Glezna: functie, leziuni, diagnostic, tratament, prevenire si recuperare

Leziunile gleznei, precum entorsele și fracturile, sunt printre cele mai frecvente probleme ortopedice, necesitând diagnosticare precisă prin examinare fizică și investigații imagistice. Tratamentul variază de la metode conservatoare (repaus, gheață, compresie, elevație) până la intervenții chirurgicale în cazurile severe. Prevenirea leziunilor gleznei implică purtarea încălțămintei adecvate, exerciții de întărire și echilibru, precum și încălzirea corespunzătoare înainte de activități fizice.

Anatomia și structura gleznei

Glezna reprezintă o structură complexă care conectează piciorul de membrul inferior, fiind esențială pentru mobilitate și stabilitate. Această articulație include multiple componente anatomice care lucrează în armonie pentru a permite mișcarea fluidă și susținerea greutății corporale.

Oasele gleznei: Articulația gleznei este formată din trei oase principale care se întâlnesc pentru a crea o structură stabilă. Tibia, cunoscută și ca osul fluierului, formează partea interioară și superioară a gleznei, terminându-se cu maleola medială. Fibula, osul mai subțire al gambei, se află pe partea laterală și formează maleola laterală. Talusul, un os cuboid situat între tibie și calcaneu, completează această structură. Împreună, aceste oase formează o articulație de tip balama care permite mișcări specifice ale piciorului.

Articulațiile gleznei: Glezna include de fapt două articulații principale care lucrează împreună. Articulația talocrurală, sau articulația gleznei propriu-zise, este formată din tibie, fibulă și talus, permițând mișcările de flexie și extensie. Articulația subtalară, situată sub talus, conectează talusul cu calcaneul (osul călcâiului) și permite mișcări de inversie și eversie. Aceste articulații sunt încapsulate în membrane sinoviale care secretă lichid sinovial pentru lubrifiere și reducerea fricțiunii în timpul mișcării.

Cartilajul gleznei: Suprafețele articulare ale oaselor gleznei sunt acoperite cu cartilaj hialin, un țesut elastic și lucios care joacă un rol crucial în funcționarea normală a articulației. Acest cartilaj acționează ca un amortizor, absorbind șocurile și reducând frecarea dintre oase în timpul mișcării. Cartilajul gleznei este mai subțire decât cel din alte articulații majore, ceea ce poate explica parțial susceptibilitatea gleznei la leziuni traumatice și degenerative. Menținerea sănătății cartilajului este esențială pentru mobilitatea și funcționalitatea optimă a gleznei.

Ligamentele gleznei: Stabilitatea gleznei este asigurată de numeroase ligamente puternice care conectează oasele între ele. Pe partea laterală (exterioară) a gleznei se află trei ligamente principale: ligamentul talofibular anterior, ligamentul talofibular posterior și ligamentul calcaneofibular. Aceste ligamente previn mișcarea excesivă spre exterior a gleznei. Pe partea medială (interioară) se află ligamentul deltoid, o structură triunghiulară puternică formată din patru componente care conectează tibia de talus, calcaneu și navicular, oferind stabilitate împotriva mișcării excesive spre interior.

Mușchii și tendoanele: Mișcările gleznei sunt controlate de mușchii gambei care se conectează la oasele piciorului prin tendoane. Mușchii anteriori, precum tibialul anterior, permit ridicarea piciorului (dorsiflexie). Mușchii posteriori, inclusiv gastrocnemianul și soleusul, permit coborârea piciorului (flexia plantara). Mușchii peroneali, situați pe partea laterală a gambei, controlează eversiunea piciorului. Tendonul lui Ahile, cel mai puternic tendon din corp, conectează mușchii posteriori ai gambei la calcaneu și este esențial pentru propulsia în timpul mersului și alergării.

Nervii și vasele de sânge: Inervația gleznei este asigurată de ramuri ale nervului sciatic, inclusiv nervul tibial și nervul peronier. Acești nervi transmit semnale motorii către mușchii gleznei și transmit senzații de la piele și articulații către creier. Vascularizația gleznei este asigurată de arterele tibială anterioară, tibială posterioară și peroneală, care furnizează oxigen și nutrienți țesuturilor. Rețeaua complexă de nervi și vase sanguine din jurul gleznei permite funcționarea normală a acestei articulații și contribuie la procesele de vindecare după leziuni.

Funcția și mișcarea gleznei

Glezna îndeplinește funcții esențiale în locomoție și echilibru, permițând adaptarea piciorului la diverse suprafețe și activități. Această articulație complexă facilitează o gamă variată de mișcări necesare pentru activitățile zilnice și sportive.

Flexia plantara (Mișcarea descendentă): Flexia plantara reprezintă mișcarea de coborâre a piciorului, îndepărtându-l de gambă. Această mișcare este esențială pentru propulsia corpului în timpul mersului, alergării sau săriturii. Când o persoană se ridică pe vârfuri, execută o plantarflexie maximă. Mușchii principali implicați în această mișcare sunt gastrocnemianul și soleusul, care formează împreună mușchiul triceps sural, conectat la calcaneu prin tendonul lui Ahile. Amplitudinea normală a plantarflexiei este de aproximativ 50 de grade, permițând adaptarea la diverse suprafețe și activități care necesită împingere.

Dorsiflexia (Mișcarea ascendentă): Dorsiflexia este mișcarea de ridicare a piciorului spre gambă, opusă plantarflexiei. Această mișcare este crucială în faza de balans a mersului, când piciorul trebuie ridicat pentru a evita târârea degetelor pe sol. Mușchiul principal responsabil pentru dorsiflexie este tibialul anterior, situat pe partea anterioară a gambei. Amplitudinea normală a dorsiflexiei este de aproximativ 20 de grade. Limitarea dorsiflexiei poate duce la un mers anormal și poate crește riscul de căderi, fiind adesea asociată cu diverse afecțiuni neurologice sau musculoscheletale.

Inversia și eversia: Inversia reprezintă mișcarea de rotire a tălpii spre interior, ridicând marginea medială a piciorului. Eversia este mișcarea opusă, rotind talpa spre exterior și ridicând marginea laterală a piciorului. Aceste mișcări sunt realizate predominant la nivelul articulației subtalare, situată sub articulația gleznei propriu-zise. Mușchii tibial posterior și tibial anterior controlează inversia, în timp ce mușchii peronieri controlează eversia. Aceste mișcări sunt esențiale pentru adaptarea piciorului la suprafețe neregulate și menținerea echilibrului pe teren accidentat.

Stabilitatea și distribuția greutății: Glezna joacă un rol crucial în distribuirea greutății corporale și menținerea stabilității în poziție verticală. Structura osoasă a gleznei, împreună cu ligamentele și mușchii, permite transferul eficient al greutății de la membrul inferior la picior. În poziție statică, greutatea este distribuită între călcâi și metatarsiene. În timpul mersului, această distribuție se modifică dinamic, transferând greutatea de la călcâi spre degetele piciorului. Stabilitatea gleznei este maximă în dorsiflexie, când talusul este fixat ferm între maleolele tibiei și fibulei.

Amplitudinea de mișcare: Amplitudinea normală de mișcare a gleznei variază în funcție de vârstă, sex și nivelul de activitate fizică. În general, dorsiflexia variază între 10 și 20 de grade, iar flexia plantara între 40 și 50 de grade. Inversia poate atinge aproximativ 30 de grade, în timp ce eversia este limitată la aproximativ 20 de grade. Aceste valori pot fi reduse în cazul leziunilor, artritei sau imobilizării prelungite. Menținerea unei amplitudini adecvate de mișcare este esențială pentru funcționalitatea normală a gleznei și prevenirea compensărilor biomecanice care pot afecta alte articulații.

Leziunile frecvente ale gleznei

Leziunile gleznei reprezintă unele dintre cele mai frecvente probleme musculoscheletale, afectând persoane de toate vârstele și nivelurile de activitate. Aceste leziuni pot varia de la entorse ușoare până la fracturi complexe, necesitând abordări terapeutice diferite.

Entorsele de gleznă

Entorsa de gleznă reprezintă una dintre cele mai frecvente leziuni musculoscheletale, apărând când ligamentele gleznei sunt întinse sau rupte din cauza unei mișcări forțate. Aproximativ 85% din entorse afectează ligamentele laterale, în special ligamentul talofibular anterior, ca urmare a unei inversii excesive a piciorului. Simptomele includ durere, umflătură, echimoze și dificultăți în susținerea greutății. Entorsele sunt clasificate în trei grade de severitate: gradul I implică întinderea ligamentelor, gradul II presupune ruptura parțială, iar gradul III reprezintă ruptura completă a ligamentelor, adesea însoțită de instabilitate articulară.

Fracturile de gleznă

Fracturile gleznei implică ruperea unuia sau mai multor oase care formează articulația gleznei. Acestea pot fi rezultatul traumatismelor directe, căderilor sau răsucirii violente a gleznei. Simptomele includ durere severă, umflătură pronunțată, deformare vizibilă și imposibilitatea de a susține greutatea. Fracturile de gleznă sunt clasificate în funcție de localizare și severitate, necesitând adesea imobilizare sau intervenție chirurgicală pentru realinierea fragmentelor osoase.

Fracturile maleolei laterale

Fracturile maleolei laterale: Aceste fracturi afectează extremitatea distală a fibulei, care formează proeminența exterioară a gleznei. Reprezintă cel mai frecvent tip de fractură de gleznă, apărând adesea în urma unui mecanism de inversie sau eversie forțată. Severitatea variază de la fisuri fine până la fracturi deplasate care pot compromite stabilitatea articulației. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic și radiografii, iar tratamentul depinde de gradul de deplasare și stabilitatea articulației. Fracturile nedeplasate pot fi tratate conservator prin imobilizare cu ghips sau orteză, în timp ce fracturile deplasate necesită adesea reducere deschisă și fixare internă pentru restabilirea anatomiei normale a gleznei.

Fracturile maleolei mediale: Aceste leziuni afectează proeminența interioară a gleznei, formată de extremitatea distală a tibiei. Apar frecvent în asociere cu fracturile maleolei laterale, ca parte a fracturilor bimaleolare. Mecanismul lezional implică adesea o forță de rotație externă aplicată piciorului fixat. Simptomele includ durere intensă pe partea interioară a gleznei, umflătură localizată și incapacitatea de a susține greutatea. Diagnosticul se confirmă prin radiografii, iar tratamentul depinde de gradul de deplasare. Fracturile nedeplasate pot fi tratate conservator, dar cele deplasate necesită intervenție chirurgicală pentru a preveni artrita post-traumatică și instabilitatea gleznei.

Fracturile bimaleolare și trimaleolare: Fracturile bimaleolare implică fracturarea simultană a maleolei laterale și mediale, în timp ce fracturile trimaleolare adaugă și o fractură a marginii posterioare a tibiei (maleola posterioară). Aceste fracturi complexe rezultă din traumatisme severe și produc o instabilitate semnificativă a articulației gleznei. Pacienții prezintă durere intensă, umflătură marcată, deformare vizibilă și imposibilitatea completă de a susține greutatea. Aceste fracturi necesită aproape întotdeauna intervenție chirurgicală pentru reducerea anatomică și fixarea internă, urmată de o perioadă de imobilizare și recuperare progresivă. Reabilitarea este esențială pentru restabilirea funcției și prevenirea complicațiilor pe termen lung.

Leziunile tendonului lui Ahile

Tendonul lui Ahile, cel mai puternic tendon din corp, poate suferi leziuni acute sau cronice. Ruptura acută apare frecvent în timpul activităților sportive care implică accelerare și decelerare bruscă, manifestându-se prin durere intensă în partea posterioară a gleznei, adesea descrisă ca o lovitură sau pocnitură, urmată de dificultăți în plantarflexie. Tendinopatia achiliană cronică se dezvoltă gradual din cauza suprasolicitării repetitive, manifestându-se prin durere, rigiditate matinală și umflătură localizată. Tratamentul variază de la măsuri conservative pentru cazurile ușoare până la intervenție chirurgicală pentru rupturile complete sau tendinopatiile refractare la tratamentul conservator.

Tendinita

Tendinita reprezintă inflamarea tendoanelor din jurul gleznei, apărând frecvent ca rezultat al suprasolicitării sau mișcărilor repetitive. Tendinita tibialului posterior afectează tendonul care susține arcada plantară și poate duce la picior plat dobândit. Tendinita peronierilor implică tendoanele de pe partea laterală a gleznei, cauzând durere în timpul eversiei piciorului. Simptomele comune includ durere localizată, umflătură, sensibilitate la palpare și crepitații în timpul mișcării. Tratamentul inițial implică repaus, aplicații de gheață, medicamente antiinflamatoare și fizioterapie. În cazurile persistente, pot fi necesare injecții cu corticosteroizi sau, rareori, intervenție chirurgicală.

Bursita

Bursita reprezintă inflamarea burselor, săculeți mici plini cu lichid care reduc frecarea dintre tendoane și oase. La nivelul gleznei, bursita retrocalcaneană afectează bursa situată între tendonul lui Ahile și calcaneu, în timp ce bursita retroachiliană implică bursa superficială dintre tendon și piele. Cauzele includ traumatisme, suprasolicitare sau presiunea cronică exercitată de încălțăminte neadecvată. Simptomele sunt reprezentate de durere localizată, umflătură și roșeață, agravate de mișcare și presiune. Tratamentul constă în repaus, aplicații de gheață, antiinflamatoare nesteroidiene și modificarea încălțămintei. În cazurile severe sau persistente, pot fi necesare aspirația lichidului acumulat și injecții cu corticosteroizi.

Diagnosticarea problemelor de gleznă

Diagnosticarea corectă a afecțiunilor gleznei necesită o abordare sistematică, combinând evaluarea clinică detaliată cu investigații imagistice adecvate. Identificarea precisă a problemei stă la baza unui plan terapeutic eficient.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică a gleznei începe cu o anamneză detaliată privind mecanismul lezional, simptomele și antecedentele medicale relevante. Examinarea fizică include inspecția pentru identificarea umflăturilor, echimozelor sau deformărilor, palparea pentru localizarea punctelor dureroase și evaluarea stabilității articulare. Medicul va testa amplitudinea de mișcare activă și pasivă, forța musculară și integritatea neurovasculară. Teste specifice, precum testul sertarului anterior pentru instabilitatea ligamentului talofibular anterior sau testul de compresie pentru sindesmoza tibiofibulară, ajută la identificarea structurilor afectate. Examinarea ar trebui să includă și evaluarea biomecanicii piciorului și a alinierii membrului inferior.

Regulile gleznei Ottawa: Regulile gleznei Ottawa reprezintă un instrument clinic validat pentru determinarea necesității radiografiilor în cazul traumatismelor acute de gleznă. Conform acestor criterii, radiografiile sunt indicate dacă există durere în zona maleolară și cel puțin unul dintre următoarele: sensibilitate osoasă la palparea marginii posterioare sau vârfului maleolei mediale pe o distanță de 6 cm, sensibilitate similară la nivelul maleolei laterale, sau incapacitatea de a face patru pași imediat după traumatism și la prezentarea la medic. Implementarea acestor reguli a redus semnificativ numărul de radiografii inutile, menținând în același timp o sensibilitate excelentă pentru detectarea fracturilor semnificative clinic.

Radiografiile și testele imagistice: Radiografiile standard reprezintă investigația imagistică inițială pentru evaluarea leziunilor gleznei, oferind informații despre structura osoasă și alinierea articulară. Incidențele anteroposterioară, laterală și oblică permit vizualizarea completă a articulației. Pentru evaluarea detaliată a țesuturilor moi, precum ligamente, tendoane și cartilaj, sunt necesare investigații suplimentare. Tomografia computerizată oferă imagini detaliate ale structurilor osoase și este utilă în planificarea preoperatorie pentru fracturile complexe. Rezonanța magnetică nucleară reprezintă standardul de aur pentru evaluarea leziunilor ligamentare, tendinoase și cartilaginoase, permițând vizualizarea edemului medular osos și a leziunilor osteocondrale subtile.

Testele de stres: Testele de stres sunt manevre clinice utilizate pentru evaluarea stabilității ligamentare a gleznei. Testul sertarului anterior evaluează integritatea ligamentului talofibular anterior prin aplicarea unei forțe anterioare pe călcâi în timp ce tibia este stabilizată. Testul de inversie forțată evaluează ligamentul calcaneofibular prin aplicarea unei forțe de inversie asupra piciorului relaxat. Testul de rotație externă și testul de compresie evaluează integritatea sindesmozei tibiofibulare. Aceste teste pot fi realizate sub ghidaj fluoroscopic pentru o evaluare mai obiectivă a instabilității. Interpretarea rezultatelor trebuie corelată cu simptomatologia pacientului și comparată cu glezna contralaterală pentru a diferenția laxitatea patologică de variațiile fiziologice.

Aspirația articulară: Aspirația articulară reprezintă o procedură diagnostică și terapeutică care implică extragerea lichidului din articulația gleznei folosind un ac și o seringă. Această procedură este indicată în cazul umflăturilor semnificative, suspiciunii de hemartroză (sânge în articulație) sau artrite septice. Lichidul aspirat este analizat pentru celule, cristale, microorganisme și markeri inflamatori. Prezența sângelui poate indica o fractură osteocartilaginoasă sau o ruptură ligamentară completă. Identificarea cristalelor sugerează gută sau pseudogută, în timp ce un număr crescut de leucocite cu predominanța neutrofilelor indică o infecție. În cazul artritei septice, aspirația permite și identificarea agentului patogen prin cultură și antibiogramă, ghidând terapia antibiotică.

Opțiuni de tratament

Abordarea terapeutică a leziunilor gleznei variază în funcție de tipul și severitatea afecțiunii, de la măsuri conservative pentru leziunile ușoare până la intervenții chirurgicale pentru cazurile complexe. Un tratament adecvat și oportun este esențial pentru recuperarea funcțională optimă.

Metoda RICE (Repaus, Gheață, Compresie, Elevație)

Metoda RICE reprezintă prima linie de tratament pentru leziunile acute ale gleznei, fiind eficientă în reducerea inflamației și a durerii. Repausul presupune evitarea activităților care agravează simptomele, permițând țesuturilor să se vindece. Aplicarea de gheață timp de 15-20 de minute la fiecare 2-3 ore în primele 48-72 de ore reduce inflamația și amorțește zona, diminuând durerea. Compresia realizată cu un bandaj elastic ajută la limitarea umflăturii și oferă suport articulației. Elevația gleznei deasupra nivelului inimii facilitează drenajul limfatic și reduce edemul. Această metodă simplă dar eficientă accelerează procesul natural de vindecare și previne agravarea leziunii inițiale.

Medicamentele analgezice fără prescripție medicală

Medicamentele analgezice și antiinflamatoare nesteroidiene disponibile fără prescripție medicală sunt utile în controlul durerii și reducerea inflamației asociate leziunilor gleznei. Ibuprofenul, naproxenul și diclofenacul reduc inflamația și durerea prin inhibarea enzimelor implicate în producerea prostaglandinelor. Paracetamolul oferă analgezic fără efecte antiinflamatoare semnificative, fiind o opțiune pentru pacienții care nu tolerează antiinflamatoarele nesteroidiene. Aceste medicamente trebuie utilizate conform recomandărilor, ținând cont de posibilele contraindicații și efecte adverse, precum problemele gastrointestinale, renale sau hepatice. Pentru durerea persistentă sau severă, este necesară consultarea unui medic pentru evaluare și prescrierea unor analgezice mai potente.

Tehnici de imobilizare

Imobilizarea gleznei este esențială în tratamentul multor leziuni pentru a proteja structurile afectate și a facilita vindecarea. Pentru entorsele ușoare, bandajele elastice sau gleznierele oferă compresie și suport moderat, permițând un anumit grad de mobilitate. Ortezele semirigiide limitează mișcările extreme, fiind indicate în entorsele moderate. Imobilizarea completă cu aparate gipsate sau bote de mers este necesară în fracturile stabile, entorsele severe sau după anumite intervenții chirurgicale. Durata imobilizării variază de la câteva zile pentru leziunile minore până la 6-8 săptămâni pentru fracturile complexe. Imobilizarea trebuie echilibrată cu mobilizarea timpurie controlată pentru a preveni rigiditatea articulară și atrofia musculară.

Fizioterapia

Fizioterapia joacă un rol crucial în recuperarea după leziunile gleznei, având ca obiective restabilirea mobilității, forței, propriocepției și funcționalității. Programul începe cu exerciții de mobilizare pentru prevenirea rigidității articulare, progresând către exerciții de întărire a mușchilor gleznei. Tehnicile de mobilizare articulară manuală pot fi necesare pentru restabilirea amplitudinii complete de mișcare. Antrenamentul proprioceptiv pe suprafețe instabile îmbunătățește controlul neuromuscular și reduce riscul de recidivă. Modalitățile fizicale precum ultrasunetele, electrostimularea și terapia cu laser pot fi utilizate pentru reducerea durerii și accelerarea vindecării țesuturilor. Fizioterapeutul adaptează programul în funcție de tipul leziunii, stadiul de vindecare și obiectivele funcționale ale pacientului.

Intervențiile chirurgicale

Reducerea deschisă și fixarea internă: Această procedură chirurgicală este utilizată pentru tratamentul fracturilor de gleznă deplasate sau instabile. Tehnica implică expunerea chirurgicală a zonei fracturate, realinierea fragmentelor osoase în poziția lor anatomică normală (reducere) și fixarea acestora cu implante metalice precum șuruburi, plăci sau broșe. ORIF permite o reducere anatomică precisă, esențială pentru restabilirea suprafețelor articulare și prevenirea artrozei post-traumatice. Procedura se realizează sub anestezie generală sau regională, iar recuperarea postoperatorie implică adesea o perioadă de imobilizare urmată de fizioterapie intensivă. Complicațiile potențiale includ infecția, vindecarea întârziată, necroza avasculară și artroza secundară.

Artroscopia: Artroscopia gleznei este o procedură minim invazivă care permite vizualizarea și tratamentul diverselor afecțiuni intraarticulare prin incizii mici. Chirurgul introduce un artroscop (o cameră miniaturală) și instrumente specializate în articulație, vizualizând structurile interne pe un monitor. Această tehnică este utilizată pentru diagnosticarea și tratarea leziunilor cartilaginoase, corpilor liberi intraarticulari, sinovitei, impingementului și unor fracturi osteocondrale. Avantajele artroscopiei includ trauma chirurgicală redusă, recuperare mai rapidă și vizualizarea excelentă a structurilor intraarticulare. Procedura poate fi realizată ambulatoriu, iar pacienții pot începe mobilizarea precoce. Limitările includ dificultatea abordării anumitor zone ale gleznei și necesitatea unei expertize tehnice specializate.

Reconstrucția ligamentară: Reconstrucția ligamentară este indicată în instabilitatea cronică de gleznă refractară la tratamentul conservator. Tehnicile chirurgicale variază de la repararea directă a ligamentelor rupte până la reconstrucții complexe utilizând grefe tendinoase. Procedura Broström implică suturarea ligamentelor laterale rupte și întărirea reparației cu retinaculul extensorilor. În cazurile severe sau eșecului reparației primare, se utilizează reconstrucții cu grefe din tendonul peronierului scurt, gracilis sau semitendinos. Aceste proceduri pot fi realizate deschis sau artroscopic asistat. Recuperarea postoperatorie include imobilizare inițială urmată de fizioterapie progresivă focalizată pe restabilirea mobilității, forței și propriocepției. Rezultatele sunt în general bune, cu rate de succes de 80-90% în reducerea instabilității și îmbunătățirea funcției.

Prevenirea leziunilor de gleznă

Prevenirea leziunilor de gleznă implică o combinație de strategii care vizează îmbunătățirea stabilității articulare, corectarea factorilor biomecanici și adaptarea activităților pentru reducerea riscurilor. Implementarea acestor măsuri poate diminua semnificativ incidența și severitatea traumatismelor.

Încălțămintea adecvată: Alegerea încălțămintei corespunzătoare reprezintă un factor esențial în prevenirea leziunilor de gleznă. Pantofii trebuie să ofere suport adecvat arcadei plantare și stabilitate laterală pentru gleznă. Pentru activitățile sportive, încălțămintea specifică fiecărui sport este recomandată, cu caracteristici adaptate solicitărilor particulare. Pantofii de alergare trebuie să aibă amortizare bună și stabilitate, în timp ce încălțămintea pentru sporturi cu schimbări bruște de direcție necesită suport lateral suplimentar. Talpa trebuie să ofere aderență adecvată pentru suprafața pe care se desfășoară activitatea. Înălțimea tocului trebuie limitată, deoarece tocurile înalte cresc instabilitatea gleznei și riscul de entorse. Încălțămintea uzată trebuie înlocuită regulat, deoarece pierderea suportului și amortizării crește riscul de leziuni.

Exerciții de întărire: Exercițiile de întărire a mușchilor gleznei și piciorului sunt fundamentale pentru prevenirea leziunilor. Mușchii peroneali, situați pe partea laterală a gambei, sunt deosebit de importanți pentru stabilitatea laterală a gleznei. Exercițiile cu benzi elastice de rezistență în toate direcțiile de mișcare a gleznei (dorsiflexie, plantarflexie, inversie și eversie) întăresc musculatura circumferențial. Ridicările pe vârfuri întăresc mușchii gastrocnemian și soleus, esențiali pentru stabilitatea posterioară. Exercițiile cu greutate corporală, precum genuflexiunile pe un singur picior, îmbunătățesc forța funcțională. Programul de întărire trebuie realizat regulat, de 2-3 ori pe săptămână, progresând gradual în intensitate și complexitate. Aceste exerciții sunt deosebit de importante pentru persoanele cu antecedente de leziuni ale gleznei sau cu instabilitate cronică.

Antrenamentul de echilibru: Antrenamentul proprioceptiv și de echilibru îmbunătățește controlul neuromuscular al gleznei, reducând riscul de leziuni. Aceste exerciții implică menținerea echilibrului în condiții de instabilitate progresivă. Statul într-un picior pe suprafețe stabile, apoi pe suprafețe instabile precum perne, discuri de echilibru sau plăci de balans, reprezintă exerciții de bază. Complexitatea poate fi crescută prin adăugarea mișcărilor de brațe, închiderea ochilor sau executarea de mișcări în timpul menținerii echilibrului. Antrenamentul proprioceptiv îmbunătățește timpul de reacție al mușchilor stabilizatori și capacitatea de a detecta și corecta pozițiile potențial periculoase ale gleznei. Studiile au demonstrat că programele regulate de antrenament proprioceptiv pot reduce incidența entorselor de gleznă cu până la 50%, în special la sportivii cu antecedente de leziuni.

Încălzirea înainte de activități: Încălzirea adecvată înaintea activităților fizice pregătește mușchii, tendoanele și ligamentele gleznei pentru solicitările ulterioare, reducând riscul de leziuni. O încălzire eficientă începe cu 5-10 minute de activitate cardiovasculară ușoară, precum mers rapid sau jogging ușor, pentru a crește temperatura corporală și fluxul sanguin către extremități. Urmează exerciții de mobilitate articulară pentru gleznă, inclusiv rotații în cerc, flexii și extensii. Întinderea dinamică a mușchilor gambei și piciorului îmbunătățește flexibilitatea funcțională. Exercițiile specifice activității care urmează să fie desfășurată trebuie incluse progresiv, crescând treptat intensitatea. Încălzirea adecvată îmbunătățește performanța neuromusculară, crește elasticitatea țesuturilor și pregătește sistemul nervos pentru coordonarea mișcărilor complexe, toate acestea contribuind la reducerea riscului de leziuni.

Utilizarea suporturilor pentru gleznă: Suporturile pentru gleznă oferă stabilitate suplimentară și pot preveni leziunile, în special la persoanele cu antecedente de entorse sau instabilitate cronică. Bandajele elastice oferă compresie și suport ușor, fiind potrivite pentru activități cu risc redus sau ca măsură preventivă generală. Gleznierele semirigide limitează mișcările extreme ale gleznei, menținând mobilitatea funcțională. Ortezele rigide oferă stabilitate maximă, fiind indicate pentru persoanele cu instabilitate severă sau în perioada de revenire după leziuni grave. Tapingul funcțional aplicat de profesioniști poate oferi suport specific pentru structurile vulnerabile. Deși eficiente în prevenirea recidivelor, suporturile pentru gleznă nu trebuie să înlocuiască programele de întărire și propriocepție, ci să le completeze. Utilizarea lor pe termen lung trebuie evaluată individual, deoarece dependența excesivă poate duce la slăbirea musculaturii intrinseci și la reducerea propriocepției naturale.

Recuperarea și reabilitarea

Recuperarea și reabilitarea după leziunile gleznei reprezintă un proces complex și esențial pentru restabilirea funcției normale și prevenirea complicațiilor pe termen lung. O abordare structurată și progresivă maximizează rezultatele funcționale și reduce riscul de recidivă.

Cronologia recuperării: Procesul de recuperare după leziunile gleznei urmează o cronologie predictibilă, deși durata fiecărei etape variază în funcție de severitatea leziunii și răspunsul individual. Faza acută (1-7 zile) se concentrează pe reducerea inflamației și a durerii prin metoda RICE și medicație antiinflamatorie. Faza subacută (1-3 săptămâni) vizează restabilirea amplitudinii de mișcare și inițierea exercițiilor de întărire ușoară. Faza de remodelare (3-8 săptămâni) include progresarea exercițiilor de forță, propriocepție și începerea activităților funcționale. Faza finală (8-12 săptămâni) se focalizează pe revenirea la activitățile sportive sau ocupaționale specifice. Entorsele ușoare se vindecă în 2-3 săptămâni, cele moderate în 4-6 săptămâni, iar cele severe sau fracturile pot necesita 3-6 luni pentru recuperare completă. Respectarea acestei cronologii, fără accelerarea nejustificată a etapelor, este esențială pentru rezultate optime.

Exercițiile de reabilitare: Programul de reabilitare include exerciții specifice pentru restabilirea mobilității, forței, propriocepției și funcționalității gleznei. Exercițiile de mobilitate, precum alfabetul desenat cu piciorul și rotațiile de gleznă, restabilesc amplitudinea de mișcare. Exercițiile de întărire progresează de la izometrice la izotonice și apoi funcționale, incluzând ridicări pe vârfuri, eversie și inversie contra rezistenței și exerciții în lanț cinetic închis. Antrenamentul proprioceptiv pe suprafețe instabile îmbunătățește controlul neuromuscular. Exercițiile pliometrice și de agilitate pregătesc glezna pentru solicitările activităților sportive. Programul trebuie individualizat în funcție de tipul leziunii, stadiul de recuperare și obiectivele funcționale ale pacientului. Progresia se bazează pe toleranța la exerciții, absența durerii și îndeplinirea criteriilor funcționale specifice, nu doar pe timpul scurs de la leziune.

Revenirea la activități: Revenirea la activitățile normale sau sportive după o leziune de gleznă trebuie să fie graduală și bazată pe criterii funcționale obiective. Criteriile pentru progresie includ absența durerii și umflăturii în timpul și după activitate, amplitudine de mișcare completă, forță musculară de cel puțin 90% comparativ cu membrul contralateral și capacitatea de a efectua exerciții funcționale specifice activității. Revenirea la sport implică o progresie de la alergare în linie dreaptă la schimbări de direcție, sărituri și în final activități specifice sportului. Utilizarea temporară a suporturilor pentru gleznă poate oferi stabilitate suplimentară în această perioadă. Monitorizarea atentă a răspunsului gleznei la solicitări crescânde este esențială pentru prevenirea recidivelor. Pacienții trebuie educați să recunoască semnele de suprasolicitare și să ajusteze nivelul de activitate în consecință.

Managementul pe termen lung: Managementul pe termen lung după leziunile gleznei vizează prevenirea recidivelor și a complicațiilor cronice precum instabilitatea și artroza post-traumatică. Exercițiile de întreținere pentru forță și propriocepție trebuie continuate regulat, chiar și după recuperarea completă. Modificările biomecanice, precum pronația excesivă sau supinația piciorului, trebuie corectate prin orteze plantare personalizate. Încălțămintea adecvată rămâne esențială pentru suportul și stabilitatea gleznei. Monitorizarea periodică a funcționalității gleznei permite identificarea precoce a problemelor reziduale. Pacienții cu instabilitate persistentă sau simptome cronice trebuie reevaluați pentru posibile leziuni neidentificate inițial sau complicații. Educația pacientului privind factorii de risc, tehnicile de prevenire și recunoașterea semnelor de alarmă reprezintă componente esențiale ale managementului pe termen lung pentru menținerea funcționalității optime a gleznei.