Meniu

Status epilepticus: de ce apare, cum il diagnosticam si tratam

Verificat medical
Ultima verificare medicală a fost facuta de Dr. Nicoleta Manea pe data de
Scris de Echipa Editoriala Med.ro, echipa multidisciplinară.

Status epilepticus reprezintă o urgență neurologică gravă caracterizată prin crize epileptice prelungite sau repetate, fără revenirea la starea normală între acestea. Această afecțiune poate apărea atât la persoanele cu epilepsie diagnosticată anterior, cât și la cele fără antecedente de crize.

Cauzele sunt diverse, incluzând traumatisme craniene, infecții ale sistemului nervos central, accidente vasculare cerebrale sau dezechilibre metabolice. Diagnosticul rapid și tratamentul prompt sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor severe și a sechelelor neurologice pe termen lung. Abordarea terapeutică implică stabilizarea funcțiilor vitale, administrarea de medicamente antiepileptice și identificarea și tratarea cauzei subiacente. Prognosticul depinde de mai mulți factori, inclusiv durata statusului epileptic, etiologia și promptitudinea intervenției medicale.

Definiția și clasificarea status epilepticus

Status epilepticus reprezintă o condiție medicală gravă caracterizată prin activitate epileptică prelungită sau recurentă. Aceasta necesită o abordare terapeutică imediată pentru a preveni complicațiile potențial fatale.

Definirea status epilepticus: Status epilepticus se referă la o criză epileptică ce durează mai mult de 5 minute sau la apariția a două sau mai multe crize între care pacientul nu își recapătă starea de conștiență. Această definiție actualizată subliniază importanța intervenției rapide, înlocuind vechiul criteriu de 30 de minute. Timpul redus reflectă înțelegerea faptului că activitatea epileptică prelungită poate duce la leziuni neuronale ireversibile și la complicații sistemice severe.

Tipuri de status epilepticus: Clasificarea status epilepticus se face în principal în două categorii majore: convulsiv și non-convulsiv. Status epilepticus convulsiv implică activitate motorie vizibilă și alterarea stării de conștiență. Acesta poate fi generalizat, afectând întregul corp, sau focal, implicând doar o parte a corpului. Status epilepticus non-convulsiv se caracterizează prin alterarea stării de conștiență fără manifestări motorii evidente, fiind adesea diagnosticat doar prin monitorizare electroencefalografică. Fiecare tip necesită o abordare terapeutică specifică și prezintă riscuri și prognostic diferite.

Stadiile status epilepticus: Evoluția status epilepticus poate fi împărțită în mai multe stadii, fiecare cu implicații terapeutice distincte. Stadiul inițial, sau precoce, durează primele 5-30 de minute și răspunde de obicei la medicația antiepileptică de primă linie. Stadiul stabilit apare după 30 de minute și poate necesita terapii mai agresive. Status epilepticus refractar se dezvoltă atunci când crizele persistă în ciuda administrării a două sau mai multe medicamente antiepileptice. În cele din urmă, status epilepticus super-refractar se referă la cazurile care continuă sau reapar după 24 de ore de terapie anestezică. Înțelegerea acestor stadii ghidează strategiile de tratament și influențează prognosticul pacientului.

Epidemiologie și factori de risc

Status epilepticus reprezintă o urgență neurologică cu impact semnificativ asupra sănătății publice, caracterizată prin rate variabile de incidență, mortalitate și morbiditate.

Incidență și prevalență: Incidența status epilepticus variază în funcție de regiune și populație, cu o estimare globală de 10-41 de cazuri la 100.000 de persoane anual. Această variație reflectă diferențele în definirea afecțiunii, metodele de raportare și factorii de risc specifici populației. Prevalența este mai mare la extremele de vârstă, cu vârfuri de incidență la copiii sub 1 an și la adulții peste 60 de ani. Factorii socio-economici și accesul la îngrijiri medicale influențează semnificativ distribuția cazurilor în diferite comunități.

Mortalitate și morbiditate: Rata de mortalitate asociată status epilepticus variază între 10% și 30%, în funcție de cauza subiacentă, durata episodului și promptitudinea intervenției medicale. Mortalitatea este semnificativ mai mare în cazurile de status epileptic refractar sau super-refractar. Morbiditatea pe termen lung include deficite cognitive, dizabilități motorii și dezvoltarea epilepsiei cronice. Aproximativ 20-40% dintre supraviețuitori experimentează sechelele neurologice persistente, impactul fiind mai pronunțat la pacienții vârstnici și la cei cu episoade prelungite.

Factori de risc și cauze subiacente: Factori multipli contribuie la apariția status epilepticus. La adulți, cauzele principale includ accidentele vasculare cerebrale, neoplaziile cerebrale, traumatismele cranio-cerebrale și infecțiile sistemului nervos central. La copii, febra și infecțiile sunt factorii declanșatori predominanți. Dezechilibrele metabolice, intoxicațiile și sindromul de abstinență la alcool sau medicamente reprezintă cauze frecvente la toate grupele de vârstă. Pacienții cu epilepsie preexistentă prezintă un risc crescut, în special în contextul non-complianței la tratamentul antiepileptic sau al modificărilor bruște ale schemei terapeutice. Identificarea și abordarea acestor factori de risc sunt esențiale pentru prevenirea episoadelor recurente și îmbunătățirea prognosticului pe termen lung.

Fiziopatologia status epilepticus

Status epilepticus implică mecanisme complexe la nivel celular și molecular, ducând la activitate neuronală anormală persistentă și potențial dăunătoare.

Mecanismele de inițiere și propagare a crizelor: Inițierea status epilepticus rezultă din dezechilibrul între excitația și inhibiția neuronală. Acest dezechilibru poate fi cauzat de diverse procese patologice, incluzând leziuni cerebrale, inflamație sau dereglări metabolice. Odată declanșată, activitatea epileptică se auto-perpetuează prin mecanisme de feedback pozitiv. Neurotransmițătorii excitatori, în special glutamatul, sunt eliberați în exces, activând receptorii NMDA și AMPA. Aceasta duce la influxul de calciu în neuroni, declanșând cascadele de semnalizare intracelulară care susțin activitatea epileptică. Propagarea crizei implică recrutarea progresivă a rețelelor neuronale adiacente, facilitată de sincronizarea anormală a activității neuronale.

Dezechilibrul între excitabilitatea și inhibiția neuronală: În status epilepticus, sistemele inhibitorii ale creierului, în special cele mediate de acidul gama-aminobutiric (GABA), devin progresiv mai puțin eficiente. Acest fenomen, cunoscut ca „internalizare a receptorilor GABA”, reduce capacitatea creierului de a suprima activitatea epileptică. Concomitent, receptorii excitatori, cum ar fi cei pentru glutamat, devin hipersensibili și mai numeroși la suprafața neuronilor. Acest dezechilibru creează un ciclu vicios de hiperexcitabilitate neuronală, făcând crizele tot mai dificil de controlat pe măsură ce status epilepticus progresează. Înțelegerea acestor mecanisme este crucială pentru dezvoltarea strategiilor terapeutice eficiente, în special pentru cazurile refractare la tratamentele convenționale.

Modificări moleculare și celulare în timpul crizelor prelungite: Pe măsură ce status epilepticus persistă, apar modificări profunde la nivel celular și molecular. Activitatea epileptică prelungită duce la epuizarea rezervelor energetice neuronale, perturbarea homeostaziei ionice și acumularea de radicali liberi. Aceste procese pot culmina cu moartea neuronală, în special în regiuni vulnerabile precum hipocampul. La nivel molecular, se observă modificări în expresia genică, ducând la alterări pe termen lung ale excitabilității neuronale și plasticității sinaptice. Aceste schimbări pot contribui la epileptogeneza ulterioară și la dezvoltarea rezistenței la medicamente. Înțelegerea acestor procese oferă oportunități pentru intervenții neuroprotectoare și pentru dezvoltarea de terapii care să prevină sechelele pe termen lung ale status epilepticus.

Prezentare clinică și diagnostic

Status epilepticus se manifestă prin tablouri clinice variate, necesitând o evaluare promptă și comprehensivă pentru un diagnostic corect și un management adecvat.

Status epilepticus convulsiv: Forma convulsivă reprezintă manifestarea cea mai dramatică și ușor de recunoscut. Pacienții prezintă contracții musculare tonico-clonice generalizate, asociate cu pierderea conștienței. Crizele pot alterna cu perioade scurte de relaxare musculară, dar fără revenirea completă a stării de conștiență între episoade. Simptomele asociate includ incontinență urinară sau fecală, salivaţie excesivă și cianoză. Monitorizarea atentă a funcțiilor vitale este esențială, deoarece pacienții pot dezvolta hipoxie, hipotensiune sau hipertermie. Durata prelungită a activității convulsive crește riscul de complicații sistemice, inclusiv rabdomioliză, acidoză metabolică și insuficiență respiratorie.

Status epilepticus non-convulsiv: Această formă este mai subtilă și adesea subdiagnosticată. Pacienții pot prezenta alterări ale stării de conștiență, confuzie, comportament bizar sau stare catatonică, fără manifestări motorii evidente. Simptomele pot varia de la o ușoară dezorientare până la comă profundă. Diagnosticul necesită un indice ridicat de suspiciune, în special la pacienții cu factori de risc cunoscuți. Manifestările clinice pot include privire fixă, mișcări oculare repetitive, automatisme subtile sau modificări ciclice ale stării de conștiență. Status epilepticus non-convulsiv este frecvent întâlnit în unitățile de terapie intensivă și poate complica evoluția altor afecțiuni neurologice acute.

Evaluare diagnostică: Diagnosticul status epilepticus se bazează pe o combinație de criterii clinice și electroencefalografice. Evaluarea inițială include stabilizarea pacientului, asigurarea permeabilității căilor aeriene și monitorizarea funcțiilor vitale. Anamneza detaliată, când este posibilă, trebuie să se concentreze pe istoricul medical, medicația curentă și evenimentele precipitante. Examenul fizic complet, cu accent pe evaluarea neurologică, este esențial. Investigațiile de laborator includ hemoleucograma, electroliții, glicemia, funcția renală și hepatică, precum și nivelurile serice ale medicamentelor antiepileptice la pacienții cunoscuți cu epilepsie. Imagistica cerebrală, de preferință prin rezonanță magnetică, este indicată pentru identificarea leziunilor structurale. Electroencefalograma (EEG) joacă un rol crucial, în special în diagnosticul status epilepticus non-convulsiv și în monitorizarea răspunsului la tratament. EEG-ul continuu este recomandat în cazurile refractare sau atunci când se suspectează activitate epileptică subclinică persistentă.

Managementul și tratamentul

Abordarea terapeutică a status epilepticus necesită o intervenție rapidă și complexă, cu o strategie în trepte care include stabilizarea inițială, terapia de primă linie cu benzodiazepine, urmată de medicamente antiepileptice și, în cazurile refractare, utilizarea agenților anestezici. Tratamentul trebuie individualizat în funcție de tipul de status epilepticus, etiologia subiacentă și răspunsul pacientului la terapie.

Stabilizarea inițială și îngrijirea suportivă: Primul pas în managementul status epilepticus constă în asigurarea funcțiilor vitale ale pacientului. Aceasta include menținerea permeabilității căilor aeriene, asigurarea unei oxigenări adecvate și stabilizarea hemodinamică. Pacientul este poziționat în decubit lateral pentru a preveni aspirația. Se monitorizează continuu semnele vitale, inclusiv tensiunea arterială, frecvența cardiacă, saturația oxigenului și temperatura. Se asigură un acces venos pentru administrarea rapidă a medicamentelor și se inițiază perfuzia cu soluții cristaloide pentru menținerea echilibrului hidroelectrolitic.

Terapia de primă linie: Benzodiazepinele reprezintă tratamentul de primă intenție în status epilepticus datorită acțiunii lor rapide și eficiente în suprimarea activității epileptice. Lorazepamul intravenos este adesea preferat datorită duratei sale de acțiune mai lungi, dar diazepamul sau midazolamul pot fi utilizate ca alternative. Doza inițială de lorazepam este de 0,1 mg/kg, administrată intravenos lent. În cazul lipsei accesului venos, midazolamul poate fi administrat intramuscular sau intranazal. Benzodiazepinele acționează prin potențarea efectului acidului gama-aminobutiric, principalul neurotransmițător inhibitor din creier, reducând astfel excitabilitatea neuronală.

Terapia de linia a doua: Dacă benzodiazepinele nu reușesc să controleze crizele, se trece la administrarea de medicamente antiepileptice cu acțiune prelungită. Opțiunile includ fenitoina, acidul valproic și levetiracetamul. Fenitoina se administrează în doză de încărcare de 20 mg/kg intravenos, cu o rată de infuzie de maximum 50 mg/minut pentru a evita efectele adverse cardiovasculare. Acidul valproic se administrează în doză de 20-40 mg/kg, iar levetiracetamul în doză de 60 mg/kg. Alegerea medicamentului depinde de profilul de siguranță, comorbiditățile pacientului și istoricul de răspuns la tratamente anterioare.

Terapia de linia a treia: În cazurile de status epilepticus refractar, când crizele persistă în ciuda administrării benzodiazepinelor și a medicamentelor antiepileptice, se recurge la inducerea anesteziei generale. Agenții utilizați includ propofolul, midazolamul și barbituricele (tiopentalul sau pentobarbitalul). Propofolul se administrează în doză de încărcare de 2 mg/kg, urmată de perfuzie continuă. Obiectivul este atingerea supresiei activității epileptice pe electroencefalogramă. Monitorizarea continuă electroencefalografică este esențială pentru ajustarea dozelor și evaluarea răspunsului la tratament.

Intervenții non-farmacologice: Pe lângă terapia medicamentoasă, diverse intervenții non-farmacologice joacă un rol important în managementul status epilepticus. Acestea includ monitorizarea și corectarea dezechilibrelor metabolice, tratarea febrei și a infecțiilor asociate, și asigurarea unei nutriții adecvate. În cazurile selectate, se pot lua în considerare terapii adjuvante precum hipotermia terapeutică, care poate reduce leziunile neuronale secundare. Stimularea nervului vag sau stimularea cerebrală profundă pot fi opțiuni în cazurile super-refractare. Suportul psihologic pentru pacient și familie este, de asemenea, o componentă importantă a îngrijirii comprehensive.

Managementul status epilepticus refractar și super-refractar: Status epilepticus refractar și super-refractar reprezintă provocări terapeutice majore, necesitând o abordare multidisciplinară în unități de terapie intensivă. Strategiile includ rotația și combinarea diferitor agenți anestezici pentru a evita toleranța medicamentoasă. Ketamina, un antagonist al receptorilor N-metil-D-aspartat, poate fi utilizată ca alternativă în cazurile refractare. Terapiile imunomodulatoare, precum corticosteroizii, imunoglobulinele intravenoase sau plasmafereza, pot fi considerate în cazurile cu suspiciune de etiologie autoimună. Dieta ketogenică și tratamentele experimentale, cum ar fi allopregnanolona, sunt explorate în cazurile extrem de rezistente. Monitorizarea continuă electroencefalografică și imagistica cerebrală repetată sunt esențiale pentru ghidarea tratamentului și identificarea complicațiilor.

Complicații și prognostic

Status epilepticus este asociat cu o morbiditate și mortalitate semnificative, iar evoluția pe termen lung depinde de multiple variabile, inclusiv etiologia subiacentă, durata episodului și promptitudinea intervenției terapeutice.

Complicații pe termen scurt: Complicațiile imediate ale status epilepticus pot fi severe și potențial fatale. Acestea includ insuficiența respiratorie, care poate necesita ventilație mecanică, și instabilitatea hemodinamică, adesea complicată de aritmii cardiace sau șoc. Rabdomioliza, rezultată din contracțiile musculare prelungite, poate duce la insuficiență renală acută. Acidoza metabolică severă și dezechilibrele electrolitice, în special hiponatremia, pot exacerba disfuncția neurologică. Hipertermia, frecvent întâlnită în status epilepticus prelungit, crește riscul de leziuni neuronale. Edemul cerebral și creșterea presiunii intracraniene reprezintă complicații grave care pot duce la herniere cerebrală. Infecțiile nosocomiale, în special pneumonia de aspirație, sunt frecvente la pacienții care necesită intubație prelungită.

Consecințe pe termen lung: Impactul status epilepticus se extinde mult dincolo de faza acută, cu potențiale consecințe neurologice și cognitive pe termen lung. Leziunile neuronale rezultate din activitatea epileptică prelungită pot duce la deficite cognitive persistente, afectând memoria, atenția și funcțiile executive. Epilepsia de novo poate apărea la pacienții fără istoric anterior de crize, în special după episoade de status epilepticus simptomatic. Modificările structurale cerebrale, cum ar fi atrofia hipocampului, pot fi observate la imagistica de urmărire. Deficitele motorii și senzoriale pot persista, în funcție de regiunile cerebrale afectate. Tulburările de dispoziție, în special depresia și anxietatea, sunt frecvent raportate la supraviețuitori. Calitatea vieții poate fi semnificativ afectată, cu impact asupra capacității de muncă și a relațiilor sociale.

Factori prognostici: Prognosticul status epilepticus este influențat de o multitudine de factori. Etiologia subiacentă reprezintă cel mai important predictor al rezultatului, cu un prognostic mai favorabil pentru cauzele reversibile precum dezechilibrele metabolice sau intoxicațiile medicamentoase, comparativ cu leziunile structurale cerebrale sau encefalitele. Vârsta pacientului joacă un rol crucial, cu rezultate mai bune la copii și adulții tineri comparativ cu pacienții vârstnici. Durata status epilepticus este direct corelată cu riscul de complicații și sechelele pe termen lung, subliniind importanța intervenției terapeutice precoce. Răspunsul la tratamentul inițial și timpul până la controlul crizelor sunt, de asemenea, factori predictivi importanți. Comorbiditățile preexistente, în special bolile cardiovasculare și metabolice, influențează semnificativ prognosticul. Severitatea modificărilor electroencefalografice și prezența complicațiilor acute, cum ar fi hipotensiunea sau hipoxia, sunt asociate cu rezultate mai slabe. Monitorizarea biomarkerilor serici și a parametrilor imagistici poate oferi informații prognostice suplimentare.

Întrebări frecvente

Care este diferența între o criză epileptică și status epilepticus?

O criză epileptică este un episod scurt de activitate electrică anormală în creier, în timp ce status epilepticus este o criză prelungită care durează mai mult de 5 minute sau o serie de crize fără revenirea la starea normală între ele. Status epilepticus necesită intervenție medicală imediată pentru a preveni complicațiile severe.

Poate apărea status epilepticus la persoanele fără istoric de epilepsie?

Da, status epilepticus poate apărea și la persoanele fără istoric de epilepsie. Cauzele includ traumatisme craniene, infecții ale sistemului nervos central, accidente vasculare cerebrale și dezechilibre metabolice.

Cât de repede ar trebui tratat status epilepticus?

Status epilepticus trebuie tratat cât mai rapid posibil, ideal în primele 5 minute de la debut, pentru a preveni leziunile neuronale ireversibile și complicațiile sistemice. Intervenția promptă este crucială pentru un prognostic favorabil.

Care sunt cele mai frecvente cauze ale status epilepticus?

Cele mai frecvente cauze ale status epilepticus includ accidentele vasculare cerebrale, infecțiile sistemului nervos central, traumatismele craniene, dezechilibrele metabolice și sindromul de abstinență la alcool sau medicamente.

Poate status epilepticus cauza leziuni cerebrale permanente?

Da, status epilepticus poate cauza leziuni cerebrale permanente dacă nu este tratat prompt. Activitatea epileptică prelungită poate duce la moarte neuronală și deficite cognitive persistente.

Care este rata mortalității pentru status epilepticus?

Rata mortalității pentru status epilepticus variază între 10% și 30%, în funcție de cauza subiacentă, durata episodului și promptitudinea intervenției medicale. Mortalitatea este mai mare în cazurile refractare.

Cum poate fi prevenit status epilepticus la persoanele cu epilepsie?

Prevenirea status epilepticus la persoanele cu epilepsie implică aderența strictă la tratamentul antiepileptic prescris, evitarea factorilor declanșatori cunoscuți și monitorizarea regulată de către medicul curant pentru ajustarea terapiei atunci când este necesar.

Concluzie

Status epilepticus reprezintă o urgență neurologică care necesită intervenție medicală imediată pentru a preveni complicațiile severe și leziunile cerebrale permanente. Managementul eficient implică stabilizarea inițială a pacientului, administrarea rapidă a benzodiazepinelor și, în cazurile refractare, utilizarea agenților anestezici și a altor strategii terapeutice complexe. Prognosticul depinde de etiologia subiacentă, durata episodului și promptitudinea intervenției. Prevenirea episoadelor recurente este esențială pentru îmbunătățirea calității vieții pacienților cu epilepsie.

Ti s-a parut folositor acest articol?

Da
Nu

Surse Articol

Lowenstein, D. H., & Alldredge, B. K. (1998). Status epilepticus. New England Journal of Medicine, 338(14), 970-976.

https://www.nejm.org/doi/full/10.1056/NEJM199804023381407

Dr. Nicoleta Manea

Consultați întotdeauna un Specialist Medical

Informațiile furnizate în acest articol au caracter informativ și educativ, și nu ar trebui interpretate ca sfaturi medicale personalizate. Este important de înțeles că, deși suntem profesioniști în domeniul medical, perspectivele pe care le oferim se bazează pe cercetări generale și studii. Acestea nu sunt adaptate nevoilor individuale. Prin urmare, este esențial să consultați direct un medic care vă poate oferi sfaturi medicale personalizate, relevante pentru situația dvs. specifică.