Lobotomie: cum are loc procedura si ce efecte provoaca

Cu toate că inițial a fost considerată o soluție revoluționară, lobotomia prezenta riscuri majore, inclusiv convulsii și deces. Procedura a fost abandonată în anii 1950, odată cu apariția medicamentelor antipsihotice mai sigure și mai eficiente. Astăzi, lobotomia este privită ca un exemplu de eroare medicală și de încălcare a drepturilor pacienților.

Procedura de lobotomie

Procedura de lobotomie implică tehnici specifice pentru a accesa și altera conexiunile din creier. Există două tipuri principale de lobotomii: lobotomia prefrontală și lobotomia transorbitală, fiecare având propriile etape și instrumente utilizate.

Tehnica lobotomiei prefrontale

Pașii chirurgicali și instrumentele utilizate: Lobotomia prefrontală implică accesarea creierului printr-o gaură forată în craniu sau prin îndepărtarea unei părți a craniului. Chirurgul folosește un instrument numit leucotom pentru a secționa conexiunile dintre lobul frontal și talamus. Procedura începe cu anestezia pacientului, urmată de forarea unei găuri în craniu pentru a accesa creierul. Odată ce creierul este expus, leucotomul este introdus pentru a crea o cavitate în lobul frontal. Această tehnică necesită o echipă chirurgicală specializată și condiții sterile pentru a minimiza riscurile de infecție și alte complicații.

Anestezia și recuperarea: Anestezia este esențială pentru a asigura confortul pacientului și pentru a permite chirurgului să efectueze procedura fără interferențe. În general, se utilizează anestezie generală pentru a induce o stare de inconștiență completă. După operație, pacienții sunt monitorizați îndeaproape pentru a detecta orice semne de complicații, cum ar fi sângerări, infecții sau convulsii. Recuperarea poate varia în funcție de individ, dar implică de obicei o perioadă de spitalizare pentru a asigura stabilitatea pacientului și pentru a evalua efectele pe termen lung ale procedurii. Pacienții pot necesita terapie fizică și psihologică pentru a se adapta la schimbările cognitive și emoționale rezultate în urma lobotomiei.

Tehnica lobotomiei transorbitale

Metoda „Icepick” a lui Freeman: Walter Freeman a dezvoltat o tehnică inovatoare și controversată pentru lobotomie, cunoscută sub numele de metoda „Icepick”. Aceasta implica utilizarea unui instrument asemănător unui piolet, numit leucotom, care era introdus prin orbite pentru a accesa creierul. Freeman susținea că această metodă nu necesita o sală de operație sterilă sau echipamente chirurgicale complexe. Procedura începea cu sedarea pacientului, urmată de introducerea leucotomului deasupra ochiului și lovirea acestuia cu un ciocan pentru a penetra osul subțire al orbitei. Odată ce instrumentul era în creier, era rotit pentru a secționa conexiunile dintre lobul frontal și talamus. Metoda „Icepick” era rapidă, durând doar câteva minute, și a fost promovată ca o soluție simplă și eficientă pentru tratarea tulburărilor psihice severe.

Lipsa de sterilitate și precauțiile chirurgicale: Una dintre cele mai mari critici aduse metodei „Icepick” a lui Freeman era lipsa de sterilitate și precauțiile chirurgicale adecvate. Freeman efectua adesea lobotomii în condiții nesterile, fără a purta mănuși sau mască și fără a steriliza echipamentele. Această lipsă de igienă a dus la un risc crescut de infecții și alte complicații postoperatorii. De asemenea, metoda sa era considerată crudă și imprecisă, deoarece implica lovirea unui instrument metalic în creier fără o vizualizare directă a zonei operate. Criticii au subliniat că aceste practici neglijente și riscante au contribuit la numeroasele efecte secundare grave și la rata mare de mortalitate asociată cu lobotomiile efectuate de Freeman.

Efectele lobotomiei asupra pacienților

Acestea au variat de la ameliorarea simptomelor psihice la schimbări semnificative de personalitate și complicații grave. Scopul principal al procedurii era de a reduce simptomele tulburărilor psihice și de a calma pacienții.

Rezultatele dorite și raționamentul

Reducerea simptomelor în tulburările psihice: Lobotomia a fost utilizată pentru a trata o varietate de tulburări psihice, inclusiv schizofrenia, depresia severă și tulburările obsesiv-compulsive. Scopul principal al procedurii era de a reduce simptomele acestor afecțiuni prin secționarea conexiunilor dintre lobul frontal și alte părți ale creierului. Se credea că această intervenție ar putea diminua gândurile obsesive, halucinațiile și comportamentele agresive. În unele cazuri, pacienții au raportat o ameliorare a simptomelor și o îmbunătățire a calității vieții, permițându-le să revină la activități normale și să interacționeze mai bine cu cei din jur.

Calmarea și docilitatea pacienților: Un alt obiectiv al lobotomiei era de a calma pacienții și de a-i face mai docili. Procedura era adesea utilizată în spitalele de psihiatrie pentru a reduce agitația și comportamentele violente ale pacienților, facilitând gestionarea acestora de către personalul medical. După lobotomie, mulți pacienți deveneau mai liniștiți și mai puțin reactivi emoțional. Cu toate acestea, această calmare venea adesea cu un preț mare, deoarece pacienții își pierdeau adesea inițiativa, deveneau apatici și prezentau dificultăți în a se angaja în activități sociale și cognitive. Aceste efecte secundare au ridicat întrebări etice cu privire la utilizarea lobotomiei ca tratament pentru tulburările psihice.

Efecte secundare comune și complicații

Schimbări de personalitate și emoție: Lobotomia a fost asociată frecvent cu schimbări semnificative de personalitate și emoție. Pacienții care au suferit această procedură au raportat adesea o pierdere a inițiativei, apatie și o reducere a reacțiilor emoționale. Mulți dintre aceștia au devenit incapabili să experimenteze bucurie sau tristețe în mod normal, prezentând un comportament plat și lipsit de entuziasm. Aceste schimbări au fost adesea ireversibile și au afectat grav calitatea vieții pacienților, făcându-i să pară detașați și indiferenți față de mediul lor și de relațiile interpersonale.

Deficite cognitive și intelectuale: Un alt efect secundar comun al lobotomiei a fost deteriorarea funcțiilor cognitive și intelectuale. Pacienții au prezentat adesea dificultăți în gândirea abstractă, rezolvarea problemelor și luarea deciziilor. Capacitatea de concentrare și memoria au fost, de asemenea, afectate, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a performanțelor intelectuale. Aceste deficite cognitive au limitat capacitatea pacienților de a desfășura activități zilnice și de a se reintegra în societate, afectându-le grav independența și autonomia.

Complicații fizice și rate de mortalitate: Lobotomia a fost asociată cu numeroase complicații fizice, inclusiv convulsii, hemoragii intracraniene și infecții cerebrale. Procedura în sine era riscantă și adesea efectuată în condiții nesterile, ceea ce a crescut riscul de infecții postoperatorii. Rata mortalității în urma lobotomiei era considerabilă, cu aproximativ 5% dintre pacienți murind în timpul sau imediat după operație. Aceste complicații fizice grave au contribuit la declinul rapid al utilizării lobotomiei ca tratament pentru tulburările psihice.