Artroza glezna: cauze, simptome, tratament, reabilitare si prevenire

Simptomele includ durere la mers, rigiditate, inflamație și reducerea amplitudinii de mișcare. Tratamentul variază de la măsuri conservative precum fizioterapia și medicația până la intervenții chirurgicale în cazurile avansate, inclusiv artrodeza sau artroplastia totală de gleznă.

Cauze și factori de risc

Artroza gleznei are multiple cauze și factori predispozanți, care acționează adesea în combinație pentru a accelera deteriorarea cartilajului articular. Înțelegerea acestor factori este esențială pentru prevenirea progresiei bolii și stabilirea strategiilor terapeutice adecvate.

Leziuni anterioare ale gleznei

Traumatismele anterioare reprezintă cea mai frecventă cauză a artrozei gleznei, fiind responsabile pentru aproximativ 70-90% din cazuri. Fracturile maleolare, fracturile de platou tibial sau de talus pot modifica permanent biomecanica articulației, ducând la distribuția inegală a presiunii asupra cartilajului. Entorsele severe sau repetate pot provoca leziuni ale cartilajului și instabilitate cronică, accelerând procesul degenerativ. Leziunile osteocondrale traumatice pot deteriora direct cartilajul, creând zone de uzură prematură. Intervalul dintre traumatismul inițial și apariția simptomelor artrozice poate varia de la câțiva ani până la decenii, în funcție de severitatea leziunii și de factorii individuali.

Factori biomecanici

Alinierea incorectă a gleznei și piciorului joacă un rol semnificativ în dezvoltarea artrozei. Deformările precum piciorul plat (pes planus), piciorul cav (pes cavus) sau calcaneul valg modifică distribuția presiunii în articulația gleznei, suprasolicitând anumite zone ale cartilajului. Instabilitatea ligamentară cronică permite mișcări anormale ale talusului în mortaisa tibio-fibulară, provocând uzura neuniformă a cartilajului. Disfuncțiile musculare, în special slăbiciunea mușchilor peronieri sau a tibialului posterior, pot compromite stabilitatea dinamică a gleznei și pot contribui la progresia artrozei. Corectarea acestor factori biomecanici prin orteze, fizioterapie sau intervenții chirurgicale poate încetini evoluția bolii.

Vârsta și genul

Deși artroza gleznei poate apărea la orice vârstă, incidența crește odată cu înaintarea în vârstă, din cauza modificărilor degenerative naturale ale cartilajului și diminuării capacității sale de regenerare. Persoanele diagnosticate cu artroză de gleznă sunt, în medie, cu aproximativ 10-15 ani mai tinere decât cele cu artroză de șold sau genunchi, reflectând predominanța cauzelor traumatice. În ceea ce privește distribuția pe sexe, bărbații prezintă un risc ușor mai mare de dezvoltare a artrozei gleznei, posibil din cauza incidenței mai ridicate a traumatismelor și a activităților sportive cu impact ridicat. Femeile care practică sporturi cu impact ridicat sau care poartă frecvent încălțăminte cu toc înalt pot prezenta, de asemenea, un risc crescut.

Obezitatea

Excesul de greutate corporală reprezintă un factor de risc semnificativ pentru artroza gleznei, deoarece crește considerabil forțele care acționează asupra articulației în timpul mersului și altor activități. Pentru fiecare kilogram în plus, presiunea asupra articulațiilor portante crește exponențial, accelerând uzura cartilajului. Obezitatea contribuie, de asemenea, la un mediu pro-inflamator sistemic, adipocitele secretând citokine și adipokine care pot afecta negativ metabolismul cartilajului și pot amplifica procesele inflamatorii locale. Reducerea greutății corporale reprezintă una dintre cele mai eficiente strategii nefarmacologice pentru ameliorarea simptomelor și încetinirea progresiei artrozei gleznei la persoanele supraponderale sau obeze.

Afecțiuni medicale

Artrita reumatoidă: Această boală autoimună sistemică afectează semnificativ articulațiile gleznei prin inflamație cronică a membranei sinoviale. Procesul inflamator persistent duce la eliberarea de enzime proteolitice care deteriorează cartilajul și structurile periarticulare. În artrita reumatoidă, afectarea gleznei este adesea bilaterală și simetrică, spre deosebire de artroza post-traumatică. Inflamația cronică provoacă eroziuni osoase, deformări și instabilitate articulară, accelerând dezvoltarea modificărilor degenerative. Tratamentul precoce cu medicamente modificatoare de boală poate încetini progresia leziunilor articulare și poate preveni deformările ireversibile ale gleznei.

Guta: Această afecțiune metabolică caracterizată prin niveluri crescute de acid uric în sânge poate afecta semnificativ articulația gleznei. Cristalele de urat monosodic se depun în țesuturile articulare, provocând episoade acute de inflamație intensă, durere și tumefacție. Atacurile repetate de gută duc la inflamație cronică, eroziuni osoase și deteriorarea cartilajului articular, contribuind la dezvoltarea artrozei secundare. Glezna și articulația primului metatarsofalangian (haluce) sunt frecvent afectate în gută. Controlul eficient al hiperuricemiei prin dietă și medicație poate preveni atacurile acute și poate limita deteriorarea articulară pe termen lung.

Hemofilia: Această tulburare ereditară de coagulare predispune la hemoragii intraarticulare (hemartroze) care pot afecta semnificativ gleznele. Sângele acumulat în articulație conține fier și enzime proteolitice care deteriorează cartilajul și stimulează hipertrofia sinovială. Episoadele repetate de hemartroza duc la inflamație cronică, fibroză și degenerarea prematură a cartilajului. La pacienții cu hemofilie, gleznele sunt printre cele mai frecvent afectate articulații, alături de genunchi și coate. Terapia profilactică cu factori de coagulare și managementul prompt al episoadelor hemoragice sunt esențiale pentru prevenirea artropatiei hemofilice și a artrozei secundare a gleznei.

Tulburări metabolice: Diverse afecțiuni metabolice pot contribui la dezvoltarea artrozei gleznei. Diabetul zaharat afectează microcirculația și metabolismul cartilajului, accelerând procesele degenerative. Neuropatia diabetică poate duce la artropatia Charcot, caracterizată prin fracturi, luxații și deformări severe ale gleznei și piciorului. Hemocromatoza, o tulburare caracterizată prin acumularea excesivă de fier în organism, poate cauza depuneri de fier în cartilajul articular, provocând inflamație și degenerare. Acromegalia, prin nivelurile crescute de hormon de creștere, poate duce la îngroșarea cartilajului și modificări structurale ale articulațiilor, inclusiv la nivelul gleznei. Diagnosticul și tratamentul precoce al acestor afecțiuni pot limita impactul lor asupra sănătății articulare.

Semne și simptome

Artroza gleznei se manifestă printr-o varietate de simptome care afectează semnificativ funcționalitatea articulației și calitatea vieții pacienților. Recunoașterea acestor semne clinice este esențială pentru diagnosticul precoce și inițierea promptă a tratamentului.

Tipare ale durerii: Durerea reprezintă simptomul predominant în artroza gleznei și prezintă caracteristici distincte care ajută la diagnosticare. Inițial, durerea apare doar în timpul activităților solicitante, precum urcatul scărilor sau mersul pe teren accidentat. Pe măsură ce boala progresează, durerea devine prezentă și în timpul activităților cotidiene obișnuite. Un semn clasic este durerea de „pornire” sau „încălzire”, care apare la primii pași după perioade de repaus, precum dimineața la trezire sau după ce pacientul a stat așezat pentru o perioadă mai lungă. Durerea se poate localiza difuz în jurul gleznei sau poate fi mai intensă în zonele de contact osos maxim. În stadiile avansate, pacienții pot experimenta durere persistentă chiar și în repaus sau în timpul nopții, perturbând somnul și afectând semnificativ calitatea vieții.

Rigiditatea și reducerea mobilității: Rigiditatea articulară reprezintă un simptom caracteristic al artrozei gleznei, fiind deosebit de pronunțată dimineața sau după perioade de inactivitate. Această rigiditate matinală durează de obicei mai puțin de 30 de minute, spre deosebire de cea din bolile inflamatorii, care persistă mai mult timp. Reducerea progresivă a amplitudinii de mișcare afectează atât flexia dorsală (ridicarea piciorului), cât și flexia plantară (coborârea piciorului), limitând capacitatea pacientului de a urca scări, de a se ridica pe vârfuri sau de a merge pe teren neregulat. Limitarea mișcării de inversie și eversie a gleznei afectează stabilitatea la mers pe suprafețe inegale. Această reducere a mobilității este cauzată de modificările structurale ale articulației, formarea osteofitelor și contractura țesuturilor moi periarticulare.

Umflarea și inflamația: Edemul periarticular reprezintă un semn frecvent în artroza gleznei, manifestându-se prin tumefiere vizibilă în jurul maleolelor. Umflarea poate fi mai pronunțată după activitate fizică și se ameliorează parțial după repaus și elevarea membrului. În stadiile inițiale, edemul este intermitent, dar poate deveni persistent pe măsură ce boala progresează. Inflamația sinovială, deși mai puțin proeminentă decât în artritele inflamatorii, contribuie la umflare și poate fi asociată cu senzație de căldură locală. Acumularea de lichid sinovial (efuziune articulară) poate fi detectată prin examinare clinică, manifestându-se prin fluctuență și balotament. Umflarea cronică poate duce la fibroză periarticulară și îngroșarea capsulei articulare, contribuind la rigiditatea articulară și la limitarea funcțională.

Crepitații articulare (scrâșnete sau pocnituri): Crepitațiile reprezintă sunete și senzații perceptibile în timpul mișcării gleznei, cauzate de suprafețele articulare neregulate care se freacă una de alta. Acestea pot fi percepute ca un scrâșnet fin, similar cu sunetul zăpezii călcate, sau ca pocnituri mai distincte. Pacienții descriu adesea senzația de „nisip în articulație” în timpul mișcării. Crepitațiile sunt mai evidente în timpul mișcărilor active ale gleznei și pot fi asociate cu disconfort sau durere. Prezența crepitațiilor sugerează deteriorarea cartilajului articular și reprezintă un semn clinic important în evaluarea artrozei gleznei. Intensitatea crepitațiilor nu corelează întotdeauna cu severitatea radiologică a artrozei, unii pacienți cu modificări radiologice minime prezentând crepitații semnificative și invers.

Limitări funcționale: Artroza gleznei afectează progresiv capacitatea pacientului de a efectua activități cotidiene. Dificultățile la mers reprezintă limitarea funcțională primară, pacienții adoptând adesea un mers antalgic pentru a reduce durerea. Distanța de mers se reduce treptat, iar pacienții raportează necesitatea de a face pauze frecvente în timpul deplasărilor mai lungi. Urcatul și coborâtul scărilor devin provocări semnificative, la fel și mersul pe teren neregulat sau în pantă. Activitățile care necesită flexibilitatea gleznei, precum îngenuncherea, ghemuirea sau ridicarea pe vârfuri, sunt sever limitate. În stadiile avansate, pacienții pot necesita dispozitive de asistență precum bastoane sau cârje pentru a menține mobilitatea. Aceste limitări funcționale au un impact semnificativ asupra independenței, capacității de muncă și participării la activități sociale și recreative.

Modificări fizice ale gleznei: Examinarea clinică a gleznei afectate de artroză relevă modificări structurale vizibile și palpabile. Deformarea articulară devine evidentă în stadiile moderate și avansate, cu proeminențe osoase (osteofite) palpabile în jurul maleolelor. Alinierea gleznei poate fi modificată, cu dezvoltarea unui varus sau valgus al retropiciorului. Atrofia musculară, în special a mușchilor gambei, apare secundar reducerii activității și utilizării reduse a membrului afectat. Pielea din jurul gleznei poate prezenta modificări trofice, inclusiv luciul, subțierea sau hiperpigmentarea, reflectând modificările circulatorii locale. Calozitățile pot apărea în zonele de presiune anormală, reflectând modificarea biomecanicii mersului. Aceste modificări fizice sunt progresive și contribuie la aspectul clinic caracteristic al artrozei gleznei avansate.

Complicații

Artroza gleznei poate duce la diverse complicații care afectează nu doar articulația gleznei, ci și structurile adiacente și alte articulații ale membrului inferior. Aceste complicații amplifică impactul bolii asupra funcționalității și calității vieții pacientului.

Hallux rigidus (Rigiditatea halucelui): Hallux rigidus reprezintă artroza articulației metatarsofalangiene a halucelui (primul deget al piciorului), caracterizată prin rigiditate, durere și limitarea mișcării. Această complicație apare frecvent la pacienții cu artroză de gleznă, ca urmare a modificării biomecanicii mersului și redistribuirii presiunii pe antepicior. Limitarea dorsiflexiei gleznei determină o suprasolicitare compensatorie a primei articulații metatarsofalangiene în timpul fazei de propulsie a mersului. Pacienții prezintă durere la nivelul bazei halucelui, amplificată la extensia degetului și în timpul mersului. Examinarea clinică evidențiază osteofite dorsale palpabile, reducerea mobilității și crepitații. Hallux rigidus progresiv limitează capacitatea de a efectua activități care necesită flexia dorsală a halucelui, precum urcatul scărilor sau alergarea, și poate necesita modificări ale încălțămintei sau intervenție chirurgicală.

Hallux valgus (Monturi): Hallux valgus reprezintă o deformare progresivă caracterizată prin deviația laterală a halucelui și proeminența medială a primului cap metatarsian, formând o proeminență osoasă dureroasă (mont). La pacienții cu artroză de gleznă, această complicație apare ca rezultat al modificărilor posturale și al redistribuirii anormale a greutății corporale în timpul mersului. Pronația excesivă a piciorului, adoptată adesea pentru a compensa limitarea mișcării gleznei, crește presiunea pe partea medială a antepiciorului și predispune la dezvoltarea hallux valgus. Deformarea progresivă poate duce la suprapunerea halucelui peste al doilea deget, formarea de calozități dureroase și dificultăți în găsirea încălțămintei potrivite. Durerea asociată hallux valgus poate exacerba șchiopătarea și poate contribui la instabilitatea posturală, crescând riscul de căderi la pacienții vârstnici.

Bătături și calozități: Formarea bătăturilor și calozităților reprezintă o complicație frecventă la pacienții cu artroză de gleznă, apărând ca răspuns la presiunea și fricțiunea anormale asupra anumitor zone ale piciorului. Modificarea biomecanicii mersului din cauza rigidității gleznei determină suprasolicitarea unor zone specifice, în special la nivelul călcâiului, capetelor metatarsiene și halucelui. Calozitățile apar ca zone de îngroșare a stratului cornos al pielii, de obicei nedureroase, dar care pot deveni dureroase sub presiune. Bătăturile sunt zone mai mici, circumscrise, cu un nucleu central dur, adesea extrem de dureroase la presiune. Aceste formațiuni pot complica semnificativ mersul, pot exacerba durerea și pot predispune la ulcerații, în special la pacienții cu neuropatie periferică sau insuficiență vasculară periferică concomitentă.

Impactul asupra altor articulații: Artroza gleznei afectează biomecanica întregului membru inferior, provocând modificări compensatorii care pot duce la suprasolicitarea și deteriorarea altor articulații. Genunchiul ipsilateral este frecvent afectat, dezvoltând modificări degenerative accelerate din cauza alterării transmiterii forțelor de impact în timpul mersului. Articulațiile subtalare și mediotarsiene compensează adesea pentru mobilitatea redusă a gleznei, devenind hipermobile și predispuse la instabilitate și artroză secundară. Șoldul poate dezvolta, de asemenea, modificări degenerative din cauza șchiopătării persistente și a asimetriei în distribuția greutății corporale. Coloana lombară inferioară poate fi afectată prin modificarea posturii și a modelului de mers, ducând la lombalgie cronică. Aceste efecte în cascadă subliniază importanța abordării precoce și eficiente a artrozei gleznei pentru a preveni deteriorarea altor articulații și instalarea unui handicap funcțional extins.

Diagnostic

Diagnosticul artrozei gleznei necesită o evaluare complexă, care combină istoricul medical, examinarea fizică și investigațiile imagistice. O abordare sistematică asigură identificarea corectă a bolii, evaluarea severității și excluderea altor patologii care pot mima simptomele artrozei.

Istoricul medical

Anamneza detaliată reprezintă primul pas în diagnosticul artrozei gleznei. Medicul va investiga debutul și evoluția simptomelor, caracteristicile durerii (localizare, intensitate, factori agravanți și amelioratori), prezența rigidității matinale și durata acesteia. Istoricul traumatismelor anterioare este deosebit de important, având în vedere că majoritatea cazurilor de artroză de gleznă sunt post-traumatice. Trebuie documentate fracturile, entorsele severe sau recurente și intervențiile chirurgicale anterioare la nivelul gleznei. Afecțiunile sistemice precum artrita reumatoidă, guta sau diabetul zaharat trebuie, de asemenea, identificate. Impactul funcțional al simptomelor asupra activităților zilnice, capacității de muncă și calității vieții oferă informații valoroase despre severitatea bolii și urgența intervenției terapeutice.

Examinarea fizică

Evaluarea clinică a gleznei include inspecția, palparea, testarea mobilității și evaluarea stabilității. Inspecția poate evidenția edem, deformări, atrofie musculară sau modificări ale pielii. Palparea identifică zonele dureroase, prezența osteofitelor și eventual a efuziunii sinoviale. Amplitudinea de mișcare activă și pasivă a gleznei este măsurată cu goniometrul, evaluând dorsiflexia, flexia plantară, inversia și eversia. Crepitațiile sunt evaluate în timpul mobilizării articulației. Stabilitatea ligamentară este testată prin manevre specifice precum testul sertarului anterior și testul de înclinare talară. Evaluarea mersului poate evidenția șchiopătarea, evitarea sprijinului pe călcâi sau pe antepicior și alte strategii compensatorii. Examinarea trebuie să includă și evaluarea articulațiilor adiacente (subtalară, mediotarsiană) și a altor articulații potențial afectate (genunchi, șold).

Studii imagistice

Radiografii în ortostatism: Radiografiile realizate cu pacientul în picioare reprezintă investigația imagistică de primă linie în diagnosticul artrozei gleznei. Acestea oferă informații esențiale despre modificările structurale ale articulației, inclusiv îngustarea spațiului articular, formarea osteofitelor, scleroza osului subcondral și prezența chisturilor subcondrale. Incidențele standard includ proiecțiile antero-posterioară și laterală, completate adesea cu proiecții oblice pentru o evaluare mai detaliată. Radiografiile în ortostatism sunt superioare celor realizate în decubit, deoarece evidențiază modificările spațiului articular sub încărcarea fiziologică a greutății corporale. Aceste imagini permit, de asemenea, evaluarea alinierii gleznei și a eventualelor deformări asociate. Severitatea radiologică a artrozei este clasificată utilizând sisteme precum clasificarea Takakura, care ghidează deciziile terapeutice.

Tomografia computerizată: Tomografia computerizată (CT) oferă imagini tridimensionale detaliate ale structurilor osoase ale gleznei, fiind superioară radiografiei convenționale în evaluarea modificărilor osoase subtile. Această investigație este deosebit de utilă pentru evaluarea fracturilor intraarticulare vindecate, a fragmentelor osteocondrale și a malformațiilor osoase care pot contribui la dezvoltarea artrozei. CT permite vizualizarea precisă a osteofitelor, chisturilor subcondrale și a zonelor de scleroză osoasă. Reconstrucțiile multiplanare și tridimensionale facilitează planificarea preoperatorie, fiind esențiale în cazul intervențiilor chirurgicale complexe precum osteotomiile corective sau artroplastia totală de gleznă. CT poate evidenția, de asemenea, calcificări intraarticulare sau corpii liberi intraarticulari care pot să nu fie vizibili pe radiografiile standard.

Imagistica prin rezonanță magnetică: Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) reprezintă metoda optimă pentru evaluarea țesuturilor moi din jurul gleznei și a cartilajului articular. Această investigație permite vizualizarea directă a cartilajului, evidențiind fisurile, eroziunile și subțierea acestuia, chiar înainte ca modificările să fie vizibile radiologic. IRM poate detecta edemul osului subcondral, un marker precoce al artrozei, precum și leziunile ligamentare și tendinoase asociate. Sinovita, efuziunea articulară și inflamația țesuturilor moi periarticulare sunt, de asemenea, bine evidențiate. Secvențele speciale precum cartografirea T2 pot oferi informații despre compoziția biochimică a cartilajului, permițând detectarea modificărilor degenerative incipiente. IRM este esențială în evaluarea leziunilor osteocondrale și în diferențierea artrozei de alte patologii care pot mima simptomele acesteia, precum sindromul de impingement sau tendinopatiile.

SPECT-CT: Tomografia computerizată cu emisie de fotoni (SPECT-CT) combină imagistica funcțională a scintigrafiei osoase cu imagistica anatomică detaliată a tomografiei computerizate. Această tehnică hibridă permite localizarea precisă a zonelor cu activitate metabolică crescută în structurile osoase ale gleznei, corelând aceste modificări cu anatomia detaliată furnizată de CT. SPECT-CT este deosebit de utilă în identificarea zonelor active de remodelare osoasă și în diferențierea între modificările degenerative active și cele inactive. Această investigație poate detecta modificări metabolice precoce, înainte ca acestea să fie vizibile pe radiografiile convenționale sau chiar pe IRM. SPECT-CT ajută la identificarea sursei precise a durerii în cazurile complexe cu multiple potențiale cauze și ghidează intervențiile terapeutice țintite, precum infiltrațiile intraarticulare sau procedurile chirurgicale. Această metodă imagistică avansată este din ce în ce mai utilizată în evaluarea artrozei gleznei, în special în cazurile atipice sau în planificarea intervențiilor chirurgicale.

Opțiuni de tratament conservator

Tratamentul conservator reprezintă abordarea inițială în managementul artrozei gleznei, având ca obiective reducerea durerii, îmbunătățirea funcției articulare și încetinirea progresiei bolii. Aceste măsuri nechirurgicale sunt adesea eficiente în stadiile inițiale și moderate ale artrozei.

Managementul greutății

Reducerea greutății corporale reprezintă o componentă esențială în tratamentul artrozei gleznei la pacienții supraponderali sau obezi. Fiecare kilogram în plus exercită o presiune suplimentară asupra articulațiilor portante, inclusiv glezna, accelerând deteriorarea cartilajului. Studiile arată că o reducere de 5-10% din greutatea corporală poate diminua semnificativ durerea și poate îmbunătăți funcția articulară. Managementul greutății implică o abordare multidisciplinară, combinând modificări dietetice, activitate fizică regulată adaptată capacității pacientului și, eventual, consiliere comportamentală. Dieta mediteraneană, bogată în acizi grași omega-3, antioxidanți și compuși antiinflamatori, poate oferi beneficii suplimentare prin reducerea inflamației sistemice. Programele structurate de scădere în greutate, supervizate de specialiști în nutriție, au demonstrat rezultate superioare comparativ cu eforturile individuale neghidate.

Modificarea activității

Adaptarea activităților zilnice reprezintă o strategie importantă pentru reducerea stresului mecanic asupra gleznei afectate de artroză. Aceasta nu implică renunțarea la activitate fizică, ci mai degrabă reorientarea către exerciții cu impact redus. Activitățile cu impact ridicat precum alergarea, săriturile sau sporturile de contact trebuie înlocuite cu înotul, ciclismul, exercițiile în apă sau mersul pe distanțe moderate. Alternarea perioadelor de activitate cu cele de repaus previne suprasolicitarea articulației. Modificarea tehnicilor de efectuare a activităților cotidiene poate reduce stresul asupra gleznei, de exemplu, utilizarea liftului în locul scărilor, evitarea terenurilor neregulate sau a pantelor abrupte. Dispozitivele de asistență precum bastoanele sau cârjele pot redistribui parțial greutatea corporală, reducând încărcarea gleznei afectate. Aceste modificări trebuie individualizate în funcție de severitatea artrozei, nivelul de activitate anterior și obiectivele funcționale ale pacientului.

Fizioterapie și exerciții

Programele de fizioterapie joacă un rol central în managementul artrozei gleznei, vizând îmbunătățirea mobilității, creșterea forței musculare și optimizarea biomecanicii articulare. Exercițiile de mobilizare articulară mențin sau îmbunătățesc amplitudinea de mișcare a gleznei, prevenind contracturile și rigiditatea. Exercițiile de întărire musculară vizează în special mușchii gambei, peronieri și tibiali, care stabilizează glezna și absorb șocurile în timpul mersului. Antrenamentul proprioceptiv îmbunătățește stabilitatea dinamică a gleznei și reduce riscul de căderi. Tehnicile de mobilizare manuală aplicate de fizioterapeut pot ameliora mobilitatea articulară și pot reduce durerea. Electroterapia, ultrasunetele și terapia cu laser de joasă frecvență pot oferi efecte analgezice și antiinflamatorii complementare. Programele de fizioterapie trebuie personalizate în funcție de stadiul artrozei, nivelul de durere și obiectivele funcționale ale pacientului, cu progresie graduală a intensității exercițiilor.

Încălțăminte și dispozitive ortopedice

Încălțămintea adecvată și ortezele reprezintă componente importante ale tratamentului conservator al artrozei gleznei. Pantofii trebuie să ofere suport adecvat, amortizare și stabilitate, având o talpă suficient de rigidă pentru a limita mișcările dureroase ale gleznei. Tocurile înalte trebuie evitate, deoarece cresc presiunea pe articulația gleznei. Ortezele pentru gleznă variază de la suporturi elastice simple până la orteze rigide care limitează specific anumite mișcări. Ortezele funcționale pot îmbunătăți stabilitatea gleznei și pot reduce durerea în timpul activităților. Tălpile personalizate (ortezele plantare) pot corecta dezalinierea piciorului și pot redistribui presiunea, reducând stresul asupra zonelor afectate ale gleznei. Dispozitivele ortopedice precum ghetele Walker sau ortezele tip AFO (ankle-foot orthosis) pot fi necesare în cazurile mai severe, oferind imobilizare parțială și reducerea încărcării articulare. Aceste dispozitive trebuie prescrise și adaptate individual de către specialiști în ortopedie sau podiatrie.

Managementul durerii

Analgezice disponibile fără prescripție medicală: Medicamentele analgezice care nu necesită rețetă reprezintă prima linie de tratament farmacologic pentru durerea din artroza gleznei. Paracetamolul (acetaminofenul) este adesea recomandat inițial datorită profilului său de siguranță relativ bun, fiind eficient pentru durerea ușoară spre moderată. Dozele recomandate sunt de 500-1000 mg la fiecare 6-8 ore, fără a depăși 4000 mg pe zi. Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) topice, precum gelul sau crema cu diclofenac, oferă efecte analgezice și antiinflamatorii locale, cu absorbție sistemică minimă și risc redus de efecte adverse. AINS orale disponibile fără prescripție, precum ibuprofenul (400-800 mg la fiecare 6-8 ore) sau naproxenul (220-440 mg la fiecare 8-12 ore), pot fi utilizate pentru perioade scurte în episoadele de exacerbare a durerii. Utilizarea acestor medicamente trebuie să respecte dozele recomandate și durata limitată de administrare, iar pacienții cu afecțiuni precum hipertensiune, boli renale sau ulcer gastric trebuie să consulte medicul înainte de utilizare.

Terapia cu gheață și căldură: Aplicațiile locale de gheață și căldură reprezintă metode simple, accesibile și eficiente pentru ameliorarea durerii și inflamației în artroza gleznei. Crioterapia (aplicarea gheții) este recomandată în special după activitate fizică sau în perioadele de exacerbare a durerii și inflamației. Gheața reduce fluxul sanguin local, diminuează edemul și are efect analgezic prin reducerea conducerii nervoase. Aplicațiile se fac timp de 15-20 de minute, de 3-4 ori pe zi, utilizând pungi cu gheață învelite într-un prosop subțire pentru a preveni leziunile cutanate. Termoterapia (aplicarea căldurii) este benefică pentru reducerea rigidității matinale și relaxarea musculaturii tensionate din jurul gleznei. Căldura crește fluxul sanguin local, ameliorează rigiditatea și îmbunătățește elasticitatea țesuturilor moi. Compresele calde, băile calde sau pernele termice pot fi aplicate timp de 15-20 de minute. Unii pacienți beneficiază de alternarea aplicațiilor de gheață și căldură (contrast termic), care stimulează circulația și reduce inflamația.

Repaus și elevație: Repausul relativ și elevarea membrului afectat reprezintă măsuri importante în managementul episoadelor acute de durere și inflamație în artroza gleznei. Repausul relativ implică reducerea temporară a activităților care exacerbează simptomele, fără imobilizarea completă a articulației, care ar putea duce la rigiditate și atrofie musculară. Perioadele scurte de repaus trebuie alternate cu activitate fizică moderată și exerciții terapeutice pentru a menține mobilitatea și forța musculară. Elevarea membrului inferior, de preferință deasupra nivelului inimii, reduce edemul prin facilitarea drenajului venos și limfatic. Această poziție trebuie menținută timp de 15-30 de minute, de mai multe ori pe zi, în special după perioade de activitate prelungită sau la sfârșitul zilei. Combinarea elevației cu aplicații de gheață potențează efectul antiinflamator. În perioadele de exacerbare severă, imobilizarea temporară cu orteze sau bandaje elastice poate fi benefică, dar trebuie limitată la câteva zile pentru a preveni efectele negative ale imobilizării prelungite.

Intervenții medicale

Intervențiile medicale pentru artroza gleznei includ tratamente farmacologice și proceduri minim invazive care vizează reducerea durerii, ameliorarea inflamației și îmbunătățirea funcției articulare. Aceste abordări sunt indicate atunci când măsurile conservative inițiale nu oferă un control adecvat al simptomelor.

Medicație orală

Tratamentul medicamentos oral reprezintă o componentă importantă în managementul artrozei gleznei moderate sau severe. Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) prescrise, precum diclofenacul, meloxicamul sau celecoxibul, oferă efecte analgezice și antiinflamatorii superioare celor disponibile fără prescripție. Acestea trebuie utilizate la cea mai mică doză eficientă și pentru perioade limitate, sub supravegherea medicului, din cauza riscurilor cardiovasculare, gastrointestinale și renale. Analgezicele opioide slabe, precum tramadolul, pot fi considerate pentru durerea moderată spre severă care nu răspunde la AINS, dar utilizarea lor trebuie limitată temporal din cauza potențialului de dependență. Medicamentele condroprotectoare, precum sulfatul de glucozamină și condroitina, au efecte modeste în reducerea durerii și potențial în încetinirea progresiei bolii, deși dovezile științifice rămân controversate. Duloxetina, un inhibitor al recaptării serotoninei și norepinefrinei, a demonstrat eficacitate în managementul durerii cronice din artroză prin modularea transmiterii semnalelor dureroase la nivel central.

Terapii injectabile

Injecții cu corticosteroizi: Injecțiile intraarticulare cu corticosteroizi reprezintă o opțiune terapeutică valoroasă pentru episoadele acute de durere și inflamație în artroza gleznei. Medicamentele utilizate frecvent includ betametazona, triamcinolona sau metilprednisolonul, administrate direct în articulația gleznei sub ghidaj ecografic sau fluoroscopic pentru a asigura plasarea precisă. Aceste injecții oferă efecte antiinflamatorii puternice și ameliorarea rapidă a durerii, efectele începând în 24-48 de ore și putând dura între 2 și 12 săptămâni. Beneficiul principal constă în reducerea promptă a inflamației sinoviale și a edemului, permițând pacientului să participe mai eficient la programele de fizioterapie. Totuși, utilizarea repetată a injecțiilor cu corticosteroizi (mai mult de 3-4 injecții pe an) poate accelera deteriorarea cartilajului și poate slăbi structurile periarticulare. Efectele adverse potențiale includ hiperglicemia tranzitorie la pacienții diabetici, atrofia țesuturilor moi și, foarte rar, infecția articulară. Aceste injecții sunt considerate o măsură temporară, nu o soluție pe termen lung pentru artroza gleznei.

Injecții cu acid hialuronic: Viscosuplimentarea prin injecții intraarticulare cu acid hialuronic reprezintă o alternativă terapeutică pentru pacienții cu artroză de gleznă care nu răspund adecvat la tratamentele conservative. Acidul hialuronic este un component natural al lichidului sinovial, responsabil pentru vâscozitatea și proprietățile lubrifiantă ale acestuia. Injecțiile intraarticulare cu acid hialuronic vizează restabilirea proprietăților reologice ale lichidului sinovial, îmbunătățind astfel lubrifierea articulară și absorbția șocurilor. Preparatele disponibile variază în funcție de greutatea moleculară și concentrație, fiind administrate în regimuri de 1-5 injecții la intervale săptămânale. Efectele benefice includ reducerea durerii, îmbunătățirea mobilității și potențial efecte condroprotectoare. Ameliorarea simptomelor apare de obicei după 2-4 săptămâni și poate persista 6-12 luni. Deși eficacitatea în artroza gleznei este mai puțin documentată comparativ cu artroza genunchiului, studiile disponibile sugerează beneficii similare. Efectele adverse sunt rare și includ reacții locale tranzitorii precum durere, edem sau eritem la locul injecției.

Terapia cu plasmă bogată în trombocite (PRP): Injecțiile cu plasmă bogată în trombocite reprezintă o abordare terapeutică inovatoare, bazată pe potențialul regenerativ al factorilor de creștere derivați din trombocitele pacientului. Procedura implică recoltarea sângelui pacientului, centrifugarea acestuia pentru a concentra trombocitele și injectarea plasmei rezultate în articulația gleznei. Trombocitele eliberează factori de creștere care stimulează procesele reparatorii în cartilajul articular, reduc inflamația și modulează durerea. Studiile clinice sugerează că PRP poate ameliora semnificativ durerea și funcția articulară la pacienții cu artroză de gleznă, cu efecte care pot persista 6-12 luni. Beneficiile potențiale includ reducerea durerii, îmbunătățirea mobilității și posibila încetinire a progresiei bolii. Fiind un produs autolog, riscul de reacții adverse este minim, deși pot apărea durere tranzitorie și inflamație după injecție. Protocolul optimal de administrare (numărul de injecții, intervalul dintre acestea, compoziția PRP) rămâne încă subiect de cercetare, iar eficacitatea pe termen lung necesită studii suplimentare.

Terapia cu celule stem: Injecțiile cu celule stem mezenchimale reprezintă o abordare experimentală promițătoare în tratamentul artrozei gleznei. Aceste celule multipotente pot fi derivate din măduva osoasă, țesutul adipos sau alte surse și posedă capacitatea de a se diferenția în diverse tipuri celulare, inclusiv condrocite. Mecanismele de acțiune includ efecte antiinflamatorii, imunomodulatoare și regenerative. Celulele stem secretă factori trofici care stimulează repararea cartilajului, reduc inflamația sinovială și modulează micromediul articular. Studiile preliminare sugerează beneficii semnificative în reducerea durerii și îmbunătățirea funcției articulare, cu potențialul de a modifica evoluția naturală a bolii. Procedura implică recoltarea celulelor stem (de obicei din măduva osoasă sau țesutul adipos), procesarea și concentrarea acestora, urmată de injectarea intraarticulară. Deși rezultatele inițiale sunt promițătoare, terapia cu celule stem pentru artroza gleznei rămâne în stadiu investigațional, cu protocoale nestandardizate și dovezi limitate privind eficacitatea și siguranța pe termen lung. Costurile ridicate și disponibilitatea limitată restricționează în prezent utilizarea pe scară largă a acestei terapii.

Opțiuni de tratament chirurgical

Intervențiile chirurgicale sunt rezervate cazurilor de artroză de gleznă care nu răspund la tratamentele conservative și în care durerea și limitarea funcțională afectează semnificativ calitatea vieții. Abordările chirurgicale variază de la proceduri minim invazive până la înlocuirea totală a articulației.

Debridarea artroscopică: Artroscopia gleznei reprezintă o procedură minim invazivă care permite vizualizarea directă a interiorului articulației prin incizii mici și utilizarea unui artroscop (cameră video miniaturală). Debridarea artroscopică implică îndepărtarea fragmentelor libere de cartilaj, a osteofitelor mici, a țesutului sinovial inflamat și a aderențelor care limitează mobilitatea. Procedura poate include și microfracturarea, o tehnică prin care se creează mici perforații în osul subcondral pentru a stimula formarea de fibrocartilaj. Beneficiile includ recuperare mai rapidă comparativ cu chirurgia deschisă, durere postoperatorie redusă și complicații mai puține. Debridarea artroscopică este indicată în special în stadiile inițiale ale artrozei, când leziunile cartilaginoase sunt focale și există simptome mecanice precum blocaje sau prinderi. Rezultatele sunt mai bune la pacienții tineri, cu leziuni izolate și fără dezalinieri semnificative. Ameliorarea simptomelor poate dura între 1 și 5 ani, dar procedura nu oprește progresia naturală a artrozei.

Osteotomia pentru malaliniament: Osteotomia reprezintă o procedură chirurgicală care implică tăierea și realinierea oaselor pentru a corecta dezaxările și a redistribui forțele de încărcare în articulația gleznei. Această intervenție este indicată în special în artroza asimetrică, când deteriorarea cartilajului afectează predominant o parte a articulației, iar cealaltă parte rămâne relativ intactă. Osteotomia supramaleolară corectează dezalinierea tibiei distale, în timp ce osteotomia de calcaneu adresează deformările retropiciorului. Procedura poate fi realizată prin adăugare (introducerea unui grefon osos) sau prin sustragere (îndepărtarea unei porțiuni de os). Beneficiile includ reducerea durerii, îmbunătățirea funcției și potențiala încetinire a progresiei artrozei prin redistribuirea presiunii pe zonele de cartilaj sănătos. Candidații ideali sunt pacienții tineri, activi, cu artroză post-traumatică și dezaliniere identificabilă. Recuperarea necesită adesea 3-6 luni până la revenirea la activitățile complete, iar fixarea internă (plăci și șuruburi) este de obicei necesară pentru stabilizarea osteotomiei în timpul vindecării.

Artroplastia totală de gleznă: Artroplastia totală de gleznă (ATG) implică înlocuirea suprafețelor articulare deteriorate cu componente protetice. Procedura modernă utilizează de obicei implanturi cu trei componente: o componentă tibială metalică, o componentă talară metalică și un insert din polietilenă între acestea. Intervenția chirurgicală necesită o incizie anterioară la nivelul gleznei, rezecția precisă a suprafețelor articulare deteriorate și implantarea componentelor protetice cu sau fără ciment. Beneficiile includ ameliorarea semnificativă a durerii și îmbunătățirea mobilității, permițând pacienților să revină la activități cotidiene fără disconfort. Spre deosebire de artrodeză, ATG păstrează mobilitatea gleznei, reducând stresul asupra articulațiilor adiacente. Candidații ideali sunt pacienții vârstnici (peste 60 de ani), cu activitate moderată și fără deformări severe sau instabilitate ligamentară. Contraindicațiile includ infecția activă, osteoporoza severă, neuroartropatia și activitățile cu impact ridicat. Deși durabilitatea implanturilor s-a îmbunătățit semnificativ, rata de supraviețuire la 10 ani variază între 70% și 90%, fiind inferioară protezelor de șold sau genunchi.

Artrodeza gleznei: Artrodeza (fuziunea) reprezintă o procedură chirurgicală care elimină articulația afectată prin fuzionarea tibiei cu talusul, creând un singur bloc osos. Această intervenție poate fi realizată prin tehnici deschise sau artroscopice, utilizând șuruburi, plăci sau tije intramedulare pentru fixare. Suprafețele articulare sunt îndepărtate până la os sănătos, iar poziția optimă de fuziune este ușoară dorsiflexie (5-10 grade), pentru a facilita mersul. Artrodeza oferă o ameliorare excelentă și durabilă a durerii, fiind considerată standardul de aur pentru artroza gleznei avansată la pacienții tineri, activi. Principalul dezavantaj este pierderea mobilității gleznei, care necesită adaptări ale mersului și poate accelera artroza articulațiilor adiacente (subtalară, mediotarsiană) pe termen lung. Rata de fuziune reușită este de 85-95%, iar complicațiile potențiale includ pseudartroza (lipsa fuziunii), infecția și durerea persistentă. Recuperarea completă necesită 4-6 luni, iar pacienții pot reveni la majoritatea activităților cotidiene și chiar la unele activități sportive cu impact redus.

Chirurgia pentru monturi: Chirurgia pentru hallux valgus (monturi) poate fi necesară la pacienții cu artroză de gleznă care au dezvoltat această deformare secundar modificării biomecanicii mersului. Procedurile variază în funcție de severitatea deformării și pot include osteotomia primului metatarsian, osteotomia falangei proximale, artrodeza articulației metatarsofalangiene sau combinații ale acestora. Tehnicile minim invazive au câștigat popularitate datorită inciziilor mai mici și recuperării mai rapide. Obiectivele intervenției sunt corectarea deformării, ameliorarea durerii și îmbunătățirea funcției piciorului. Procedura este adesea realizată concomitent sau secvențial cu tratamentul artrozei gleznei, deoarece corectarea biomecanicii antepiciorului poate îmbunătăți distribuția presiunii pe întregul membru inferior. Recuperarea implică protecția inițială a zonei operate, urmată de mobilizare progresivă și reluarea încărcării complete după 6-8 săptămâni. Rezultatele sunt în general bune, cu ameliorarea durerii și îmbunătățirea funcției, deși rata de recidivă variază între 5% și 15%, în funcție de tehnica utilizată și de severitatea inițială a deformării.

Reabilitare și recuperare

Reabilitarea reprezintă o componentă esențială în managementul artrozei gleznei, indiferent dacă tratamentul este conservator sau chirurgical. Programele de recuperare bine structurate pot maximiza rezultatele funcționale și pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții pacienților.

Recuperarea post-tratament conservator: Reabilitarea după tratamentul conservator al artrozei gleznei urmărește îmbunătățirea funcției articulare și reducerea simptomelor prin abordări nechirurgicale. Programul începe cu controlul durerii și inflamației prin repaus relativ, aplicații de gheață și medicație adecvată. Exercițiile de mobilizare articulară sunt introduse gradual pentru a menține sau îmbunătăți amplitudinea de mișcare, începând cu mișcări pasive și progresând către mișcări active asistate și apoi active complete. Întărirea musculară vizează inițial contracții izometrice ale mușchilor gambei, progresând către exerciții cu rezistență pentru mușchii peronieri, tibiali și gastrocnemieni. Antrenamentul proprioceptiv, esențial pentru stabilitatea gleznei, include exerciții de echilibru pe suprafețe stabile, progresând către suprafețe instabile. Terapia manuală, inclusiv mobilizarea articulară și stretching-ul, poate îmbunătăți mobilitatea și poate reduce durerea. Modalitățile fizice precum ultrasunetele, electroterapia sau laserterapia pot completa programul. Progresul este monitorizat regulat, iar intensitatea exercițiilor este ajustată în funcție de răspunsul individual și de toleranța la durere.

Recuperarea post-chirurgicală: Reabilitarea după intervențiile chirurgicale pentru artroza gleznei variază în funcție de procedura efectuată, dar urmează principii generale comune. După debridarea artroscopică, mobilizarea începe precoce, cu exerciții de mișcare activă în limitele toleranței, progresând rapid către întărire musculară și reluarea încărcării complete în 2-4 săptămâni. După osteotomie, protocolul este mai conservator, cu protecția inițială a zonei operate și încărcare parțială timp de 6-8 săptămâni, urmată de recuperare progresivă a mobilității și forței. După artroplastia totală de gleznă, reabilitarea începe cu mobilizare precoce pentru prevenirea aderențelor, dar cu restricții de încărcare timp de 4-6 săptămâni. Exercițiile de întărire musculară și propriocepție sunt introduse gradual, cu accent pe controlul biomecanic al gleznei protetice. După artrodeză, reabilitarea se concentrează pe adaptarea la noua biomecanică a mersului, întărirea musculaturii proximale și distale de fuziune și prevenirea suprasolicitării articulațiilor adiacente. În toate cazurile, educația pacientului privind protecția articulară, managementul durerii și adaptările activităților reprezintă componente esențiale ale programului de recuperare.

Cronologia recuperării: Durata și etapele recuperării după tratamentul artrozei gleznei variază considerabil în funcție de severitatea bolii, tipul de intervenție și caracteristicile individuale ale pacientului. După tratamentul conservator, îmbunătățirile simptomatice pot apărea în 2-4 săptămâni, dar programele complete de reabilitare durează adesea 3-6 luni pentru rezultate optime. După debridarea artroscopică, pacienții pot reveni la activități ușoare în 2-3 săptămâni și la nivelul funcțional anterior în 6-12 săptămâni. Recuperarea după osteotomie este mai îndelungată, necesitând 3-4 luni pentru vindecare osoasă completă și 6-9 luni pentru revenirea la activități complete. După artroplastia totală de gleznă, pacienții pot începe încărcarea parțială la 2-4 săptămâni, încărcarea completă la 6-8 săptămâni și pot atinge nivelul funcțional maxim la 6-12 luni postoperator. Artrodeza necesită 3-4 luni pentru fuziune osoasă completă și 6-9 luni pentru adaptarea la noua biomecanică a mersului. Aceste intervale sunt orientative, recuperarea fiind influențată de complianța la programul de reabilitare, comorbidități și factori individuali precum vârsta și nivelul de activitate preoperator.

Revenirea la activități: Reluarea activităților după tratamentul artrozei gleznei trebuie să fie graduală și adaptată tipului de intervenție și obiectivelor individuale ale pacientului. După tratamentul conservator, pacienții pot menține majoritatea activităților cotidiene, dar pot necesita modificări ale activităților sportive sau recreaționale de impact ridicat. După debridarea artroscopică, majoritatea pacienților pot reveni la activități recreaționale cu impact redus în 2-3 luni, deși activitățile cu impact ridicat pot rămâne limitate. După osteotomie, revenirea la activități sportive este posibilă în 6-9 luni, cu preferință pentru sporturi cu impact redus precum înotul, ciclismul sau golful. După artroplastia totală de gleznă, pacienții sunt încurajați să mențină activități cu impact redus precum mersul, înotul sau ciclismul, dar să evite alergarea, săriturile sau sporturile de contact pentru a maximiza longevitatea protezei. După artrodeză, pacienții pot reveni la majoritatea activităților cotidiene și chiar la unele activități sportive, deși vor exista limitări în activitățile care necesită mobilitatea gleznei, precum dansul sau alergarea pe teren accidentat. În toate cazurile, revenirea la activitate trebuie ghidată de absența durerii, recuperarea adecvată a forței musculare și stabilității, și recomandările specifice ale echipei medicale.

Strategii de prevenție

Prevenția primară și secundară joacă un rol important în managementul artrozei gleznei, vizând reducerea riscului de apariție a bolii sau încetinirea progresiei acesteia la persoanele deja afectate.

Menținerea unei greutăți sănătoase: Controlul greutății corporale reprezintă una dintre cele mai eficiente strategii de prevenție a artrozei gleznei. Excesul ponderal crește semnificativ forțele care acționează asupra articulațiilor portante, inclusiv glezna, accelerând deteriorarea cartilajului. Studiile arată că pentru fiecare kilogram în plus, presiunea asupra articulațiilor membrelor inferioare crește de până la patru ori în timpul activităților dinamice. Menținerea unui indice de masă corporală în limite normale reduce acest stres mecanic și diminuează inflamația sistemică asociată țesutului adipos în exces. Strategiile eficiente includ o dietă echilibrată, bogată în fructe, legume, proteine slabe și grăsimi sănătoase, combinată cu activitate fizică regulată adaptată capacității individuale. Programele de management al greutății supervizate de specialiști, care includ consiliere nutrițională și comportamentală, oferă rezultate superioare și mai durabile comparativ cu eforturile individuale nestructurate.

Încălțăminte adecvată: Alegerea încălțămintei corespunzătoare reprezintă o componentă esențială în prevenția și managementul artrozei gleznei. Pantofii trebuie să ofere suport adecvat arcului plantar, stabilitate laterală și amortizare suficientă pentru absorbția șocurilor. Talpa trebuie să fie flexibilă la nivelul metatarsienelor, dar suficient de rigidă în zona mediană pentru a limita mișcările excesive ale gleznei. Tocurile înalte trebuie evitate, deoarece modifică biomecanica gleznei și cresc presiunea pe articulație. Încălțămintea sportivă trebuie să fie specifică activității practicate și înlocuită regulat (la aproximativ 500-800 km pentru pantofii de alergare). Pentru persoanele cu deformări ale piciorului, precum piciorul plat sau cel cav, ortezele plantare personalizate pot corecta aliniamentul și pot distribui mai uniform presiunea. Încălțămintea terapeutică, cu talpă rotunjită sau cu inserții speciale, poate fi benefică pentru pacienții cu artroză stabilită, reducând durerea și îmbunătățind funcționalitatea în timpul mersului.

Exerciții și întărire musculară: Programele regulate de exerciții fizice joacă un rol crucial în prevenția artrozei gleznei prin întărirea musculaturii care susține și stabilizează articulația. Mușchii puternici ai gambei, în special peronieri, tibiali și gastrocnemieni, absorb șocurile și reduc stresul mecanic asupra cartilajului articular. Exercițiile de întărire trebuie să fie progresive, începând cu contracții izometrice și evoluând către exerciții cu rezistență. Antrenamentul proprioceptiv, care include exerciții de echilibru pe diverse suprafețe, îmbunătățește stabilitatea dinamică a gleznei și reduce riscul de entorse. Exercițiile de mobilitate articulară mențin amplitudinea normală de mișcare și previn contracturile. Activitățile aerobice cu impact redus, precum înotul, ciclismul sau mersul pe distanțe moderate, îmbunătățesc condiția cardiovasculară fără a suprasolicita glezna. Stretching-ul regulat al tendonului lui Ahile și al mușchilor gambei previne rigiditatea și menține biomecanica normală a gleznei. Programele de exerciții trebuie personalizate în funcție de vârstă, nivel de condiție fizică și prezența altor afecțiuni, ideală fiind supervizarea inițială de către un fizioterapeut.

Tratamentul precoce al leziunilor gleznei: Managementul prompt și adecvat al traumatismelor gleznei reprezintă o strategie esențială pentru prevenția artrozei post-traumatice, care constituie majoritatea cazurilor de artroză de gleznă. Entorsele de gleznă, chiar și cele aparent minore, necesită evaluare medicală pentru a exclude leziuni osoase sau ligamentare semnificative. Protocolul RICE (Rest – repaus, Ice – gheață, Compression – compresie, Elevation – elevație) trebuie aplicat prompt după traumatism pentru a limita inflamația și edemul. Imobilizarea adecvată, când este indicată, trebuie respectată pentru perioada recomandată, evitând atât imobilizarea insuficientă, cât și cea prelungită. Programele de reabilitare după traumatisme trebuie urmate complet, chiar și după dispariția durerii, pentru a restabili forța musculară, propriocepția și stabilitatea articulară. Fracturile gleznei, în special cele intraarticulare, necesită reducere anatomică și fixare stabilă pentru a preveni incongruența articulară reziduală. Leziunile osteocondrale trebuie identificate și tratate precoce prin tehnici de prezervare a cartilajului. Evaluarea și corectarea factorilor biomecanici predispozanți, precum instabilitatea cronică sau dezalinierea, pot preveni traumatismele recurente și progresia către artroză.