Meniu

Paraplegie: din ce cauze poate aparea si cum se trateaza

Verificat medical
Ultima verificare medicală a fost facuta de Dr. Nicoleta pe data de
Scris de Echipa Editoriala Med.ro, echipa multidisciplinară.

Paraplegia este o formă de paralizie care afectează membrele inferioare și, în unele cazuri, partea inferioară a trunchiului. Această afecțiune rezultă de obicei din leziuni ale măduvei spinării sau ale creierului, care întrerup comunicarea nervoasă între creier și partea inferioară a corpului.

Persoanele cu paraplegie se confruntă cu pierderea mobilității și a senzațiilor în picioare, precum și cu alte complicații, cum ar fi disfuncții ale vezicii urinare și intestinului. Deși nu există un tratament curativ, reabilitarea, terapia fizică și dispozitivele de asistență pot ajuta pacienții să-și îmbunătățească calitatea vieții și să-și mențină independența. Cercetările în domeniul regenerării nervoase și al tehnologiilor adaptive oferă speranțe pentru viitoare îmbunătățiri în gestionarea paraplegiei.

Cauzele paraplegiei

Paraplegia poate fi cauzată de diverse leziuni și afecțiuni care au un impact negativ direct asupra măduvei spinării sau creierului. Aceste cauze variază de la traumatisme acute până la boli progresive, fiecare având mecanisme și consecințe specifice asupra funcției neurologice și a calității vieții pacientului.

Leziuni traumatice ale măduvei spinării

Accidente rutiere: Acestea reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale leziunilor măduvei spinării care duc la paraplegie. Impactul violent în timpul coliziunilor auto poate provoca fracturi vertebrale, dislocări sau compresii ale măduvei spinării. Accelerarea și decelerarea bruscă pot cauza, de asemenea, leziuni prin întindere sau forfecare a țesutului nervos. Severitatea paraplegiei rezultate depinde de localizarea și amploarea leziunii, precum și de rapiditatea și calitatea îngrijirilor medicale primite imediat după accident. Utilizarea centurilor de siguranță și a airbag-urilor poate reduce semnificativ riscul și severitatea acestor leziuni, subliniind importanța măsurilor de siguranță rutieră.

Căderi: Acestea reprezintă o cauză semnificativă de leziuni ale măduvei spinării, în special în rândul persoanelor vârstnice și al lucrătorilor din industrii cu risc ridicat. Căderile de la înălțime, cum ar fi de pe scări, schele sau acoperișuri, pot duce la fracturi vertebrale și compresie a măduvei spinării. Chiar și căderile de la înălțimi mici pot fi periculoase, mai ales pentru persoanele cu osteoporoză sau alte afecțiuni care slăbesc structura osoasă. Prevenirea căderilor prin măsuri de siguranță la locul de muncă, adaptări ale mediului casnic pentru persoanele vârstnice și programe de exerciții pentru îmbunătățirea echilibrului și forței sunt esențiale în reducerea incidenței acestor leziuni traumatice.

Acte de violență: Leziunile măduvei spinării cauzate de acte de violență, cum ar fi împușcăturile sau înjunghierile, reprezintă o cauză tragică și evitabilă de paraplegie. Rănile prin împușcare pot provoca daune directe măduvei spinării sau pot cauza fracturi vertebrale care comprimă sau secționează măduva. Leziunile prin înjunghiere pot penetra direct măduva spinării sau pot provoca hematoame care exercită presiune asupra țesutului nervos. Aceste tipuri de leziuni sunt adesea asociate cu daune suplimentare organelor interne și vaselor de sânge, complicând tratamentul și recuperarea. Prevenirea violenței prin educație, programe comunitare și politici de siguranță publică este crucială în reducerea acestor incidente tragice.

Leziuni sportive și recreaționale: Activitățile sportive și recreaționale pot duce la leziuni ale măduvei spinării, în special în sporturile de contact sau cele care implică sărituri și căderi. Sporturile precum rugby-ul, fotbalul american, gimnastica și săriturile în apă prezintă riscuri semnificative. Accidentele de scufundare în ape puțin adânci sunt o cauză notabilă de leziuni cervicale care pot duce la tetraplegie. Sporturile extreme, cum ar fi snowboarding-ul sau motociclismul off-road, pot, de asemenea, rezulta în leziuni traumatice ale măduvei spinării. Prevenirea acestor leziuni implică utilizarea corectă a echipamentului de protecție, respectarea regulilor de siguranță și instruirea adecvată a sportivilor și antrenorilor cu privire la tehnicile corecte și riscurile asociate.

Leziuni non-traumatice ale măduvei spinării

Tumori spinale: Tumorile care afectează măduva spinării sau structurile din jurul acesteia pot duce la paraplegie prin compresie directă sau prin întreruperea fluxului sanguin către țesutul nervos. Aceste tumori pot fi primare, dezvoltându-se din celulele măduvei spinării sau ale membranelor înconjurătoare, sau metastatice, provenind din cancere din alte părți ale corpului. Simptomele se dezvoltă adesea treptat, începând cu dureri de spate, slăbiciune progresivă și tulburări senzoriale, evoluând către paraplegie pe măsură ce tumora crește. Diagnosticul precoce prin imagistică avansată și intervenția promptă, care poate include chirurgie, radioterapie sau chimioterapie, sunt esențiale pentru prevenirea sau limitarea deficitelor neurologice permanente.

Infecții ale măduvei spinării: Infecțiile care afectează măduva spinării pot cauza paraplegie prin distrugerea directă a țesutului nervos sau prin inflamație și compresie. Abcesele epidurale, meningita bacteriană și mielita transversă sunt exemple de infecții care pot duce la paraplegie. Aceste infecții pot fi cauzate de bacterii, virusuri sau fungi și pot apărea ca rezultat al răspândirii unei infecții din altă parte a corpului sau prin introducere directă, de exemplu, în urma unei proceduri medicale. Simptomele pot include febră, dureri de spate severe și progresie rapidă a deficitelor neurologice. Tratamentul prompt cu antibiotice sau antivirale adecvate, uneori combinat cu intervenție chirurgicală pentru drenarea abceselor, este crucial pentru prevenirea leziunilor permanente ale măduvei spinării.

Ischemia măduvei spinării: Afecțiunea dată se referă la întreruperea sau reducerea semnificativă a fluxului sanguin către țesutul nervos spinal, ducând la leziuni și potențial la paraplegie. Aceasta poate fi cauzată de diverse condiții, inclusiv ateroscleroza arterelor spinale, embolismul, disecția aortei sau complicații ale intervențiilor chirurgicale vasculare. Simptomele apar de obicei brusc și pot include durere severă, slăbiciune rapidă și pierderea senzațiilor în membrele inferioare. Diagnosticul rapid prin imagistică și evaluare clinică este crucial, iar tratamentul se concentrează pe restabilirea fluxului sanguin și prevenirea leziunilor secundare. Terapiile pot include anticoagulante, intervenții endovasculare sau chirurgie deschisă, în funcție de cauza subiacentă și de severitatea ischemiei.

Alte cauze

Afecțiuni congenitale: Acestea sunt anomalii prezente la naștere care afectează dezvoltarea și funcționarea normală a măduvei spinării. Spina bifida este una dintre cele mai comune afecțiuni congenitale care pot duce la paraplegie, caracterizată prin închiderea incompletă a tubului neural în timpul dezvoltării fetale. Alte condiții includ siringomielia, o afecțiune în care se formează chisturi în interiorul măduvei spinării, și malformațiile arterio-venoase spinale. Severitatea paraplegiei în aceste cazuri poate varia de la ușoară la severă și poate fi progresivă. Managementul implică adesea o abordare multidisciplinară, incluzând intervenții chirurgicale precoce, terapie fizică și ocupațională, și monitorizare continuă pentru prevenirea complicațiilor secundare. Avansările în diagnosticul prenatal și intervențiile fetale oferă noi speranțe pentru tratamentul precoce al unor astfel de condiții.

Afecțiuni autoimune sau inflamatorii: Aceste condiții pot duce la paraplegie prin atacarea sau inflamarea țesutului nervos al măduvei spinării. Scleroza multiplă este un exemplu proeminent, în care sistemul imunitar atacă mielina, învelișul protector al nervilor, ducând la deteriorarea progresivă a funcției neurologice. Mielita transversă, o inflamație acută a măduvei spinării, poate cauza paraplegie rapidă. Sindromul Guillain-Barré, deși afectează de obicei nervii periferici, poate în cazuri rare să implice măduva spinării. Lupusul eritematos sistemic și sarcoidoza sunt alte afecțiuni autoimune care pot afecta măduva spinării. Tratamentul acestor condiții implică adesea imunosupresoare și antiinflamatoare pentru a reduce inflamația și a preveni deteriorarea ulterioară. Reabilitarea și terapia fizică joacă un rol crucial în menținerea funcției și prevenirea complicațiilor secundare.

Afecțiuni genetice: Anumite condiții genetice pot duce la dezvoltarea paraplegiei, fie de la naștere, fie mai târziu în viață. Paraplegia spastică ereditară este un grup de tulburări genetice caracterizate prin slăbiciune progresivă și spasticitate a membrelor inferioare. Ataxia Friedreich, o boală neurodegenerativă ereditară, poate duce la paraplegie pe măsură ce progresează. Distrofia musculară Duchenne, deși afectează în principal mușchii, poate duce la slăbiciune severă a membrelor inferioare. Sindromul Charcot-Marie-Tooth, o neuropatie ereditară, poate cauza slăbiciune progresivă a picioarelor. Diagnosticul acestor afecțiuni implică adesea testare genetică și evaluare neurologică detaliată. Tratamentul se concentrează pe gestionarea simptomelor, terapie fizică și ocupațională, și în unele cazuri, terapii experimentale care vizează mecanismele genetice subiacente.

Tratamentul și managementul paraplegiei

Abordarea terapeutică a paraplegiei este complexă și multidisciplinară, vizând stabilizarea inițială, prevenirea complicațiilor secundare și maximizarea recuperării funcționale. Strategiile de tratament evoluează continuu, încorporând noi tehnologii și terapii pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacienților.

Îngrijirea acută și stabilizarea

Îngrijirea acută și stabilizarea în paraplegie reprezintă faza critică inițială a tratamentului, concentrându-se pe prevenirea agravării leziunii măduvei spinării și menținerea funcțiilor vitale. Aceasta începe la locul accidentului cu imobilizarea coloanei vertebrale pentru a preveni leziuni suplimentare în timpul transportului. În unitatea de urgență, prioritățile includ asigurarea căilor respiratorii, menținerea ventilației adecvate și a circulației sanguine. Se administrează corticosteroizi în doze mari în primele ore după traumatism pentru a reduce inflamația și edemul medular. Evaluarea imagistică rapidă ghidează decizia pentru intervenția chirurgicală de urgență, dacă este necesară, pentru decompresiunea măduvei spinării și stabilizarea coloanei vertebrale. Monitorizarea atentă a funcțiilor vitale, prevenirea hipotensiunii și menținerea perfuziei adecvate a măduvei spinării sunt esențiale în această fază pentru a limita extinderea leziunii secundare și a optimiza șansele de recuperare.

Reabilitare

Terapie fizică: Aceasta joacă un rol crucial în reabilitarea pacienților cu paraplegie, concentrându-se pe îmbunătățirea forței, flexibilității și funcționalității. Programele sunt personalizate în funcție de nivelul leziunii și obiectivele individuale ale pacientului. Exercițiile includ întinderi pentru prevenirea contracturilor, antrenamente de forță pentru mușchii funcționali și tehnici de mobilizare pentru menținerea amplitudinii de mișcare a articulațiilor. Se pune accent pe exerciții de echilibru și stabilitate pentru trunchi, esențiale pentru transferuri și activități zilnice. Terapia fizică include și antrenamente pentru utilizarea scaunului cu rotile, tehnici de transfer și, în cazurile de paraplegie incompletă, reeducarea mersului. Stimularea electrică poate fi utilizată pentru a activa mușchii paralizați, îmbunătățind circulația și prevenind atrofia. Hidrokinetoterapia oferă un mediu cu greutate redusă pentru exerciții, benefic pentru pacienții cu mobilitate limitată.

Terapie ocupațională: Terapia ocupațională în paraplegie se concentrează pe îmbunătățirea independenței pacientului în activitățile zilnice și reintegrarea în viața socială și profesională. Terapeuții ocupaționali lucrează cu pacienții pentru a dezvolta strategii de adaptare la noile limitări fizice, învățându-i tehnici pentru îmbrăcare, igienă personală, prepararea alimentelor și alte activități esențiale. Se pune accent pe antrenarea abilităților motorii fine ale membrelor superioare, cruciale pentru manipularea obiectelor și utilizarea dispozitivelor adaptive. Terapeuții evaluează și modifică mediul de acasă și de la locul de muncă pentru a îmbunătăți accesibilitatea și siguranța. De asemenea, ei instruiesc pacienții în utilizarea tehnologiilor asistive, cum ar fi dispozitivele de comunicare sau controlul mediului. Un aspect important al terapiei ocupaționale este și consilierea vocațională, ajutând pacienții să se reintegreze în câmpul muncii sau să exploreze noi oportunități profesionale adaptate abilităților lor actuale.

Dispozitive de asistență și ajutoare pentru mobilitate: Acestea sunt esențiale în îmbunătățirea independenței și calității vieții pacienților cu paraplegie. Scaunele cu rotile, atât manuale cât și electrice, sunt fundamentale pentru mobilitate. Acestea sunt personalizate în funcție de nevoile individuale, luând în considerare postura, confortul și funcționalitatea. Ortezele pentru membrele inferioare pot oferi suport și stabilitate pentru pacienții cu paraplegie incompletă. Dispozitivele de transfer, cum ar fi plăcile de alunecare sau lifturile, facilitează mișcarea sigură între suprafețe. Pentru activitățile zilnice, se utilizează o varietate de dispozitive adaptive, inclusiv ustensile de bucătărie modificate, dispozitive de îmbrăcare și echipamente de baie adaptate. Tehnologiile avansate, cum ar fi exoscheletele robotizate, oferă noi posibilități pentru mobilitate verticală și mers asistat. Alegerea și adaptarea corectă a acestor dispozitive necesită o evaluare atentă și colaborare între pacient, terapeut și specialiștii în tehnologii asistive.

Medicație

Relaxante musculare: Acestea joacă un rol important în managementul spasticității, o complicație frecventă în paraplegie. Medicamente precum baclofen, tizanidină și dantrolen sunt utilizate pentru a reduce tonusul muscular excesiv și spasmele dureroase. Baclofenul, cel mai frecvent prescris, acționează la nivelul măduvei spinării pentru a reduce excitabilitatea reflexelor. Poate fi administrat oral sau, în cazuri severe, prin pompă intratecală pentru o eficacitate mai mare și mai puține efecte secundare sistemice. Tizanidina are un efect similar, dar acționează la nivel central. Dantrolenul acționează direct asupra mușchilor scheletici. Dozarea acestor medicamente trebuie atent ajustată pentru a echilibra reducerea spasticității cu menținerea tonusului muscular necesar pentru anumite activități funcționale. Efectele secundare pot include somnolență, slăbiciune musculară și, în cazul dantrolenului, potențiale efecte hepatotoxice. Monitorizarea atentă și ajustarea dozelor sunt esențiale pentru optimizarea beneficiilor și minimizarea efectelor adverse.

Managementul durerii: Durerea cronică este o complicație frecventă și debilitantă a paraplegiei, necesitând o abordare multidimensională. Tratamentul include medicamente precum antiinflamatoare nesteroidiene pentru durerea nociceptivă și anticonvulsivante sau antidepresive pentru durerea neuropatică. Opioidele sunt utilizate cu precauție din cauza riscului de dependență. Tehnicile non-farmacologice, cum ar fi stimularea electrică transcutanată nervoasă, acupunctura și biofeedback-ul, pot oferi ameliorare suplimentară. Terapia fizică și exercițiile adaptate joacă un rol crucial în reducerea durerii prin îmbunătățirea circulației și flexibilității. Pentru cazurile severe, se pot lua în considerare intervenții mai invazive, cum ar fi blocurile nervoase sau pompele intratecale de medicamente. Managementul eficient al durerii necesită o evaluare continuă și ajustarea tratamentului, ținând cont de impactul durerii asupra calității vieții pacientului și a capacității sale de a participa la reabilitare.

Controlul vezicii urinare și al intestinului: Managementul funcției vezicii urinare și a intestinului este esențial pentru prevenirea complicațiilor și îmbunătățirea calității vieții pacienților cu paraplegie. Pentru vezica urinară, cateterizarea intermitentă este adesea recomandată pentru a goli vezica la intervale regulate, reducând riscul de infecții urinare și de leziuni renale. Medicamentele anticolinergice pot fi prescrise pentru a reduce hiperactivitatea vezicii. În cazul intestinului, se implementează programe regulate de golire, care pot include utilizarea de supozitoare sau irigații colonice. Dieta joacă un rol important, fiind necesară o hidratare adecvată și un aport echilibrat de fibre. Medicamentele laxative sau antidiareice pot fi utilizate pentru a regla tranzitul intestinal. Educația pacientului și a îngrijitorilor privind tehnicile corecte de cateterizare și îngrijire a intestinului este crucială. În cazuri severe, pot fi luate în considerare proceduri chirurgicale precum derivațiile urinare sau colostomia.

Intervenții chirurgicale

Intervențiile chirurgicale în paraplegie pot viza atât tratamentul leziunii inițiale, cât și managementul complicațiilor pe termen lung. În faza acută, chirurgia poate fi necesară pentru decompresiunea măduvei spinării, stabilizarea coloanei vertebrale și reducerea fracturilor. Procedurile ulterioare pot include rizotomia dorsală selectivă pentru reducerea spasticității severe sau implantarea de pompe intratecale pentru administrarea de medicamente. Pentru managementul vezicii urinare, pot fi efectuate proceduri precum augmentarea vezicală sau derivații urinare. Chirurgia reconstructivă poate fi utilizată pentru tratarea escarelor sau pentru îmbunătățirea funcției membrelor superioare în cazurile de tetraplegie. Noile tehnologii, cum ar fi stimularea electrică epidurală, oferă perspective promițătoare pentru restabilirea parțială a funcției motorii. Fiecare intervenție chirurgicală necesită o evaluare atentă a riscurilor și beneficiilor, precum și o planificare detaliată a reabilitării postoperatorii.

Suport psihologic și consiliere

Acestea sunt componente esențiale în managementul comprehensiv al paraplegiei, adresând impactul emoțional și psihologic profund al acestei condiții. Pacienții pot experimenta o gamă largă de emoții, inclusiv depresie, anxietate, furie și sentimente de pierdere. Consilierea individuală oferă un spațiu sigur pentru explorarea acestor emoții și dezvoltarea strategiilor de coping. Terapia cognitiv-comportamentală poate fi deosebit de eficientă în gestionarea gândurilor negative și în promovarea adaptării pozitive. Grupurile de suport facilitează schimbul de experiențe și strategii între pacienți, reducând sentimentul de izolare. Consilierea familială este crucială pentru a ajuta membrii familiei să se adapteze la noile roluri și responsabilități. Abordarea aspectelor legate de sexualitate și relații intime este, de asemenea, importantă. Suportul psihologic continuu pe parcursul reabilitării și după aceasta este esențial pentru promovarea rezilienței și îmbunătățirea calității vieții generale a pacienților cu paraplegie.

Întrebări frecvente

Care este diferența dintre paraplegie și tetraplegie?

Paraplegia afectează doar picioarele și, uneori, partea inferioară a trunchiului, în timp ce tetraplegia (sau quadriplegia) afectează atât picioarele, cât și brațele. Tetraplegia rezultă din leziuni ale măduvei spinării la nivel cervical, în timp ce paraplegia apare din leziuni la nivel toracic, lombar sau sacral.

Pot persoanele cu paraplegie să-și recapete capacitatea de a merge?

În funcție de severitatea și tipul leziunii măduvei spinării, unele persoane cu paraplegie incompletă pot recăpăta parțial capacitatea de a merge prin reabilitare intensivă și utilizarea dispozitivelor de asistență. Totuși, pentru majoritatea pacienților cu paraplegie completă, mersul independent rămâne improbabil.

Care este speranța de viață pentru cineva cu paraplegie?

Speranța de viață pentru persoanele cu paraplegie poate fi apropiată de cea a populației generale, mai ales dacă beneficiază de îngrijire medicală adecvată și reabilitare. Complicațiile secundare, cum ar fi infecțiile sau bolile cardiovasculare, pot influența acest aspect.

Cum afectează paraplegia funcția sexuală și fertilitatea?

Paraplegia poate afecta funcția sexuală prin reducerea senzațiilor genitale și dificultăți în obținerea sau menținerea erecției la bărbați. Fertilitatea poate fi afectată, dar multe femei își păstrează capacitatea de a concepe și de a duce o sarcină la termen. Consilierea și terapiile medicale pot ajuta la gestionarea acestor probleme.

Poate fi prevenită paraplegia?

Paraplegia poate fi prevenită prin măsuri de siguranță adecvate, cum ar fi purtarea centurii de siguranță în mașină, utilizarea echipamentului de protecție în sporturi și evitarea comportamentelor riscante. Totuși, nu toate cauzele paraplegiei pot fi prevenite, cum ar fi afecțiunile genetice sau bolile autoimune.

Ce progrese au fost făcute în tratarea paraplegiei?

Progresele recente includ terapii cu celule stem, stimularea epidurală și dezvoltarea exoscheletelor robotice. Aceste tehnologii oferă noi speranțe pentru recuperarea funcțională și îmbunătățirea calității vieții pacienților cu paraplegie.

Cum pot persoanele cu paraplegie să-și mențină independența și calitatea vieții?

Menținerea independenței implică utilizarea dispozitivelor de asistență, adaptarea locuinței pentru accesibilitate și participarea la programe de reabilitare. Suportul psihologic și social este esențial pentru a face față provocărilor emoționale și pentru a menține o viață activă și împlinită.

Ce rol joacă reabilitarea în gestionarea paraplegiei?

Reabilitarea joacă un rol crucial în maximizarea funcționalității și independenței pacienților cu paraplegie. Programele de terapie fizică și ocupațională ajută la îmbunătățirea forței, mobilității și abilităților zilnice, contribuind la o calitate mai bună a vieții.

Concluzie

Paraplegia este o afecțiune complexă care necesită o abordare multidisciplinară pentru gestionarea eficientă a simptomelor și îmbunătățirea calității vieții. De la diagnosticare precisă până la tratamente inovatoare și suport psihologic, fiecare aspect al îngrijirii contribuie la adaptarea pacienților la noile realități. Progresele continue în cercetare oferă speranțe pentru viitor, deschizând noi căi pentru recuperare și independență. Educația, reabilitarea și suportul comunitar rămân pilonii centrali în sprijinirea persoanelor afectate de această condiție.

Ti s-a parut folositor acest articol?

Da
Nu

Surse Articol

Waters, R. L., Yakura, J. S., Adkins, R. H., & Sie, I. (1992). Recovery following complete paraplegia. Archives of physical medicine and rehabilitation, 73(9), 784-789.

https://www.archives-pmr.org/article/0003-9993(92)90144-L/abstract

Dr. Nicoleta

Consultați întotdeauna un Specialist Medical

Informațiile furnizate în acest articol au caracter informativ și educativ, și nu ar trebui interpretate ca sfaturi medicale personalizate. Este important de înțeles că, deși suntem profesioniști în domeniul medical, perspectivele pe care le oferim se bazează pe cercetări generale și studii. Acestea nu sunt adaptate nevoilor individuale. Prin urmare, este esențial să consultați direct un medic care vă poate oferi sfaturi medicale personalizate, relevante pentru situația dvs. specifică.