Epicondilita mediala: cauze, simptome si optiuni de tratament

Simptomele includ durere pe partea interioară a cotului, slăbiciune la prindere și disconfort în timpul activităților care solicită încheietura mâinii. Diagnosticul se bazează pe istoricul medical și examinarea fizică, iar tratamentul implică o combinație de repaus, fizioterapie și, în unele cazuri, intervenții medicale specifice.

Înțelegerea epicondilitei mediale

Epicondilita medială este o afecțiune care implică tendoanele flexoare și pronatoare ale antebrațului, care se atașează de epicondilul medial al humerusului. Această condiție se caracterizează prin degenerarea și inflamația acestor tendoane, ceea ce duce la durere și disfuncție la nivelul cotului și antebrațului.

Definiție și denumiri alternative: Epicondilita medială este cunoscută sub diverse nume, inclusiv cotul jucătorului de golf, tendinita flexorilor/pronatorilor sau epicondilita medială. Aceste denumiri reflectă natura afecțiunii și localizarea sa anatomică. Termenul de epicondilită sugerează o inflamație, deși în realitate procesul patologic implică mai degrabă o degenerare a tendonului decât o inflamație acută.

Mușchii și tendoanele afectate: Principalele structuri implicate în epicondilita medială sunt tendoanele mușchilor flexori ai încheieturii mâinii și pronatori ai antebrațului. Aceste tendoane se atașează de epicondilul medial al humerusului, o proeminență osoasă pe partea interioară a cotului. Mușchii cei mai frecvent afectați sunt flexorul radial al carpului și pronatorul rotund. Acești mușchi joacă un rol crucial în mișcările de flexie a încheieturii mâinii și pronație a antebrațului, ceea ce explică simptomele caracteristice ale afecțiunii.

Prevalența și demografia: Epicondilita medială este mai puțin frecventă decât epicondilita laterală (cotul jucătorului de tenis), reprezentând aproximativ 10-20% din toate cazurile de epicondilită. Afecțiunea apare mai frecvent la adulții cu vârste cuprinse între 40 și 60 de ani, afectând în mod egal bărbații și femeile. Deși este asociată adesea cu activitățile sportive, majoritatea cazurilor apar la persoane care nu practică sporturi, ci sunt implicate în activități ocupaționale sau recreative care solicită mișcări repetitive ale antebrațului și încheieturii mâinii.

Cauzele și factorii de risc

Epicondilita medială este rezultatul unor factori complecși care interacționează pentru a produce leziuni la nivelul tendoanelor flexoare și pronatoare. Înțelegerea acestor cauze și factori de risc este esențială pentru prevenirea și gestionarea eficientă a afecțiunii.

Activități cu stres repetitiv: Mișcările repetitive care implică flexia încheieturii mâinii și pronația antebrațului reprezintă principala cauză a epicondilitei mediale. Aceste mișcări pot duce la microtraumatisme cumulative la nivelul tendoanelor, provocând în timp degenerarea și inflamația acestora. Activitățile frecvent asociate cu dezvoltarea acestei afecțiuni includ golful, aruncarea în baseball, tenisul (în special lovitura de forehand) și alte sporturi care necesită prindere și rotație a antebrațului.

Trauma bruscă: În unele cazuri, epicondilita medială poate fi declanșată de o singură leziune traumatică acută. Acest lucru poate implica o mișcare bruscă și forțată a antebrațului sau o lovitură directă asupra epicondilului medial. Deși mai puțin frecventă decât dezvoltarea graduală prin suprasolicitare repetitivă, trauma acută poate accelera apariția simptomelor sau poate exacerba o condiție preexistentă.

Riscuri ocupaționale: Anumite profesii prezintă un risc crescut de dezvoltare a epicondilitei mediale din cauza naturii repetitive a sarcinilor efectuate. Printre acestea se numără tâmplarii, instalatorii, măcelarii, constructorii și persoanele care lucrează în fabrici sau pe linii de asamblare. Utilizarea frecventă a uneltelor manuale, în special cele care vibrează, poate crește semnificativ riscul de dezvoltare a acestei afecțiuni.

Activități sportive: Deși denumirea de „cotul jucătorului de golf” sugerează o legătură strânsă cu acest sport, epicondilita medială poate afecta practicanții multor alte discipline sportive. Aruncătorii de baseball, jucătorii de tenis (în special cei care folosesc lovituri de forehand puternice), jucătorii de fotbal american, aruncătorii de suliță și practicanții de escaladă sunt printre cei mai expuși riscului. Tehnica incorectă, echipamentul neadecvat sau antrenamentul excesiv pot contribui la apariția afecțiunii.

Vârsta și genul: Epicondilita medială afectează cel mai frecvent adulții cu vârste cuprinse între 40 și 60 de ani. Această predispoziție legată de vârstă poate fi atribuită schimbărilor degenerative naturale ale tendoanelor odată cu înaintarea în vârstă, care le fac mai susceptibile la leziuni. În ceea ce privește genul, studiile nu au arătat o diferență semnificativă între bărbați și femei în ceea ce privește incidența afecțiunii, sugerând că factorii de risc ocupaționali și comportamentali sunt mai importanți decât diferențele biologice între sexe.

Semne și simptome

Recunoașterea semnelor și simptomelor epicondilitei mediale este crucială pentru diagnosticarea precoce și inițierea promptă a tratamentului. Manifestările clinice ale acestei afecțiuni pot varia în intensitate și durată, dar există câteva caracteristici distinctive care ajută la identificarea sa.

Caracteristicile durerii: Durerea este simptomul principal al epicondilitei mediale și prezintă anumite trăsături specifice. Aceasta este localizată pe partea interioară a cotului, la nivelul sau în jurul epicondilului medial al humerusului. Durerea poate iradia de-a lungul părții interioare a antebrațului, uneori extinzându-se până la încheietura mâinii sau chiar la degete. Intensitatea durerii variază de la o senzație de disconfort ușor până la o durere acută, care poate limita semnificativ mișcările cotului și antebrațului. Caracteristic, durerea se accentuează la efectuarea anumitor mișcări, în special la flexia încheieturii mâinii împotriva rezistenței sau la pronația antebrațului. Activități simple precum ridicarea unei cești de cafea, deschiderea unui borcan sau strângerea mâinii cuiva pot deveni dificile și dureroase.

Limitări funcționale: Epicondilita medială poate afecta semnificativ capacitatea unei persoane de a efectua activități zilnice și profesionale. Pacienții pot experimenta dificultăți în realizarea sarcinilor care implică prinderea, ridicarea obiectelor sau rotirea antebrațului. Activitățile simple, precum deschiderea ușilor, strângerea mâinilor sau utilizarea instrumentelor, pot deveni problematice. În cazuri severe, forța de prindere poate fi redusă semnificativ, afectând performanța în activitățile sportive sau ocupaționale care necesită precizie și putere în mâini și antebrațe.

Simptome asociate: Pe lângă durerea caracteristică, pacienții cu epicondilită medială pot prezenta o serie de simptome asociate. Acestea includ rigiditate la nivelul cotului, în special dimineața sau după perioade de inactivitate, senzație de slăbiciune în mână și antebraț, și disconfort la atingerea sau presiunea asupra zonei afectate. Unii pacienți pot experimenta parestezii sau amorțeală care radiază de-a lungul antebrațului până la degete, în special degetul inelar și cel mic, din cauza iritării nervului ulnar. Aceste simptome pot varia în intensitate și pot fi exacerbate de activitățile care solicită mușchii flexori și pronatori.

Progresia simptomelor: Evoluția epicondilitei mediale poate varia considerabil de la un pacient la altul. În stadiile incipiente, durerea poate fi ușoară și intermitentă, apărând doar în timpul activităților specifice. Pe măsură ce afecțiunea progresează, durerea poate deveni mai intensă, persistentă și poate fi declanșată de activități din ce în ce mai ușoare. În cazurile cronice, pacienții pot experimenta durere constantă, chiar și în repaus, și pot dezvolta o reducere semnificativă a forței și mobilității cotului. Fără tratament adecvat, simptomele pot persista luni sau chiar ani, afectând semnificativ calitatea vieții și capacitatea de muncă a persoanei afectate.

Diagnostic

Diagnosticul epicondilitei mediale se bazează pe o combinație de evaluare clinică, examinare fizică și, în unele cazuri, investigații imagistice. O anamneză detaliată și o examinare atentă sunt esențiale pentru a diferenția această afecțiune de alte cauze ale durerii de cot și pentru a determina severitatea și durata simptomelor.

Examinarea clinică: Procesul de diagnostic începe cu o anamneză amănunțită, în care medicul va întreba despre natura și durata simptomelor, factorii declanșatori și activitățile care agravează durerea. Se vor explora antecedentele medicale, ocupația pacientului și activitățile recreative. Examinarea fizică include inspecția vizuală a cotului pentru a observa eventuale umflături sau modificări ale culorii pielii. Palparea zonei epicondilului medial și a mușchilor flexori-pronatori adiacenți va evidenția punctele de sensibilitate. Medicul va evalua, de asemenea, amplitudinea mișcărilor cotului și forța de prindere a mâinii.

Teste fizice: Pentru a confirma diagnosticul de epicondilită medială, medicii utilizează diverse teste specifice. Testul de flexie a încheieturii mâinii împotriva rezistenței implică flexia încheieturii mâinii în timp ce examinatorul opune rezistență, ceea ce de obicei provoacă durere la nivelul epicondilului medial în cazul epicondilitei. Testul de pronație împotriva rezistenței, în care pacientul încearcă să rotească palma în jos împotriva rezistenței, poate exacerba, de asemenea, durerea. Alte teste includ testul scaunului, în care pacientul încearcă să ridice un scaun ținând de spătarul acestuia, și testul de flexie a degetului mijlociu împotriva rezistenței.

Studii imagistice: Deși diagnosticul epicondilitei mediale este în principal clinic, în anumite cazuri pot fi necesare investigații imagistice pentru a exclude alte patologii sau pentru a evalua severitatea afecțiunii. Radiografiile simple pot fi utile pentru a exclude fracturi, artroză sau calcificări ale țesuturilor moi. Ecografia poate evidenția îngroșarea și degenerarea tendonului flexor-pronator și poate detecta rupturi parțiale. Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) oferă o vizualizare detaliată a țesuturilor moi și poate fi utilă în cazurile complexe sau atunci când se suspectează leziuni asociate ale ligamentelor sau nervilor.

Abordări de tratament conservator

Tratamentul conservator reprezintă prima linie de intervenție pentru majoritatea cazurilor de epicondilită medială. Acesta vizează reducerea durerii, promovarea vindecării țesuturilor și restabilirea funcției normale a cotului și antebrațului. Abordarea terapeutică este de obicei multidimensională, combinând diferite strategii pentru a obține cele mai bune rezultate.

Repaus și modificarea activității: Primul pas în tratamentul epicondilitei mediale implică reducerea sau eliminarea activităților care exacerbează simptomele. Acest lucru poate însemna evitarea temporară a sporturilor sau modificarea tehnicilor de lucru. Repausul nu trebuie să fie complet, ci mai degrabă să implice o reducere a intensității și frecvenței activităților problematice. Pacienții sunt încurajați să identifice și să modifice mișcările repetitive care pot contribui la stresul asupra tendoanelor afectate. Această abordare permite țesuturilor să se vindece, reducând în același timp riscul de atrofie musculară sau rigiditate articulară.

Managementul durerii: Controlul durerii este esențial în tratamentul epicondilitei mediale. Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS), cum ar fi ibuprofenul sau naproxenul, pot fi utilizate pentru a reduce durerea și inflamația. Acestea pot fi administrate oral sau sub formă de geluri topice aplicate direct pe zona afectată. Aplicarea locală de gheață sau comprese reci poate ajuta la reducerea durerii și a inflamației, în special după activități care solicită cotul. În unele cazuri, medicul poate recomanda injecții cu corticosteroizi pentru ameliorarea pe termen scurt a simptomelor severe, deși utilizarea acestora trebuie cântărită cu atenție din cauza potențialelor efecte secundare.

Fizioterapie: Fizioterapia joacă un rol crucial în recuperarea și prevenirea recurenței epicondilitei mediale. Programul de fizioterapie începe de obicei cu exerciții de întindere ușoară pentru a îmbunătăți flexibilitatea mușchilor flexori și pronatori. Pe măsură ce durerea se ameliorează, se introduc exerciții de întărire progresivă, concentrându-se inițial pe contracții izometrice și evoluând către exerciții excentrice. Tehnicile de mobilizare a țesuturilor moi, cum ar fi masajul transversal profund, pot fi utilizate pentru a promova vindecarea tendonului. Fizioterapeuții pot utiliza, de asemenea, modalități precum ultrasunetele sau stimularea electrică pentru a reduce durerea și a promova vindecarea țesuturilor.

Ortezare și suport: Utilizarea ortezelor poate oferi sprijin și ameliorare simptomatică în epicondilita medială. O orteză de contrapresiune, aplicată la aproximativ 2 cm sub epicondilul medial, poate ajuta la reducerea tensiunii asupra tendoanelor afectate prin redistribuirea forțelor de tracțiune. Ortezele de încheietură pot fi, de asemenea, benefice, în special în timpul activităților care implică flexia repetitivă a încheieturii mâinii. Este important ca ortezele să fie ajustate corect pentru a evita compresia excesivă și a asigura confortul pacientului. Utilizarea ortezelor trebuie combinată cu alte măsuri terapeutice și nu trebuie să înlocuiască programul de exerciții și modificările de activitate.

Modificări ergonomice: Adaptarea mediului de lucru și a tehnicilor utilizate în activitățile zilnice poate juca un rol semnificativ în tratamentul și prevenirea recurenței epicondilitei mediale. Pentru persoanele care lucrează la birou, aceasta poate implica ajustarea poziției tastaturii și a mouse-ului, utilizarea suporturilor pentru încheietura mâinii sau implementarea pauzelor regulate pentru a evita suprasolicitarea. În cazul activităților sportive, poate fi necesară modificarea tehnicii de lovire în tenis sau golf, sau ajustarea echipamentului, cum ar fi mărimea mânerului rachetei sau greutatea croselor de golf. Pentru muncitorii manuali, utilizarea uneltelor ergonomice și instruirea privind tehnicile corecte de ridicare și manipulare a obiectelor pot reduce stresul asupra cotului.

Opțiuni avansate de tratament

Pentru cazurile de epicondilită medială care nu răspund la tratamentele conservative, există opțiuni terapeutice avansate. Aceste metode vizează accelerarea procesului de vindecare, reducerea durerii și îmbunătățirea funcției cotului. Alegerea tratamentului depinde de severitatea simptomelor și de răspunsul individual al pacientului la intervențiile anterioare.

Tratamente non-chirurgicale

Injecții cu corticosteroizi: Injecțiile cu corticosteroizi reprezintă o opțiune terapeutică pentru cazurile de epicondilită medială care nu răspund la tratamentele conservative inițiale. Aceste injecții constau în administrarea locală a unui corticosteroid, adesea combinat cu un anestezic local, în zona afectată din jurul epicondilului medial. Efectul antiinflamator puternic al corticosteroizilor poate oferi o ameliorare rapidă a durerii și inflamației. Cu toate acestea, utilizarea lor trebuie făcută cu precauție, deoarece pot exista efecte secundare precum atrofia țesuturilor locale sau slăbirea tendoanelor. De obicei, se recomandă limitarea la una sau două injecții, cu un interval de cel puțin câteva luni între ele.

Terapia cu plasmă îmbogățită cu trombocite: Terapia cu plasmă îmbogățită cu trombocite reprezintă o abordare inovatoare în tratamentul epicondilitei mediale. Această procedură implică prelevarea unei cantități mici de sânge de la pacient, centrifugarea acestuia pentru a concentra trombocitele și factorii de creștere, și apoi injectarea acestui concentrat în zona afectată. Scopul este de a stimula procesele naturale de vindecare ale organismului, promovând regenerarea țesuturilor și reducerea inflamației. Studiile au arătat rezultate promițătoare în ceea ce privește ameliorarea durerii și îmbunătățirea funcției, cu efecte de lungă durată în multe cazuri.

Terapia cu unde de șoc extracorporale: Terapia cu unde de șoc extracorporale este o metodă neinvazivă utilizată în tratamentul epicondilitei mediale cronice. Această tehnică implică aplicarea unor unde de presiune de înaltă energie asupra zonei afectate, folosind un dispozitiv special. Undele de șoc stimulează microcirculația sanguină și metabolismul celular, promovând vindecarea naturală a țesuturilor. De asemenea, această terapie poate ajuta la descompunerea depozitelor de calciu și la reducerea inflamației. Tratamentul se efectuează de obicei în mai multe ședințe și poate oferi o ameliorare semnificativă a durerii și o îmbunătățire a funcției cotului pentru mulți pacienți.

Intervenție chirurgicală

Indicații pentru intervenția chirurgicală: Intervenția chirurgicală pentru epicondilita medială este luată în considerare atunci când tratamentele conservative și opțiunile terapeutice mai puțin invazive nu au reușit să ofere ameliorare după 6-12 luni. Pacienții care prezintă durere persistentă, limitarea semnificativă a funcției cotului și incapacitatea de a-și desfășura activitățile zilnice sau profesionale sunt candidați potențiali pentru chirurgie. De asemenea, prezența unor leziuni structurale semnificative, cum ar fi rupturi parțiale sau complete ale tendoanelor, poate necesita intervenție chirurgicală. Decizia de a efectua o intervenție chirurgicală trebuie luată în urma unei evaluări atente a riscurilor și beneficiilor, ținând cont de starea generală de sănătate a pacientului și de așteptările sale privind recuperarea.

Tehnici chirurgicale: Intervențiile chirurgicale pentru epicondilita medială pot varia în funcție de severitatea afecțiunii și de preferințele chirurgului. Tehnica cea mai frecvent utilizată este debridarea chirurgicală, care implică îndepărtarea țesutului tendinos degenerat și stimularea procesului de vindecare. Aceasta poate fi efectuată prin chirurgie deschisă sau artroscopică. În cazurile severe, poate fi necesară o eliberare parțială a originii tendonului flexor-pronator, urmată de reatașarea acestuia. Uneori, se efectuează și o decompresie a nervului ulnar dacă există semne de neuropatie asociată. Tehnicile minim invazive, cum ar fi tenotomia percutanată ghidată ecografic, câștigă tot mai mult teren datorită recuperării mai rapide și riscului redus de complicații.

Îngrijirea postoperatorie și reabilitarea: După intervenția chirurgicală pentru epicondilita medială, îngrijirea postoperatorie și reabilitarea joacă un rol crucial în obținerea unor rezultate optime. Imediat după operație, cotul este de obicei imobilizat într-o atelă pentru a proteja zona operată și a reduce inflamația. Crioterapia și medicația antiinflamatoare sunt utilizate pentru controlul durerii și a edemului. După aproximativ o săptămână, se începe mobilizarea pasivă a cotului pentru a preveni rigiditatea articulară. Fizioterapia progresivă este inițiată la 2-3 săptămâni postoperator, concentrându-se inițial pe recuperarea amplitudinii de mișcare și, ulterior, pe întărirea musculară. Revenirea la activitățile normale și sportive se face treptat, de obicei după 3-6 luni, în funcție de progresul individual și de tipul de intervenție efectuată.

Strategii de prevenție

Prevenirea epicondilitei mediale implică o abordare multifațetată care vizează reducerea stresului asupra tendoanelor flexoare și pronatoare ale antebrațului. Implementarea unor strategii eficiente de prevenție poate ajuta la evitarea apariției sau recurenței acestei afecțiuni, permițând indivizilor să-și mențină un stil de viață activ și sănătos.

Tehnica corectă în activități: Adoptarea unei tehnici corecte în activitățile care implică utilizarea repetitivă a antebrațului și a încheieturii mâinii este esențială pentru prevenirea epicondilitei mediale. În sport, aceasta poate însemna perfecționarea loviturii de forehand în tenis sau a swingului în golf sub îndrumarea unui antrenor calificat. La locul de muncă, instruirea privind ergonomia și tehnicile corecte de manipulare a uneltelor poate reduce semnificativ riscul de suprasolicitare. Este important să se evite mișcările bruște și să se mențină o poziție neutră a încheieturii mâinii în timpul activităților repetitive.

Modificări ale echipamentului: Adaptarea echipamentului utilizat în activitățile sportive sau profesionale poate juca un rol crucial în prevenirea epicondilitei mediale. Pentru jucătorii de tenis, aceasta poate implica utilizarea unei rachete cu un mâner mai mare sau cu corzi mai puțin tensionate pentru a reduce stresul asupra tendoanelor. În golf, selectarea croselor cu shaft-uri mai flexibile poate ajuta la reducerea impactului asupra cotului. La locul de muncă, utilizarea uneltelor ergonomice, cum ar fi șurubelnițe cu mâner mai gros sau scule electrice cu amortizoare de vibrații, poate diminua semnificativ solicitarea asupra mușchilor și tendoanelor antebrațului.

Programe de întărire și condiționare: Implementarea unui program regulat de exerciții de întărire și condiționare pentru mușchii antebrațului, brațului și umărului poate crește rezistența la oboseală și poate reduce riscul de leziuni. Exercițiile ar trebui să se concentreze pe întărirea atât a mușchilor flexori, cât și a celor extensori ai antebrațului pentru a menține un echilibru muscular adecvat. Includerea exercițiilor de stabilizare a umărului și a exercițiilor pentru îmbunătățirea posturii poate, de asemenea, să reducă stresul asupra cotului. Este important ca aceste programe să fie progresive, începând cu intensități scăzute și crescând gradual pe măsură ce forța și rezistența se îmbunătățesc.

Stretching regulat: Efectuarea regulată a exercițiilor de stretching pentru mușchii antebrațului și ai brațului este esențială în prevenirea epicondilitei mediale. Stretching-ul ajută la menținerea flexibilității mușchilor și tendoanelor, reducând riscul de suprasolicitare și leziuni. Aceste exerciții ar trebui efectuate atât înainte, cât și după activitățile fizice intense. Un program de stretching bine conceput include exerciții pentru flexorii și extensorii încheieturii mâinii, precum și pentru mușchii pronatori ai antebrațului. Este important ca stretching-ul să fie efectuat lent și controlat, menținând fiecare poziție timp de 15-30 de secunde, fără a forța sau a provoca durere.

Prognostic și recuperare

Recuperarea în cazul epicondilitei mediale variază în funcție de severitatea afecțiunii și de eficacitatea tratamentului. Majoritatea pacienților răspund bine la tratamentele conservative, dar recuperarea completă poate necesita timp și răbdare. Prognosticul pe termen lung este în general favorabil, cu o rată ridicată de succes în gestionarea simptomelor și revenirea la activitățile normale.

Perioada estimată de recuperare: Durata recuperării în epicondilita medială poate varia semnificativ de la un pacient la altul. În general, pentru cazurile ușoare până la moderate tratate conservativ, ameliorarea semnificativă a simptomelor poate fi observată în 6-12 săptămâni. Cu toate acestea, recuperarea completă și revenirea la nivelul de activitate anterior pot dura între 3 și 6 luni. În cazurile mai severe sau cronice, procesul de recuperare poate fi mai îndelungat, uneori necesitând 6-12 luni sau chiar mai mult. Este important de menționat că pacienții pot experimenta perioade de ameliorare urmate de recidive, în special dacă revin prea rapid la activitățile care au cauzat inițial problema.

Factori care influențează prognosticul: Prognosticul epicondilitei mediale este influențat de o serie de factori care pot afecta atât viteza de recuperare, cât și rezultatul pe termen lung. Severitatea inițială a afecțiunii joacă un rol crucial, cazurile mai ușoare având tendința de a se vindeca mai rapid. Vârsta pacientului este, de asemenea, importantă, persoanele mai tinere recuperându-se de obicei mai repede. Aderența la planul de tratament, în special la programul de exerciții și modificările de activitate, este esențială pentru un prognostic favorabil. Prezența unor afecțiuni asociate, cum ar fi diabetul sau problemele circulatorii, poate întârzia vindecarea. Tipul de activitate profesională sau sportivă a pacientului și capacitatea de a modifica aceste activități pot influența, de asemenea, rezultatul pe termen lung.

Perspectiva pe termen lung: Pentru majoritatea pacienților cu epicondilită medială, perspectiva pe termen lung este favorabilă. Cu tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, mulți pacienți reușesc să revină la nivelul lor anterior de activitate fără durere semnificativă sau limitări funcționale. Cu toate acestea, este important de menționat că există un risc de recurență, în special dacă factorii care au contribuit inițial la dezvoltarea afecțiunii nu sunt abordați corespunzător. Unii pacienți pot experimenta episoade intermitente de disconfort sau durere ușoară, în special în perioadele de activitate intensă. Menținerea unui program de exerciții de întărire și stretching, precum și adoptarea unor tehnici corecte în activitățile zilnice și sportive, sunt esențiale pentru prevenirea recurențelor pe termen lung.