Fractura de humerus: tipuri, cauze, simptome si optiuni de tratament

Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică și imagistică, iar tratamentul poate fi conservator sau chirurgical, în funcție de tipul și gravitatea fracturii. Recuperarea necesită timp și răbdare, implicând fizioterapie și exerciții specifice pentru a restabili funcția normală a brațului.

Tipuri de fracturi de humerus

Fracturile de humerus pot fi clasificate în funcție de localizarea lor pe os și de complexitatea leziunii. Înțelegerea acestor tipuri ajută la stabilirea celui mai potrivit plan de tratament și la anticiparea procesului de recuperare.

Fracturi ale humerusului proximal: Aceste fracturi afectează partea superioară a osului humerus, aproape de articulația umărului. Ele pot implica capul humeral, tuberculii (mare și mic) sau colul chirurgical. Fracturile de humerus proximal sunt frecvente la persoanele în vârstă cu osteoporoză și pot rezulta din căderi pe braț sau umăr. Severitatea poate varia de la fisuri minore până la fracturi complexe cu deplasarea fragmentelor osoase.

Fracturi ale diafizei humerale: Aceste fracturi apar în porțiunea mijlocie a osului humerus, cunoscută sub numele de diafiză. Ele sunt adesea rezultatul unor traumatisme directe, cum ar fi accidentele auto sau căderile de la înălțime. Fracturile diafizare pot fi transversale, oblice sau spirale și pot fi asociate cu leziuni ale nervului radial, care trece în apropierea osului în această regiune. Tratamentul poate varia de la imobilizare cu atelă sau ghips până la intervenție chirurgicală, în funcție de gradul de deplasare și stabilitatea fracturii.

Fracturi ale humerusului distal: Aceste fracturi implică partea inferioară a osului humerus, aproape de articulația cotului. Ele pot afecta condilii, epicondilii sau trohleea humerală. Fracturile de humerus distal sunt mai frecvente la copii și pot rezulta din căderi pe mâna întinsă sau lovituri directe în cot. Aceste fracturi necesită adesea tratament chirurgical pentru a restabili alinierea corectă a suprafețelor articulare și pentru a preveni limitarea mișcării cotului pe termen lung.

Cauze și factori de risc

Fracturile de humerus pot fi cauzate de diverse mecanisme și sunt influențate de mai mulți factori de risc. Înțelegerea acestora este esențială pentru prevenție și pentru adaptarea tratamentului la nevoile specifice ale pacientului.

Căderile de la nivel redus la vârstnici: Persoanele în vârstă sunt deosebit de vulnerabile la fracturile de humerus proximal în urma căderilor aparent minore. Acest lucru se datorează în mare parte densității osoase scăzute și reflexelor mai lente. Căderile pot fi cauzate de probleme de echilibru, slăbiciune musculară sau efecte secundare ale medicamentelor. Prevenția implică îmbunătățirea siguranței în mediul de locuit și programe de exerciții pentru întărirea musculaturii și îmbunătățirea echilibrului.

Traumatisme de mare energie la tineri: La persoanele tinere, fracturile de humerus sunt adesea rezultatul unor accidente cu impact puternic, cum ar fi accidentele de mașină, căderile de la înălțime sau leziunile sportive. Aceste traumatisme pot duce la fracturi complexe, adesea asociate cu leziuni ale țesuturilor moi înconjurătoare. Prevenția implică respectarea normelor de siguranță în trafic, la locul de muncă și în activitățile sportive, precum și utilizarea echipamentelor de protecție adecvate.

Osteoporoza: Această afecțiune reduce densitatea și calitatea țesutului osos, făcând oasele mai fragile și predispuse la fracturi. Osteoporoza afectează în special femeile după menopauză, dar poate apărea și la bărbați. Factorii de risc includ vârsta înaintată, istoricul familial, fumatul, consumul excesiv de alcool și lipsa activității fizice. Prevenția și managementul osteoporozei implică o dietă bogată în calciu și vitamina D, exerciții fizice regulate și, în unele cazuri, medicație specifică.

Factori legați de vârstă: Odată cu înaintarea în vârstă, riscul de fracturi de humerus crește din mai multe motive. Pe lângă osteoporoză, vârstnicii pot avea reflexe mai lente, probleme de vedere și echilibru, și o masă musculară redusă. Toate acestea contribuie la un risc crescut de căderi și fracturi. Abordarea acestor factori implică evaluări medicale regulate, corecția deficiențelor de vedere, programe de exerciții adaptate și modificări ale mediului de locuit pentru a reduce riscul de accidente.

Diferențe de gen: Studiile arată că femeile, în special cele peste 50 de ani, au un risc mai mare de fracturi de humerus comparativ cu bărbații. Acest lucru se datorează în parte pierderii mai rapide a densității osoase după menopauză, dar și diferențelor în structura osoasă și musculară. Femeile tind să aibă oase mai subțiri și o masă musculară mai redusă, ceea ce poate crește vulnerabilitatea la fracturi. Strategiile de prevenție trebuie să țină cont de aceste diferențe, cu accent pe screening-ul precoce pentru osteoporoză și intervenții țintite pentru menținerea sănătății osoase la femei.

Simptome și prezentare clinică

Recunoașterea promptă a semnelor și simptomelor unei fracturi de humerus este crucială pentru obținerea unui tratament adecvat și pentru prevenirea complicațiilor. Prezentarea clinică poate varia în funcție de localizarea și severitatea fracturii.

Durere și umflătură: Durerea este simptomul predominant în fracturile de humerus și poate fi severă și acută. Aceasta se localizează în zona fracturii și se intensifică la mișcare sau la atingere. Umflătura apare rapid după traumatism, ca urmare a sângerării și inflamației țesuturilor moi din jurul osului fracturat. În cazul fracturilor proximale, umflătura poate fi mai pronunțată în zona umărului și a părții superioare a brațului. Pentru fracturile diafizare sau distale, umflătura poate fi mai difuză de-a lungul brațului sau concentrată în jurul cotului. Aplicarea de gheață și menținerea membrului în poziție elevată pot ajuta la reducerea umflăturii și a durerii în faza acută.

Mobilitate limitată: Pacienții cu fractură de humerus experimentează o reducere semnificativă a capacității de mișcare a brațului afectat. Această limitare se manifestă prin dificultăți în ridicarea brațului, rotirea umărului sau îndoirea cotului. Gradul de limitare variază în funcție de localizarea și severitatea fracturii. În cazul fracturilor proximale, mișcările umărului sunt cele mai afectate, în timp ce fracturile distale pot compromite mobilitatea cotului. Limitarea mobilității este cauzată de durere, edem și instabilitatea mecanică a osului fracturat.

Deformare: Deformarea vizibilă a brațului este un semn caracteristic al fracturilor de humerus, în special în cazurile cu deplasare semnificativă a fragmentelor osoase. Aceasta poate apărea sub forma unei proeminențe anormale, a unei curburi neobișnuite a brațului sau a unei scurtări vizibile a membrului superior afectat. În fracturile proximale, deformarea poate fi mai subtilă, manifestându-se prin pierderea conturului normal al umărului. Fracturile diafizare pot duce la o angulare evidentă a brațului, în timp ce fracturile distale pot modifica aspectul normal al cotului.

Simptome neurovasculare potențiale: Fracturile de humerus pot fi însoțite de complicații neurovasculare care necesită atenție imediată. Leziunile nervului radial sunt cele mai frecvente, în special în fracturile diafizare, manifestându-se prin slăbiciune la extensia încheieturii mâinii și a degetelor. Compresia nervului axilar poate apărea în fracturile proximale, ducând la amorțeală în regiunea deltoidă. Compromiterea vasculară, deși rară, poate fi severă, manifestându-se prin puls slab sau absent distal de fractură, paloare și răcire a extremității. Aceste simptome necesită evaluare și intervenție urgentă.

Diagnostic

Diagnosticul precis al unei fracturi de humerus implică o combinație de examinare clinică atentă și investigații imagistice. Acesta este esențial pentru determinarea severității leziunii și pentru planificarea tratamentului adecvat.

Examinare fizică: Evaluarea clinică începe cu o inspecție vizuală atentă a brațului afectat, urmărind semne de edem, echimoze sau deformare. Palparea delicată a zonei suspectate de fractură poate evidenția crepitații osoase și puncte de sensibilitate maximă. Medicul evaluează amplitudinea mișcărilor active și pasive ale umărului și cotului, notând limitările și intensitatea durerii. Un examen neurovascular complet este crucial, verificând funcția motorie și senzitivă a nervilor radial, ulnar și median, precum și circulația periferică. Această examinare ghidează decizia pentru investigațiile imagistice ulterioare și ajută la identificarea potențialelor complicații.

Radiografii: Radiografiile reprezintă prima linie de investigație imagistică în diagnosticul fracturilor de humerus. Se recomandă efectuarea a cel puțin două incidențe perpendiculare: antero-posterioară și laterală. Pentru fracturile proximale, o incidență axilară sau o proiecție „Y” scapulară pot oferi informații suplimentare despre deplasarea fragmentelor și implicarea articulației glenohumerale. Radiografiile permit vizualizarea liniei de fractură, evaluarea gradului de deplasare, identificarea numărului de fragmente și detectarea eventualelor leziuni asociate ale articulațiilor adiacente. Acestea sunt esențiale pentru clasificarea fracturii și planificarea inițială a tratamentului.

Tomografie computerizată: Tomografia computerizată (CT) oferă imagini tridimensionale detaliate ale fracturii de humerus, fiind deosebit de utilă în cazurile complexe sau atunci când radiografiile standard nu oferă suficiente informații. CT-ul este indispensabil în evaluarea fracturilor intraarticulare, oferind o vizualizare clară a suprafețelor articulare și a gradului de cominuție. Această investigație ajută la planificarea preoperatorie, permițând chirurgului să determine cea mai bună abordare pentru reducerea și fixarea fracturii. De asemenea, CT-ul poate evidenția leziuni asociate ale țesuturilor moi care nu sunt vizibile pe radiografiile simple.

Imagistica prin rezonanță magnetică (în cazuri rare): Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) este rareori necesară în evaluarea inițială a fracturilor de humerus, dar poate fi valoroasă în anumite situații specifice. IRM-ul este superior în vizualizarea țesuturilor moi și poate fi utilizat pentru evaluarea leziunilor concomitente ale coafei rotatorilor în fracturile proximale de humerus sau pentru detectarea edemului osos în fracturile oculte. De asemenea, IRM-ul poate fi util în evaluarea complicațiilor tardive, cum ar fi necroza avasculară a capului humeral sau în planificarea reconstructivă în cazul fracturilor vechi cu consolidare vicioasă. Această investigație oferă informații detaliate despre vascularizația și viabilitatea fragmentelor osoase.

Opțiuni de tratament

Managementul fracturilor de humerus necesită o abordare individualizată, luând în considerare tipul și severitatea fracturii, vârsta și starea generală a pacientului, precum și nivelul de activitate dorit post-recuperare.

Tratamente comune

Tratament non-operator: Tratamentul conservator este opțiunea preferată pentru fracturile stabile, nedeplasate sau minimal deplasate. Acesta implică imobilizarea brațului într-o atelă sau un bandaj în formă de „U” pentru fracturile proximale, sau într-un aparat gipsat pentru fracturile diafizare. Imobilizarea durează de obicei 4-6 săptămâni, urmată de începerea treptată a exercițiilor de mobilizare. Acest tip de tratament este adesea suficient pentru multe fracturi de humerus, în special la pacienții vârstnici sau cu comorbidități semnificative. Monitorizarea atentă prin radiografii seriate este esențială pentru a asigura alinierea corectă a fragmentelor osoase pe parcursul procesului de vindecare.

Tratament chirurgical: Intervenția chirurgicală este indicată în fracturile deplasate, instabile sau deschise, precum și în cazurile în care tratamentul conservator nu a dat rezultate. Opțiunile chirurgicale includ reducerea deschisă cu fixare internă folosind plăci și șuruburi, fixarea centromedulară cu tije sau, în cazuri severe, artroplastia de umăr. Tehnica aleasă depinde de tipul fracturii, calitatea osului și experiența chirurgului. În fracturile proximale complexe la pacienții vârstnici, protezarea umărului poate fi preferată pentru a asigura o recuperare funcțională mai rapidă. Tratamentul chirurgical permite o aliniere anatomică mai precisă și poate facilita o mobilizare mai precoce.

Protocol de reabilitare: Reabilitarea joacă un rol crucial în recuperarea funcțională după o fractură de humerus, indiferent de metoda de tratament aleasă. Protocolul de reabilitare este personalizat în funcție de tipul fracturii, tratamentul aplicat și progresul individual al pacientului. În general, acesta începe cu exerciții de mișcare pasivă și activă asistată, progresând treptat către exerciții de întărire musculară și de îmbunătățire a amplitudinii de mișcare. Fizioterapia include tehnici de reducere a durerii și edemului, precum și exerciții specifice pentru restabilirea funcției umărului și cotului. Durata reabilitării poate varia de la câteva săptămâni la mai multe luni, fiind esențială pentru obținerea unui rezultat funcțional optim și prevenirea complicațiilor pe termen lung.

Tratamente specifice

Reducerea deschisă și fixarea internă: Această procedură chirurgicală este utilizată frecvent în fracturile de humerus deplasate sau instabile. Implică expunerea chirurgicală a osului fracturat, realinierea fragmentelor osoase și fixarea lor cu plăci metalice și șuruburi. Tehnica permite o reconstrucție anatomică precisă, fiind deosebit de utilă în fracturile complexe sau intraarticulare. Recuperarea post-operatorie necesită imobilizare inițială, urmată de fizioterapie progresivă pentru restabilirea mobilității și forței. Acest tip de intervenție oferă stabilitate imediată, permițând o mobilizare precoce și reducând riscul de consolidare vicioasă.

Tijă centromedulară: Fixarea cu tijă centromedulară este o tehnică minim invazivă folosită în special pentru fracturile diafizare ale humerusului. Procedura implică introducerea unei tije metalice în canalul medular al osului, oferind stabilitate internă fără expunerea extinsă a zonei fracturate. Avantajele includ o incizie mai mică, pierdere redusă de sânge și o perturbare minimă a vascularizației periostale. Această metodă este preferată în fracturile lungi, spirale sau cominutive ale diafizei humerale. Recuperarea tinde să fie mai rapidă comparativ cu fixarea cu placă, deși pot apărea limitări temporare ale mișcării umărului.

Opțiuni de artroplastie: Artroplastia este rezervată în general pentru fracturile severe ale humerusului proximal, în special la pacienții vârstnici cu os osteoporotic sau în cazurile de fracturi-luxații complexe. Există două opțiuni principale: hemiartroplastia, care înlocuiește doar capul humeral, și artroplastia totală de umăr, care înlocuiește atât capul humeral, cât și suprafața glenoidă. Proteza inversată de umăr este o variantă utilizată în cazurile cu leziuni extinse ale coafei rotatorilor. Aceste proceduri oferă o soluție pentru fracturile care nu pot fi reconstruite satisfăcător, permițând o ameliorare rapidă a durerii și o recuperare funcțională precoce, deși cu anumite limitări în amplitudinea mișcărilor.

Recuperare și reabilitare

Procesul de recuperare după o fractură de humerus este complex și individualizat, necesitând o abordare multidisciplinară pentru a restabili funcția optimă a brațului și a umărului. Durata și intensitatea reabilitării variază în funcție de severitatea fracturii și de metoda de tratament aleasă.

Cronologia vindecării: Vindecarea unei fracturi de humerus este un proces gradual care se desfășoară în mai multe etape. În primele 2-3 săptămâni, se formează un calus moale în jurul fracturii. Între săptămânile 3 și 6, calusul începe să se osifice, oferind o stabilitate inițială. Consolidarea completă a osului poate dura între 6 și 12 săptămâni, în funcție de localizarea fracturii și de factori individuali precum vârsta și starea de sănătate generală. Pentru fracturile complexe sau la pacienții cu factori de risc, perioada de vindecare poate fi extinsă până la 4-6 luni. Este esențial ca pacienții să respecte recomandările medicale și să evite suprasolicitarea brațului în această perioadă pentru a preveni complicațiile și a asigura o vindecare optimă.

Fizioterapie: Fizioterapia joacă un rol crucial în recuperarea după o fractură de humerus, fiind adaptată în funcție de tipul fracturii și de tratamentul aplicat. În faza inițială, terapia se concentrează pe controlul durerii și edemului, precum și pe menținerea mobilității articulațiilor adiacente. Pe măsură ce vindecarea progresează, se introduc exerciții de mobilitate pasivă și activă asistată pentru umăr și cot. Ulterior, programul evoluează către exerciții de întărire musculară și de creștere a amplitudinii de mișcare. Tehnici precum mobilizarea țesuturilor moi, stimularea electrică și terapia manuală pot fi integrate pentru a optimiza recuperarea. Fizioterapia continuă adesea timp de mai multe luni după vindecare pentru a restabili complet funcția și forța brațului.

Revenirea la activități: Reluarea activităților normale după o fractură de humerus este un proces gradual care necesită răbdare și prudență. În primele 6-8 săptămâni, activitățile sunt limitate la mișcări ușoare ale brațului, evitând ridicarea greutăților. Între săptămânile 8 și 12, pacienții pot începe să efectueze activități ușoare de zi cu zi, cum ar fi îmbrăcarea sau prepararea meselor simple. Activitățile care implică ridicarea de greutăți moderate pot fi reluate treptat după 3-4 luni, în funcție de progresul individual și de recomandările medicului. Revenirea la sport sau la activități fizice intense este permisă de obicei după 4-6 luni, cu precauție și sub supravegherea unui specialist. Este crucial ca pacienții să asculte semnalele corpului și să evite suprasolicitarea pentru a preveni complicațiile sau reaccidentările.

Potențiale complicații: Deși majoritatea fracturilor de humerus se vindecă fără probleme, pot apărea complicații care necesită atenție medicală. Printre cele mai frecvente se numără rigiditatea articulară, care poate fi prevenită prin fizioterapie precoce și adecvată. Sindromul de durere regională complexă este o complicație rară, dar severă, caracterizată prin durere intensă, modificări ale sensibilității și tulburări vasomotorii. Consolidarea întârziată sau pseudartroza pot apărea în cazuri de imobilizare inadecvată sau la pacienții cu factori de risc precum fumatul sau diabetul. Leziunile nervoase, în special ale nervului radial, pot duce la slăbiciune musculară și necesită monitorizare atentă. În cazul tratamentului chirurgical, infecțiile postoperatorii și complicațiile legate de implanturi sunt riscuri potențiale. Monitorizarea atentă și intervenția promptă sunt esențiale pentru gestionarea acestor complicații și asigurarea unui rezultat optim pe termen lung.