Articulatia soldului: anatomie, afectiuni comune si tratament

Înțelegerea anatomiei și funcționării articulației șoldului este fundamentală pentru diagnosticarea și tratarea diverselor afecțiuni care pot afecta această regiune, precum și pentru dezvoltarea strategiilor de prevenire a leziunilor și menținerea sănătății articulare pe termen lung.

Anatomia articulației șoldului

Articulația șoldului reprezintă o structură anatomică complexă, formată din mai multe componente care lucrează împreună pentru a asigura stabilitatea și mobilitatea necesare în activitățile zilnice. Această articulație este esențială pentru susținerea greutății corporale și pentru realizarea unei game largi de mișcări ale membrului inferior.

Oasele care formează articulația șoldului: Articulația șoldului este formată din două componente osoase principale: capul femural și acetabulul. Capul femural reprezintă extremitatea superioară a femurului, având o formă sferică. Acesta se articulează cu acetabulul, o cavitate semilunară situată la nivelul osului coxal. Acetabulul este format prin fuziunea a trei oase pelvine: ilionul, ischionul și pubisul. Această structură osoasă oferă o bază solidă pentru articulație, permițând distribuția eficientă a forțelor și asigurând stabilitatea necesară în timpul mișcării și a susținerii greutății corporale.

Cartilajul articular: Suprafețele articulare ale capului femural și ale acetabulului sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin, care joacă un rol crucial în funcționarea optimă a articulației. Acest cartilaj are o grosime de aproximativ 3-4 mm și prezintă o suprafață netedă și lucioasă. Principalele funcții ale cartilajului articular includ reducerea fricțiunii între suprafețele osoase, absorbția șocurilor și distribuția uniformă a presiunii în timpul mișcării și a purtării greutății. Cartilajul articular nu conține vase de sânge sau nervi, nutriția sa realizându-se prin difuziune din lichidul sinovial și din osul subcondral.

Labrumul acetabular: Labrumul este o structură fibrocartilaginoasă în formă de inel care se atașează de marginea acetabulului, mărind suprafața și adâncimea cavității acetabulare. Această structură joacă un rol important în stabilizarea articulației șoldului, crescând congruența între capul femural și acetabul. Labrumul contribuie la distribuția presiunii în articulație, ajută la menținerea lichidului sinovial în interiorul cavității articulare și participă la propriocepția articulației. De asemenea, labrumul acționează ca un sigiliu, împiedicând ieșirea lichidului sinovial și menținând presiunea negativă în articulație, ceea ce crește stabilitatea.

Capsula articulară: Capsula articulară a șoldului este o structură fibroasă puternică care înconjoară complet articulația, conectând marginea acetabulului cu colul femural. Aceasta este formată din două straturi: un strat extern fibros și un strat intern sinovial. Stratul fibros este mai gros în regiunile superioare și anterioare ale articulației, unde forțele de tracțiune sunt mai mari. Capsula articulară joacă un rol esențial în stabilizarea articulației, limitând mișcările extreme și prevenind dislocarea. De asemenea, aceasta conține receptori proprioceptivi care furnizează informații despre poziția și mișcarea articulației.

Ligamentele articulației șoldului: Articulația șoldului este susținută de mai multe ligamente puternice care contribuie la stabilitatea sa. Principalele ligamente sunt: ligamentul iliofemural (cel mai puternic ligament al corpului), ligamentul pubofemural și ligamentul ischiofemural. Aceste ligamente se întind de la pelvis la femur, întărind capsula articulară și limitând anumite mișcări. Ligamentul iliofemural previne hiperextensia, ligamentul pubofemural limitează abducția și rotația externă excesivă, iar ligamentul ischiofemural restricționează rotația internă. În interiorul articulației se găsește ligamentul rotund (ligamentum teres), care conectează capul femural cu acetabulul și conține vase de sânge care alimentează capul femural în perioada de creștere.

Mușchii și mișcările articulației șoldului

Articulația șoldului este înconjurată și acționată de grupuri musculare puternice care permit o gamă largă de mișcări și asigură stabilitatea necesară pentru susținerea greutății corporale și locomoție. Înțelegerea acestor mușchi și a funcțiilor lor este esențială pentru aprecierea biomecanicii complexe a șoldului.

Flexorii și extensorii: Flexia șoldului este realizată în principal de mușchiul iliopsoas, format din mușchiul iliac și mușchiul psoas mare. Acești mușchi se inseră pe trohanterul mic al femurului și sunt responsabili pentru ridicarea coapsei spre trunchi. Alți mușchi care contribuie la flexia șoldului includ rectus femoris și sartorius. Extensia șoldului este efectuată în principal de mușchiul gluteu mare, cel mai puternic extensor al șoldului. Mușchii ischiogambieri (semitendinos, semimembranos și biceps femural) participă de asemenea la extensia șoldului, acționând simultan asupra articulației genunchiului.

Abductorii și adductorii: Abducția șoldului, mișcarea de îndepărtare a membrului inferior de linia mediană a corpului, este realizată în principal de mușchii gluteu mediu și gluteu mic. Acești mușchi sunt esențiali pentru stabilizarea pelvisului în timpul mersului și alergării. Tensor fasciei lata contribuie de asemenea la abducție, în special în primele grade ale mișcării. Adducția, mișcarea opusă abducției, este efectuată de grupul mușchilor adductori: adductor mare, adductor lung, adductor scurt, gracilis și pectineu. Acești mușchi sunt importanți pentru menținerea echilibrului și pentru controlul fin al mișcărilor membrului inferior.

Rotatorii interni și externi: Rotația internă a șoldului este realizată de fibrele anterioare ale mușchilor gluteu mediu și mic, precum și de mușchiul tensor fasciei lata. Rotația externă este efectuată de un grup de mușchi mai mic, dar numeroși, cunoscuți colectiv ca rotatori externi scurți. Aceștia includ mușchii piriform, obturator intern și extern, gemenii superior și inferior și pătratul femural. Mușchiul gluteu mare contribuie de asemenea la rotația externă. Acești mușchi joacă un rol important în stabilizarea articulației șoldului și în controlul fin al mișcărilor de rotație.

Amplitudinea de mișcare: Articulația șoldului permite o gamă largă de mișcări în toate planurile. Flexia activă poate atinge 120 de grade, iar cu ajutor pasiv poate ajunge la 140 de grade. Extensia este limitată la aproximativ 20 de grade. Abducția activă permite o mișcare de până la 45 de grade, în timp ce adducția este limitată de prezența membrului contralateral la aproximativ 30 de grade. Rotația internă și externă pot atinge fiecare aproximativ 45 de grade. Este important de menționat că amplitudinea de mișcare poate varia semnificativ între indivizi și poate fi influențată de factori precum vârsta, flexibilitatea și antrenamentul.

Biomecanica și funcția de susținere a greutății: Articulația șoldului este proiectată pentru a suporta greutatea corpului și forțele mari generate în timpul activităților precum mersul, alergarea și săritura. În poziția ortostatică, centrul de greutate al corpului cade posterior de axa articulației șoldului, creând un moment de extensie care este contracarat de tensiunea ligamentului iliofemural și de activitatea tonică a mușchilor flexori ai șoldului. În timpul mersului, forțele care acționează asupra articulației șoldului pot depăși de mai multe ori greutatea corporală. Structura osoasă a șoldului, împreună cu sistemul muscular și ligamentar, distribuie aceste forțe eficient, protejând articulația de uzură excesivă. Înțelegerea acestei biomecanici complexe este crucială pentru dezvoltarea strategiilor de prevenire a leziunilor și pentru optimizarea performanței în activitățile sportive și cotidiene.

Vascularizația și inervația articulației șoldului

Vascularizația și inervația articulației șoldului sunt esențiale pentru funcționarea sa optimă, asigurând nutriția țesuturilor, eliminarea deșeurilor metabolice și transmiterea semnalelor nervoase. Aceste sisteme complexe contribuie la menținerea sănătății și integrității articulației, jucând un rol crucial în procesele de vindecare și regenerare.

Arterele principale care irigă articulația șoldului: Vascularizația articulației șoldului este asigurată în principal de arterele circumflexe femurale medială și laterală, ramuri ale arterei femurale profunde. Artera circumflexă femurală medială este deosebit de importantă, furnizând aproximativ două treimi din fluxul sanguin către capul femural. Aceasta formează o anastomoză crucială la baza colului femural, cunoscută sub numele de inelul arterial extracapsular. Din acest inel, ramuri ascendente penetrează capsula articulară pentru a vasculariza capul și colul femural. Artera ligamentului rotund, o ramură a arterei obturatoare, contribuie într-o măsură mai mică la vascularizația capului femural, în special la copii și adolescenți.

Nervii care inervează articulația șoldului: Inervația articulației șoldului este asigurată de o rețea complexă de nervi, care provin din plexul lombar și sacral. Principalii nervi implicați sunt nervul femural, nervul obturator și nervul sciatic. Nervul femural inervează partea anterioară a articulației și este responsabil pentru senzația de durere în această regiune. Nervul obturator furnizează inervație senzitivă pentru partea medială a articulației și contribuie la propriocepție. Nervul sciatic, prin ramura sa articulară, inervează partea posterioară a capsulei articulare. Această inervație complexă permite percepția durerii, presiunii și poziției articulației, fiind esențială pentru controlul motor și protecția împotriva leziunilor.

Importanța vascularizației în sănătatea articulației șoldului: O vascularizație adecvată este crucială pentru menținerea sănătății și funcționalității articulației șoldului. Fluxul sanguin suficient asigură aportul de oxigen și nutrienți necesari pentru metabolismul țesuturilor articulare, inclusiv cartilajul, osul subcondral și sinoviala. De asemenea, vascularizația joacă un rol esențial în procesele de vindecare și regenerare în cazul leziunilor sau intervențiilor chirurgicale. Perturbarea fluxului sanguin, cum ar fi în cazul unei fracturi de col femural, poate duce la complicații grave, precum necroza avasculară a capului femural. Menținerea unei circulații sanguine optime prin exerciții regulate și o dietă echilibrată poate contribui semnificativ la prevenirea degenerării articulare și la menținerea mobilității pe termen lung.

Afecțiuni comune ale articulației șoldului

Articulația șoldului poate fi afectată de o varietate de condiții medicale care pot cauza durere, rigiditate și limitarea mobilității. Aceste afecțiuni pot avea un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților, afectând capacitatea de a efectua activități zilnice și reducând independența funcțională.

Osteoartrita: Osteoartrita șoldului este o afecțiune degenerativă caracterizată prin deteriorarea progresivă a cartilajului articular. Aceasta apare de obicei odată cu înaintarea în vârstă sau ca urmare a traumatismelor anterioare. Simptomele includ durere, rigiditate și limitarea mișcărilor, în special după perioade de inactivitate. Pe măsură ce boala progresează, pot apărea modificări osoase, formarea de osteofite și îngustarea spațiului articular. Tratamentul implică o abordare multidisciplinară, incluzând managementul durerii, fizioterapie și, în cazurile avansate, intervenție chirurgicală, cum ar fi artroplastia totală de șold.

Fracturile de șold: Fracturile de șold reprezintă o urgență medicală frecventă, în special la vârstnici. Acestea pot afecta diferite zone ale extremității proximale a femurului, inclusiv colul femural, regiunea intertrohanteriană sau subtrohanteriană. Cauzele principale includ căderi, osteoporoza și traumatisme de mare energie la pacienții tineri. Simptomele tipice sunt durerea severă, incapacitatea de a pune greutate pe picior și scurtarea și rotația externă a membrului afectat. Tratamentul necesită de obicei intervenție chirurgicală promptă, urmată de un program intensiv de reabilitare pentru a restabili mobilitatea și independența funcțională.

Impingementul femuro-acetabular: Această afecțiune se caracterizează prin contactul anormal între capul femural și acetabul, cauzat de anomalii morfologice ale acestor structuri. Există două tipuri principale: tipul cam, în care capul femural are o formă neregulată, și tipul pincer, în care acetabulul acoperă excesiv capul femural. Simptomele includ durere în regiunea inghinală, agravată de mișcări de flexie și rotație internă a șoldului. Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat, care poate include modificări ale stilului de viață, fizioterapie sau, în cazuri severe, intervenție chirurgicală artroscopică, pot preveni progresia către osteoartrită.

Displazia de șold: Displazia de șold este o malformație congenitală caracterizată prin dezvoltarea anormală a articulației șoldului, în special a acetabulului. Aceasta poate duce la instabilitate articulară și, ulterior, la subluxație sau luxație a capului femural. Deși este adesea diagnosticată și tratată în copilărie, unele cazuri pot rămâne nedetectate până la vârsta adultă. Simptomele la adulți includ durere cronică, șchiopătare și dezvoltarea precoce a osteoartritei. Tratamentul depinde de severitatea afecțiunii și poate varia de la fizioterapie și modificări ale stilului de viață până la intervenții chirurgicale complexe, cum ar fi osteotomia pelvină sau artroplastia totală de șold.

Bursita: Bursita șoldului implică inflamația burselor, structuri pline cu lichid care reduc frecarea între țesuturile moi din jurul articulației. Cea mai frecventă formă este bursita trohanteriană, care afectează bursa situată lateral de marele trohanter. Cauzele includ suprasolicitarea, traumatismele minore repetitive sau anumite afecțiuni sistemice. Simptomele principale sunt durerea laterală a șoldului, care se poate extinde pe partea laterală a coapsei, și sensibilitatea la palpare. Tratamentul conservator include repaus, aplicații locale de gheață sau căldură, antiinflamatoare nesteroidiene și fizioterapie. În cazurile persistente, pot fi necesare injecții locale cu corticosteroizi sau, rar, intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea bursei inflamate.

Diagnosticul afecțiunilor articulației șoldului

Diagnosticul precis al afecțiunilor articulației șoldului este esențial pentru stabilirea unui plan de tratament adecvat și eficient. Acesta implică o abordare complexă, combinând evaluarea clinică detaliată cu investigații imagistice avansate.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică a articulației șoldului începe cu o anamneză detaliată, urmată de o examinare fizică minuțioasă. Medicul va evalua postura pacientului, modul de mers și va efectua o serie de teste specifice pentru a evalua amplitudinea mișcărilor, forța musculară și stabilitatea articulară. Testele frecvent utilizate includ testul Patrick sau FABER (Flexie, Abducție, Rotație Externă), testul de impingement anterior și testul Trendelenburg. Palparea zonelor dureroase și evaluarea simetriei membrelor inferioare sunt, de asemenea, componente importante ale examinării. Aceste manevre permit medicului să identifice zonele de durere, să evalueze gradul de limitare a mișcărilor și să suspecteze prezența anumitor afecțiuni specifice.

Tehnici imagistice: Investigațiile imagistice joacă un rol crucial în diagnosticul afecțiunilor șoldului, oferind informații detaliate despre structurile osoase și țesuturile moi. Radiografia standard rămâne investigația de primă linie, oferind imagini ale structurilor osoase și permițând evaluarea spațiului articular, a prezenței modificărilor degenerative sau a fracturilor. Tomografia computerizată (CT) oferă imagini tridimensionale detaliate ale structurilor osoase, fiind utilă în special pentru evaluarea fracturilor complexe sau a malformațiilor congenitale. Rezonanța magnetică (RMN) este excelentă pentru vizualizarea țesuturilor moi, inclusiv cartilajul, labrumul și ligamentele, fiind esențială în diagnosticul leziunilor de labrum, necrozei avasculare sau a edemului osos. Ecografia, deși operator-dependentă, poate fi utilă în evaluarea bursitei, a tendoanelor și pentru ghidarea injecțiilor terapeutice. În cazuri selecționate, artroscopia poate fi atât o metodă de diagnostic, cât și de tratament, permițând vizualizarea directă a structurilor intraarticulare și intervenția terapeutică imediată.

Teste de laborator: Analizele de laborator pot oferi informații valoroase în diagnosticul și managementul afecțiunilor articulației șoldului. Testele sanguine pot evalua markerii inflamatori, cum ar fi proteina C reactivă și viteza de sedimentare a eritrocitelor, utile în detectarea proceselor inflamatorii sau infecțioase. În cazul suspiciunii de artrita reumatoidă, se pot efectua teste pentru factorul reumatoid și anticorpii anti-CCP. Analiza lichidului sinovial, obținut prin artrocenteză, poate fi crucială în diagnosticul diferențial al artritelor infecțioase, inflamatorii sau cristaline. Testele genetice pot fi relevante în cazurile de predispoziție ereditară la anumite afecțiuni ale șoldului, cum ar fi displazia de dezvoltare a șoldului.

Opțiuni de tratament pentru problemele articulației șoldului

Tratamentul afecțiunilor articulației șoldului variază în funcție de diagnostic, severitatea simptomelor și caracteristicile individuale ale pacientului. Abordarea terapeutică poate include metode conservative, fizioterapie, medicație și, în cazuri severe, intervenții chirurgicale, cu scopul de a ameliora durerea, îmbunătăți funcția articulară și calitatea vieții pacientului.

Tratamente non-chirurgicale

Managementul conservator: Abordarea conservatoare este adesea prima linie de tratament pentru multe afecțiuni ale șoldului. Aceasta poate include modificări ale stilului de viață, cum ar fi reducerea activităților care agravează simptomele, utilizarea de dispozitive de asistență precum bastoane sau cârje pentru a reduce încărcarea articulației, și aplicarea de comprese reci sau calde pentru ameliorarea durerii și a inflamației. Repausul relativ, alternând cu perioade de activitate moderată, poate ajuta la menținerea mobilității și prevenirea rigidității. În cazuri de displazie de șold la copii, pot fi utilizate orteze speciale pentru a promova dezvoltarea corectă a articulației.

Fizioterapie: Fizioterapia joacă un rol crucial în tratamentul majorității afecțiunilor șoldului, fiind esențială atât în managementul conservator, cât și în recuperarea postoperatorie. Programele de fizioterapie sunt personalizate în funcție de nevoile specifice ale pacientului și pot include exerciții de întindere pentru îmbunătățirea flexibilității, exerciții de întărire musculară pentru stabilizarea articulației, și tehnici de mobilizare pentru creșterea amplitudinii de mișcare. Terapiile manuale, cum ar fi masajul și mobilizările articulare, pot ajuta la reducerea durerii și îmbunătățirea funcției. Fizioterapeuții pot, de asemenea, instrui pacienții în tehnici de autoîngrijire și exerciții pe care le pot efectua acasă pentru a menține progresul obținut în clinică.

Medicație: Tratamentul medicamentos pentru afecțiunile șoldului vizează în principal controlul durerii și reducerea inflamației. Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS), cum ar fi ibuprofenul sau naproxenul, sunt frecvent utilizate pentru ameliorarea durerii și a inflamației acute. În cazuri mai severe sau cronice, pot fi prescrise analgezice mai puternice, inclusiv opioide, deși utilizarea acestora trebuie monitorizată atent datorită riscului de dependență. Pentru pacienții cu artroză, suplimentele de glucozamină și condroitină pot oferi un anumit grad de ameliorare a simptomelor. În cazuri de inflamație severă, injecțiile intraarticulare cu corticosteroizi pot oferi o ameliorare rapidă a durerii, deși efectul lor este de obicei temporar. Pentru pacienții cu osteoporoză și risc crescut de fracturi, pot fi prescrise medicamente care întăresc oasele, cum ar fi bifosfonații.

Intervenții chirurgicale

Artroplastia totală de șold: Această procedură implică înlocuirea completă a articulației șoldului cu o proteză artificială. Este considerată tratamentul definitiv pentru osteoartrita avansată a șoldului și alte afecțiuni degenerative severe. Proteza constă dintr-o componentă acetabulară și una femurală, de obicei fabricate din metal, plastic de înaltă densitate sau ceramică. Tehnicile moderne de artroplastie oferă o ameliorare semnificativă a durerii și o îmbunătățire marcantă a funcției articulare, permițând pacienților să revină la un stil de viață activ. Recuperarea postoperatorie implică fizioterapie intensivă pentru a restabili mobilitatea și forța musculară. Deși durata de viață a protezelor s-a îmbunătățit considerabil, acestea pot necesita revizuire după 15-20 de ani, în funcție de factori precum vârsta pacientului și nivelul de activitate.

Artroscopia șoldului: Această tehnică minim invazivă permite chirurgului să vizualizeze și să trateze diverse afecțiuni ale șoldului prin incizii mici. Este deosebit de utilă în tratamentul leziunilor labrumului, a impingementului femuro-acetabular și a corpilor liberi intraarticulari. Procedura implică introducerea unui artroscop (o cameră miniaturală) și a instrumentelor chirurgicale prin mici incizii în jurul șoldului. Avantajele artroscopiei includ o recuperare mai rapidă, mai puțină durere postoperatorie și un risc redus de complicații comparativ cu chirurgia deschisă. Artroscopia poate fi folosită atât în scop diagnostic, cât și terapeutic, permițând chirurgului să evalueze și să trateze simultan leziunile articulare. Recuperarea postoperatorie implică de obicei fizioterapie pentru a restabili mobilitatea și forța musculară.

Osteotomia: Această procedură chirurgicală implică tăierea și remodelarea osului pentru a îmbunătăți alinierea și distribuția forțelor în articulația șoldului. Este utilizată în principal la pacienții tineri cu displazia de șold sau alte deformări structurale care predispun la dezvoltarea precoce a osteoartritei. Există mai multe tipuri de osteotomii, inclusiv osteotomia periacetabulară (pentru corectarea displaziei acetabulare) și osteotomia femurală (pentru corectarea deformărilor femurului proximal). Scopul principal este de a prelungi durata de viață a articulației native și de a întârzia sau chiar evita necesitatea unei artroplastii totale de șold. Recuperarea după osteotomie este de obicei mai lungă și mai complexă decât în cazul altor proceduri, necesitând o perioadă extinsă de fizioterapie și reabilitare pentru a obține rezultate optime.

Prevenirea și menținerea sănătății articulației șoldului

Menținerea sănătății articulației șoldului este esențială pentru mobilitatea și calitatea vieții pe termen lung. Adoptarea unor practici preventive și a unui stil de viață sănătos poate reduce semnificativ riscul de afecțiuni ale șoldului și poate întârzia progresia celor existente.

Exerciții și antrenament de forță: Activitatea fizică regulată este crucială pentru menținerea sănătății articulației șoldului. Exercițiile de întărire musculară, în special cele care vizează mușchii din jurul șoldului și ai membrelor inferioare, pot îmbunătăți stabilitatea articulară și reduce riscul de leziuni. Activitățile cu impact redus, cum ar fi înotul, ciclismul sau exercițiile în apă, sunt excelente pentru menținerea mobilității fără a suprasolicita articulația. Stretching-ul regulat poate ajuta la menținerea flexibilității și la prevenirea rigidității. Este important ca programul de exerciții să fie echilibrat și adaptat la nevoile și capacitățile individuale, evitând suprasolicitarea sau mișcările care provoacă durere.

Menținerea unei greutăți corporale sănătoase: Excesul de greutate pune o presiune semnificativă asupra articulațiilor șoldului, accelerând uzura cartilajului și crescând riscul de osteoartrită. Menținerea unei greutăți corporale sănătoase prin intermediul unei diete echilibrate și al exercițiilor fizice regulate este esențială pentru sănătatea șoldului. Studiile au arătat că chiar și o pierdere moderată în greutate poate reduce semnificativ presiunea asupra articulațiilor portante și poate ameliora simptomele la pacienții cu afecțiuni ale șoldului. O dietă bogată în nutrienți, în special în calciu și vitamina D, poate contribui la menținerea densității osoase și la prevenirea osteoporozei, reducând astfel riscul de fracturi de șold.

Postura corectă și mecanica corporală adecvată: Adoptarea unei posturi corecte și utilizarea unei mecanici corporale adecvate în activitățile zilnice sunt esențiale pentru prevenirea suprasolicitării articulației șoldului. Aceasta include menținerea unei poziții corecte în timpul statului în picioare, mersului și șezutului. La locul de muncă, utilizarea echipamentelor ergonomice și efectuarea de pauze regulate pentru a schimba poziția pot preveni tensiunea excesivă asupra șoldului. În activitățile care implică ridicarea de greutăți, este important să se folosească tehnici corecte, implicând mai mult mușchii picioarelor decât spatele sau șoldurile. Pentru persoanele cu ocupații care necesită perioade lungi de stat în picioare sau mers, utilizarea de încălțăminte adecvată cu suport bun poate reduce stresul asupra articulațiilor șoldului și ale membrelor inferioare.

Nutriția pentru sănătatea articulațiilor: O dietă echilibrată și bogată în nutrienți specifici poate juca un rol semnificativ în menținerea sănătății articulației șoldului și în prevenirea afecțiunilor degenerative. Consumul adecvat de proteine este esențial pentru menținerea masei musculare și repararea țesuturilor. Acizii grași omega-3, găsiți în pește gras, nuci și semințe, au proprietăți antiinflamatorii care pot ajuta la reducerea inflamației articulare. Antioxidanții din fructe și legume colorate protejează împotriva stresului oxidativ. Vitamina D și calciul sunt cruciale pentru sănătatea osoasă, în timp ce vitamina C și colagenul contribuie la formarea și menținerea cartilajului sănătos. Hidratarea adecvată este, de asemenea, importantă pentru menținerea lubrifierii articulare și a elasticității țesuturilor.