Pielonefrita: tipuri, simptome si tratament

Pielonefrita apare mai frecvent la femei din cauza particularităților anatomice, dar poate afecta orice persoană, în special cele cu sistem imunitar slăbit sau cu anomalii ale tractului urinar. Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor precum septicemia sau insuficiența renală.

Tipurile de pielonefrită

Pielonefrita se manifestă sub două forme principale, cu evoluție și prognostic diferit, necesitând abordări terapeutice specifice în funcție de severitatea și durata simptomelor.

Pielonefrita acută: Această formă se caracterizează prin debut brusc și simptome intense. Pacienții prezintă febră mare, frisoane, dureri severe în zona lombară și modificări ale urinei. Infecția bacteriană afectează rapid țesutul renal, provocând inflamație și edem. Tratamentul prompt cu antibiotice este esențial pentru prevenirea complicațiilor și vindecarea completă.

Pielonefrita cronică: Forma cronică apare mai rar și reprezintă o complicație a episoadelor acute repetate sau netratate corespunzător. Această formă evoluează lent, cu perioade de acutizare și remisiune. Pacienții pot prezenta simptome mai puțin intense, dar persistente. Modificările anatomice și funcționale ale rinichilor pot duce la insuficiență renală progresivă dacă nu este tratată corespunzător.

Semne și simptome

Manifestările clinice ale pielonefritei variază în funcție de forma bolii și caracteristicile individuale ale pacientului, putând merge de la simptome ușoare până la manifestări severe care necesită spitalizare.

Simptome comune

Tabloul clinic tipic include febră peste 38,5°C, dureri în zona lombară care se accentuează la palpare, urinări frecvente și dureroase. Pacienții pot prezenta urină tulbure sau cu sânge, precum și modificări ale mirosului urinei. Starea generală este alterată, cu greață, vărsături și lipsa poftei de mâncare.

Semne de urgență

Manifestările severe includ febră foarte înaltă peste 39,5°C, alterarea stării de conștiență, dificultăți respiratorii și scăderea tensiunii arteriale. Prezența acestor simptome indică necesitatea evaluării medicale imediate pentru prevenirea complicațiilor precum septicemia sau insuficiența renală acută.

Manifestări specifice vârstei

Simptome la copii: Copiii mici pot prezenta simptome nespecifice precum iritabilitate, refuzul alimentației și întârzierea creșterii. Febra poate fi singurul simptom prezent la sugari. Copiii mai mari pot descrie dureri abdominale difuze și modificări ale aspectului sau mirosului urinei.

Simptome la vârstnici: Persoanele în vârstă pot prezenta manifestări atipice precum confuzie, dezorientare și alterarea stării generale. Febra poate lipsi sau poate fi mai puțin pronunțată. Simptomele urinare pot fi mascate de alte afecțiuni preexistente.

Simptome la gravide: Gravidele prezintă risc crescut de dezvoltare a pielonefritei din cauza modificărilor anatomice și hormonale specifice sarcinii. Simptomele pot include febră, dureri lombare intense și contracții uterine. Diagnosticul și tratamentul prompt sunt esențiale pentru protejarea atât a mamei, cât și a fătului.

Cauze și factori de risc

Pielonefrita apare când bacteriile din tractul urinar inferior migrează spre rinichi sau când infecția ajunge la rinichi pe cale sanguină. Diverși factori anatomici și fiziologici pot crește susceptibilitatea la această afecțiune.

Cauze bacteriene frecvente: Escherichia coli reprezintă principalul agent patogen responsabil de pielonefrită, urmată de alte bacterii precum Klebsiella, Proteus și Enterococcus. Aceste microorganisme provin din flora intestinală normală și pot coloniza tractul urinar, mai ales la persoanele cu factori predispozanți.

Factori de risc anatomici: Anomaliile tractului urinar precum refluxul vezico-ureteral, obstrucțiile urinare și calculii renali favorizează apariția pielonefritei. Prezența unui cateter urinar sau istoricul de intervenții chirurgicale urologice crește riscul de infecție. La femei, anatomia specifică cu uretră scurtă facilitează ascensiunea bacteriilor spre rinichi.

Afecțiuni medicale asociate: Diabetul zaharat reprezintă un factor major de risc pentru pielonefrită, deoarece nivelurile crescute ale glucozei din sânge favorizează dezvoltarea bacteriilor și scad capacitatea sistemului imunitar de a lupta împotriva infecțiilor. Pacienții cu boli autoimune, persoanele cu transplant renal sau cei care urmează tratamente imunosupresoare prezintă un risc crescut de a dezvolta infecții renale severe din cauza sistemului imunitar compromis.

Anomalii ale tractului urinar: Malformațiile congenitale ale sistemului urinar, precum refluxul vezico-ureteral, reprezintă factori importanți în dezvoltarea pielonefritei. Aceste anomalii anatomice perturbă fluxul normal al urinei, permițând bacteriilor să urce mai ușor spre rinichi. Stenozele ureterale, diverticulii vezicali și alte modificări structurale pot cauza stază urinară și cresc riscul de infecție.

Grupuri cu risc crescut: Femeile însărcinate prezintă un risc deosebit din cauza modificărilor hormonale și anatomice specifice sarcinii. Persoanele vârstnice sunt vulnerabile din cauza sistemului imunitar slăbit și a bolilor cronice asociate. Pacienții cu catetere urinare permanente și cei cu istoric de intervenții chirurgicale urologice necesită monitorizare atentă din cauza riscului crescut de infecție.

Metode de diagnostic

Diagnosticul pielonefritei necesită o evaluare complexă care combină examenul clinic cu investigații de laborator și imagistice. Identificarea precoce a infecției și a factorilor favorizanți permite inițierea promptă a tratamentului adecvat.

Examenul fizic: Medicul evaluează prezența durerii în zona lombară prin palpare și percuție. Manevra de palpare în regiunea costovertebrală produce durere intensă pe partea afectată. Examinarea include și evaluarea temperaturii corporale, a tensiunii arteriale și a stării generale a pacientului pentru identificarea semnelor de sepsis.

Analiza urinei: Examenul de urină evidențiază prezența leucocitelor, a bacteriilor și eventual a sângelui. Urocultura reprezintă investigația esențială pentru identificarea precisă a agentului patogen și stabilirea sensibilității la antibiotice. Recoltarea corectă a probei de urină este crucială pentru obținerea unor rezultate relevante.

Analize de sânge: Hemoleucograma completă arată prezența infecției prin creșterea numărului de leucocite. Proteina C reactivă și viteza de sedimentare a hematiilor sunt markeri ai inflamației care ajută la evaluarea severității infecției. Funcția renală este monitorizată prin determinarea creatininei și ureei serice.

Investigații imagistice: Ecografia renală poate evidenția modificări ale structurii rinichilor, prezența calculilor sau a obstrucțiilor. Tomografia computerizată cu substanță de contrast oferă imagini detaliate ale sistemului urinar și poate identifica abcese renale sau alte complicații. Investigațiile imagistice sunt esențiale în cazurile complicate sau atunci când răspunsul la tratament este nesatisfăcător.

Abordări terapeutice

Tratamentul pielonefritei trebuie inițiat prompt și adaptat în funcție de severitatea simptomelor, prezența complicațiilor și caracteristicile individuale ale pacientului. Antibioterapia reprezintă piatra de temelie a tratamentului, fiind esențială pentru eradicarea infecției și prevenirea complicațiilor.

Antibiotice orale

Opțiuni de primă linie: Fluorochinolonele precum ciprofloxacina reprezintă tratamentul standard pentru pielonefrita necomplicată la adulți. Acestea oferă o bună penetrare în țesutul renal și acoperă majoritatea agenților patogeni implicați. Trimetoprim/sulfametoxazolul poate fi utilizat ca alternativă atunci când sensibilitatea bacteriană este confirmată prin antibiogramă.

Opțiuni alternative: Cefalosporinele orale de generația a treia, precum cefixima, sunt eficiente în cazurile în care fluorochinolonele sunt contraindicate sau există rezistență bacteriană. Amoxicilina cu acid clavulanic poate fi utilizată în cazurile selectate, în special când urocultura confirmă sensibilitatea bacteriană la acest antibiotic.

Durata tratamentului: Terapia antibiotică trebuie continuată timp de 10 până la 14 zile în pielonefrita necomplicată. Pacienții cu factori de risc sau complicații pot necesita tratament prelungit până la 21 de zile. Monitorizarea răspunsului clinic și a analizelor de laborator ghidează ajustarea duratei tratamentului.

Antibiotice administrate intravenos

Indicații: Terapia intravenoasă este necesară în cazurile severe de pielonefrită care necesită spitalizare, precum septicemia, deshidratarea severă sau prezența complicațiilor. Pacienții cu sistem imunitar compromis, gravidele cu simptome severe și persoanele cu anomalii structurale ale tractului urinar necesită adesea tratament intravenos. Această cale de administrare asigură o concentrație optimă a antibioticului în sânge și țesuturi.

Medicamentele frecvent utilizate: Cefalosporinele de generația a treia, precum ceftriaxona, reprezintă opțiunea principală pentru terapia intravenoasă. Aminoglicozidele pot fi adăugate în cazurile severe sau când există suspiciunea de rezistență bacteriană. Carbapenemele sunt rezervate pentru cazurile cu bacterii multirezistente sau pentru pacienții cu infecții complicate.

Durata terapiei: Tratamentul intravenos continuă până când pacientul prezintă ameliorare clinică semnificativă, de obicei între 3 și 7 zile. După stabilizarea stării clinice și normalizarea temperaturii, terapia poate fi schimbată la antibiotice orale. Durata totală a tratamentului, incluzând faza intravenoasă și orală, variază între 10 și 21 de zile.

Strategii de prevenție

Prevenirea pielonefritei implică măsuri specifice de igienă și modificări ale stilului de viață care reduc riscul de infecții urinare și mențin sănătatea tractului urinar.

Hidratarea corespunzătoare: Consumul adecvat de lichide, în special apă, este fundamental pentru prevenirea infecțiilor urinare. Aportul crescut de lichide stimulează diureza frecventă, care ajută la eliminarea bacteriilor din tractul urinar. Pentru majoritatea adulților, este recomandată consumarea a minimum 2 litri de apă pe zi, cantitate care trebuie ajustată în funcție de activitatea fizică și condițiile climatice.

Practici de igienă: Menținerea unei igiene intime riguroase este esențială pentru prevenirea infecțiilor urinare. Ștergerea de la față spre spate după utilizarea toaletei previne contaminarea zonei uretrale cu bacterii intestinale. Igiena zilnică trebuie efectuată cu produse delicate, iar zona intimă trebuie menținută uscată pentru a preveni multiplicarea bacteriilor.

Obiceiuri de urinare: Urinarea frecventă și completă reprezintă un mecanism natural de apărare împotriva infecțiilor. Este important să nu fie amânată urinarea atunci când apare nevoia, deoarece reținerea urinei favorizează multiplicarea bacteriilor. După activitatea sexuală, urinarea ajută la eliminarea bacteriilor care ar fi putut pătrunde în uretră.

Metode de reducere a riscului: Purtarea de lenjerie intimă din materiale naturale și evitarea hainelor strâmte reduc riscul de infecție. Pentru femeile la menopauză, terapia cu estrogeni locali poate fi benefică în prevenirea infecțiilor recurente. Persoanele cu diabet zaharat trebuie să mențină un control glicemic optim pentru a reduce susceptibilitatea la infecții.