a peretelui posterior folosind o sutură continuă. Fascia transversalis este deschisă și apoi resuturată în două straturi. Ulterior, marginea inferioară a mușchilor oblic intern și transvers este suturată la ligamentul inghinal, de asemenea în două straturi. Această tehnică oferă o reparare foarte robustă, cu rate de recidivă comparabile cu cele ale tehnicilor cu plasă. Repararea Shouldice necesită o abilitate chirurgicală considerabilă și un timp operator mai lung, dar oferă rezultate excelente, în special în cazurile în care utilizarea plasei este contraindicată.

Repararea McVay: Cunoscută și sub numele de reparare Cooper, această tehnică este deosebit de utilă pentru herniile femurale și inghinale directe mari. Procedura implică suturarea marginii inferioare a mușchilor oblic intern, transvers și a fasciei transversalis la ligamentul Cooper (ligamentul pectineal). Această abordare oferă o reparare foarte puternică în partea medială a canalului inghinal. Pentru a preveni tensiunea excesivă, se efectuează, de obicei, o incizie de relaxare în teaca anterioară a mușchiului drept abdominal. Repararea McVay este tehnic dificilă și poate fi asociată cu un risc mai mare de durere postoperatorie din cauza tensiunii create. Cu toate acestea, rămâne o opțiune valoroasă în anumite situații clinice, în special pentru herniile complexe sau recidivante.

Repararea Darn: Această tehnică, mai puțin utilizată în prezent, reprezintă o abordare unică în repararea herniei inghinale. Procedura implică utilizarea unei suturi continue pentru a crea o „plasă” de fire între ligamentul inghinal și marginea inferioară a mușchilor oblic intern și transvers, fără a apropia complet aceste structuri. Scopul este de a întări peretele posterior al canalului inghinal fără a crea tensiune excesivă. Sutura este plasată într-un model de zigzag, creând o rețea care acționează ca o barieră flexibilă împotriva protruziei herniei. Avantajul principal al acestei tehnici este reducerea tensiunii asupra țesuturilor, ceea ce poate duce la o recuperare mai rapidă și mai puțin dureroasă comparativ cu alte metode clasice. Cu toate acestea, repararea Darn poate avea rate de recidivă mai mari decât tehnicile moderne cu plasă și este mai puțin utilizată în practica curentă.

Îngrijirea postoperatorie și recuperarea

Îngrijirea postoperatorie imediată: În perioada imediat următoare intervenției chirurgicale pentru hernia inghinală, pacientul este monitorizat îndeaproape pentru semne de complicații. Semnele vitale, inclusiv tensiunea arterială, pulsul și temperatura, sunt verificate regulat. Se acordă o atenție deosebită zonei operate, urmărindu-se apariția unor semne de sângerare excesivă sau inflamație anormală. Hidratarea și nutriția sunt gestionate cu atenție, începând cu lichide clare și progresând treptat către o dietă normală. Mobilizarea precoce este încurajată pentru a preveni complicațiile tromboembolice, iar pacientul este asistat în efectuarea primelor mișcări postoperatorii. În această fază, se evaluează și nivelul de durere al pacientului, ajustându-se schema de analgezice după necesități. Pacienții sunt instruiți cu privire la tehnicile de respirație profundă și tuse pentru a preveni complicațiile pulmonare.

Gestionarea durerii: Controlul eficient al durerii este esențial pentru recuperarea optimă după operația de hernie inghinală. Imediat după intervenție, se administrează analgezice puternice, adesea opioide, pentru a asigura confortul pacientului. Pe măsură ce durerea se ameliorează, se trece treptat la analgezice mai ușoare, cum ar fi paracetamolul sau ibuprofenul. În unele cazuri, se pot utiliza tehnici de anestezie locală, precum infiltrarea plăgii cu anestezice cu acțiune prelungită, pentru a oferi o ameliorare suplimentară a durerii. Pacienții sunt instruiți să-și monitorizeze nivelul de durere și să raporteze orice disconfort persistent sau sever. Este important să se găsească un echilibru între controlul adecvat al durerii și evitarea efectelor secundare ale medicamentelor. Tehnicile non-farmacologice, cum ar fi aplicarea de comprese reci și poziționarea confortabilă, sunt, de asemenea, încurajate pentru a completa tratamentul medicamentos.

Îngrijirea plăgii: Îngrijirea corectă a plăgii este crucială pentru prevenirea infecțiilor și asigurarea unei vindecări optime. Imediat după operație, plaga este acoperită cu un pansament steril care trebuie menținut uscat și curat. Pacienții sunt instruiți cu privire la modul de observare a plăgii pentru semne de infecție, cum ar fi roșeață excesivă, căldură, secreții sau mirosuri neobișnuite. Pansamentele trebuie schimbate conform instrucțiunilor medicului, utilizând tehnici sterile. În general, dușul este permis după 48 de ore, dar scăldatul sau înmuierea plăgii trebuie evitate până la vindecarea completă. Firele de sutură sau capsele sunt de obicei îndepărtate după 7-10 zile, în funcție de tipul de închidere utilizat. Pacienții sunt sfătuiți să evite aplicarea de creme sau unguente pe plagă, cu excepția cazului în care sunt prescrise specific de către medic.

Restricții de activitate și revenirea la activitățile normale: Reluarea activităților normale după operația de hernie inghinală trebuie să fie treptată și adaptată fiecărui pacient în parte. În primele zile postoperatorii, se recomandă odihnă și evitarea eforturilor fizice intense. Plimbările ușoare sunt încurajate pentru a promova circulația și a preveni complicațiile. Ridicarea greutăților mai mari de 4-5 kilograme trebuie evitată timp de cel puțin 4-6 săptămâni. Activitățile zilnice ușoare pot fi reluate treptat, în funcție de nivelul de confort al pacientului. Conducerea automobilului este de obicei permisă după 1-2 săptămâni, cu condiția ca pacientul să nu mai fie sub efectul medicamentelor care afectează vigilența. Revenirea la muncă depinde de natura activității profesionale, variind de la 1-2 săptămâni pentru muncă de birou la 4-6 săptămâni pentru munci fizice solicitante. Activitatea sexuală poate fi reluată când pacientul se simte confortabil, de obicei după 2-3 săptămâni. Exercițiile fizice intense și sporturile de contact trebuie evitate timp de cel puțin 6-8 săptămâni.

Complicații ale reparării herniei inghinale

Deși repararea herniei inghinale este o procedură chirurgicală frecventă și în general sigură, există riscul apariției unor complicații. Acestea pot surveni în timpul operației, imediat după intervenție sau în perioada de recuperare. Complicațiile pot varia de la probleme minore, care se rezolvă spontan, până la situații grave care necesită intervenție medicală imediată.

Complicații intraoperatorii

Leziuni vasculare: În timpul reparării herniei inghinale, leziunile vasculare reprezintă o complicație rară, dar potențial gravă. Vasele cele mai expuse riscului sunt cele epigastrice inferioare, vasele iliace externe și vasele testiculare. Lezarea vaselor epigastrice inferioare poate apărea în timpul disecției sacului herniar sau în timpul fixării plasei. Sângerarea rezultată poate fi dificil de controlat datorită retracției vaselor în mușchi. Lezarea vaselor iliace externe, deși extrem de rară, poate fi o complicație catastrofală, necesitând intervenție vasculară imediată. Vasele testiculare pot fi afectate în timpul manipulării cordonului spermatic, putând duce la ischemie testiculară. Prevenirea acestor leziuni necesită o cunoaștere anatomică detaliată și o tehnică chirurgicală atentă. În cazul apariției unei leziuni vasculare, managementul prompt, incluzând hemostaza și, dacă este necesar, consultul unui chirurg vascular, este esențial pentru evitarea complicațiilor pe termen lung.

Leziuni ale structurilor abdomino-pelvine: În timpul reparării herniei inghinale, structurile abdomino-pelvine pot fi expuse riscului de lezare. Vezica urinară este deosebit de vulnerabilă, mai ales în cazul herniilor mari sau recidivante. Lezarea vezicii poate duce la formarea de fistule vezico-cutanate sau la infecții urinare persistente. Intestinul subțire sau gros poate fi, de asemenea, afectat, în special în cazul herniilor prin alunecare sau încarcerate. O leziune intestinală nerecunoscută poate duce la peritonită postoperatorie, o complicație potențial fatală. În cazul bărbaților, ductul deferent poate fi lezat în timpul disecției cordonului spermatic, putând cauza infertilitate. Prevenirea acestor leziuni implică o disecție atentă și o identificare clară a structurilor anatomice. În cazul suspiciunii unei leziuni, explorarea imediată și repararea promptă sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor pe termen lung.

Leziuni nervoase: În timpul reparării herniei inghinale, nervii din regiunea inghinală sunt expuși riscului de lezare. Principalii nervi afectați pot fi ilioinghinal, iliohipogastric și ramura genitală a nervului genitofemural. Lezarea acestor nervi poate duce la durere cronică postoperatorie, parestezii sau pierderea sensibilității în regiunea inghinală și scrotală. Nervul ilioinghinal este deosebit de vulnerabil în timpul deschiderii aponevrozei oblicului extern și a disecției sacului herniar. Nervul iliohipogastric poate fi lezat în timpul suturării marginii superioare a plasei. Leziunile nervoase pot rezulta din secționare directă, prindere în suturi sau compresie de către plasă sau cicatrice. Pentru a preveni aceste complicații, este esențială identificarea și protejarea atentă a structurilor nervoase în timpul intervenției. În cazul în care se suspectează o leziune nervoasă, neurectomia planificată poate fi preferabilă lăsării unui nerv parțial lezat, care ar putea cauza durere cronică postoperatorie.

Complicații postoperatorii precoce

Formarea seromului și hematomului: Seromul și hematomul sunt complicații frecvente după repararea herniei inghinale. Seromul reprezintă o acumulare de lichid seros în zona operată, în timp ce hematomul este o colecție de sânge. Ambele pot apărea ca urmare a disecției extensive sau a hemostazei inadecvate. Seromul se formează adesea ca răspuns la prezența plasei sintetice și poate persista câteva săptămâni. Deși majoritatea seroamelor se resorb spontan, cele mari sau persistente pot necesita drenaj. Hematomul poate rezulta din sângerarea unor vase mici neobservate în timpul operației. Un hematom mare poate cauza disconfort, întârzia vindecarea și crește riscul de infecție. Managementul conservator, incluzând comprese reci și observație, este suficient în majoritatea cazurilor. Totuși, hematomurile mari sau în expansiune pot necesita evacuare chirurgicală. Prevenirea implică o hemostază meticuloasă intraoperatorie și evitarea activităților fizice intense în perioada postoperatorie imediată.

Retenție urinară: Retenția urinară este o complicație frecventă după repararea herniei inghinale, în special la bărbații în vârstă sau cu probleme prostatice preexistente. Aceasta poate fi cauzată de mai mulți factori, inclusiv efectele anesteziei, durerea postoperatorie sau manipularea țesuturilor din apropierea vezicii urinare. Simptomele includ incapacitatea de a urina, disconfort abdominal și senzația de vezică plină. Diagnosticul se confirmă prin palpare abdominală sau ecografie. Managementul inițial implică încurajarea micțiunii spontane prin mobilizare precoce și asigurarea intimității. Dacă aceste măsuri eșuează, cateterizarea vezicală poate fi necesară. În majoritatea cazurilor, retenția urinară este temporară și se rezolvă în câteva zile. Prevenirea include limitarea aportului de lichide imediat postoperator, gestionarea eficientă a durerii și evitarea supraumplerii vezicii urinare.

Infecția plăgii: Infecția plăgii reprezintă o complicație potențial gravă după repararea herniei inghinale, putând apărea în 1-4% din cazuri. Factorii de risc includ diabetul zaharat, obezitatea, fumatul și intervențiile chirurgicale prelungite. Semnele tipice sunt eritemul, căldura locală, durerea, edemul și drenajul purulent din plagă. Febra și leucocitoza pot fi prezente în cazurile mai severe. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic, iar în cazuri selectate, se pot efectua culturi din secreția plăgii. Tratamentul implică drenajul colecțiilor purulente, antibioterapie țintită și îngrijirea locală a plăgii. În cazurile severe sau în prezența plasei sintetice, poate fi necesară îndepărtarea materialului protetic. Prevenirea infecției plăgii include tehnica chirurgicală sterilă, profilaxia antibiotică adecvată și îngrijirea postoperatorie atentă a plăgii. Pacienții trebuie instruiți să monitorizeze semnele de infecție și să solicite asistență medicală promptă la apariția acestora.

Complicații postoperatorii tardive

Durere inghinală cronică: Durerea inghinală cronică, definită ca persistența durerii sau disconfortului în regiunea inghinală timp de peste trei luni postoperator, reprezintă o complicație semnificativă a reparării herniei inghinale. Incidența variază între 10-30% din cazuri, afectând calitatea vieții pacienților. Cauzele pot fi multiple, incluzând leziuni nervoase intraoperatorii, reacția inflamatorie la plasa sintetică sau formarea de cicatrici. Durerea poate fi neuropatică, nociceptivă sau mixtă. Diagnosticul se bazează pe istoricul medical, examenul fizic și, uneori, investigații imagistice pentru excluderea recidivei herniei. Managementul este complex și poate include analgezice, blocuri nervoase, fizioterapie sau, în cazuri severe, intervenții chirurgicale pentru îndepărtarea plasei sau neurectomie. Prevenirea implică tehnici chirurgicale atente, identificarea și protejarea structurilor nervoase în timpul operației și utilizarea judicioasă a plasei sintetice.

Probleme legate de plasă: Complicațiile asociate plasei sintetice utilizate în repararea herniei inghinale pot apărea atât precoce, cât și tardiv postoperator. Acestea includ infecția plasei, migrarea sau contractura acesteia, precum și eroziunea în structurile adiacente. Infecția plasei este o complicație gravă, putând necesita îndepărtarea materialului protetic. Migrarea plasei poate duce la recidiva herniei sau la lezarea structurilor învecinate. Contractura plasei poate cauza durere cronică și disconfort. Eroziunea plasei în structuri precum vezica urinară sau intestin poate duce la fistule sau obstrucție. Simptomele variază de la durere cronică și disconfort până la semne de infecție sau disfuncție a organelor afectate. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic, imagistică (ecografie, tomografie computerizată) și, uneori, explorare chirurgicală. Tratamentul depinde de severitatea complicației și poate implica îndepărtarea plasei și reconstrucția peretelui abdominal.

Complicații testiculare: Acestea includ atrofia testiculară, hidrocelul și durerea testiculară cronică. Atrofia testiculară poate rezulta din lezarea vaselor testiculare în timpul disecției cordonului spermatic sau din compresia postoperatorie a acestora. Hidrocelul, o acumulare de lichid în jurul testiculului, poate apărea ca urmare a perturbării drenajului limfatic. Durerea testiculară cronică poate fi cauzată de leziuni nervoase sau vasculare, sau de reacția inflamatorie la plasa sintetică. Simptomele pot include disconfort testicular, modificări de volum sau consistență a testiculului și, în cazul atrofiei, infertilitate. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic și ecografia scrotală. Managementul variază în funcție de complicație, de la observație și tratament conservator în cazuri ușoare, până la intervenții chirurgicale pentru hidrocel persistent sau atrofie severă. Prevenirea implică manipularea atentă a cordonului spermatic în timpul operației și evitarea compresiei excesive postoperatorii.

Recidiva herniei: Recidiva herniei inghinale reprezintă reapariția herniei după o intervenție chirurgicală de reparare și rămâne o preocupare semnificativă în chirurgia herniei. Incidența recidivei variază între 1% și 10%, în funcție de tehnica chirurgicală utilizată, experiența chirurgului și caracteristicile pacientului. Factorii de risc includ obezitatea, fumatul, bolile de țesut conjunctiv și tehnica chirurgicală inadecvată. Simptomele recidivei sunt similare cu cele ale herniei inițiale: apariția unei proeminențe în regiunea inghinală, disconfort sau durere, în special la efort. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic și se confirmă prin ecografie sau tomografie computerizată. Tratamentul recidivei implică de obicei o nouă intervenție chirurgicală, adesea utilizând o abordare diferită de cea inițială. Prevenirea recidivei include utilizarea tehnicilor chirurgicale moderne, cum ar fi repararea fără tensiune cu plasă, și gestionarea factorilor de risc modificabili precum obezitatea și fumatul.