Luxatie la glezna: tipuri, cauze, simptome si optiuni de tratament

Simptomele includ durere intensă, umflătură, deformare vizibilă a gleznei și imposibilitatea de a pune greutate pe picior. Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică și investigații imagistice, iar tratamentul poate varia de la reducerea nechirurgicală a luxației până la intervenții chirurgicale complexe, în funcție de severitatea leziunii. Recuperarea poate dura mai multe săptămâni sau luni și implică adesea fizioterapie pentru a restabili mobilitatea și forța gleznei.

Tipuri de luxație a gleznei

Luxația gleznei poate apărea în diferite forme, în funcție de direcția în care sunt deplasate oasele și de prezența sau absența fracturilor asociate. Înțelegerea tipurilor de luxație este esențială pentru stabilirea unui plan de tratament adecvat și pentru anticiparea potențialelor complicații.

Luxație pură fără fractură: Această formă de luxație a gleznei, deși rară, implică deplasarea oaselor gleznei fără a se produce o fractură. În acest caz, ligamentele care stabilizează articulația sunt rupte sau întinse sever, permițând deplasarea anormală a oaselor. Luxația pură necesită o forță considerabilă și apare mai frecvent în timpul activităților sportive sau în accidente cu impact puternic. Deși mai puțin comună, această formă de luxație poate fi la fel de gravă ca și cele însoțite de fracturi, necesitând o intervenție promptă pentru a preveni leziunile vasculare sau nervoase.

Luxație-fractură: Reprezintă forma cea mai frecventă de luxație a gleznei și implică atât deplasarea oaselor, cât și prezența uneia sau mai multor fracturi. Acest tip de leziune poate varia în complexitate, de la fracturi simple ale maleolelor până la fracturi complexe care implică multiple oase ale gleznei. Luxația-fractură necesită adesea o abordare chirurgicală pentru a realinia oasele și a stabiliza articulația. Recuperarea în aceste cazuri este de obicei mai îndelungată și poate necesita o perioadă mai lungă de imobilizare, urmată de fizioterapie intensivă pentru a restabili funcția normală a gleznei.

Cauze și factori de risc

Luxația gleznei este rezultatul unor traumatisme severe care depășesc capacitatea de rezistență a structurilor anatomice ale articulației. Înțelegerea cauzelor și a factorilor de risc este esențială pentru prevenirea acestor leziuni și pentru gestionarea adecvată a pacienților cu risc crescut.

Leziuni sportive: Activitățile sportive, în special cele care implică mișcări bruște, sărituri sau contacte fizice, reprezintă o cauză frecventă a luxațiilor de gleznă. Sporturile precum fotbalul, baschetul, voleiul sau gimnastica prezintă un risc crescut din cauza solicitărilor intense la care este supusă articulația gleznei. Mecanismul tipic implică o răsucire forțată a piciorului sau o aterizare incorectă după o săritură, care poate duce la depășirea limitelor de elasticitate ale ligamentelor și la deplasarea oaselor din poziția lor normală.

Accidente rutiere: Impactul puternic și forțele de torsiune generate în timpul accidentelor auto pot provoca luxații severe ale gleznei. În aceste situații, piciorul poate fi prins sau răsucit brusc, ducând la ruperea ligamentelor și deplasarea oaselor. Luxațiile cauzate de accidente rutiere sunt adesea însoțite de fracturi și pot implica leziuni ale țesuturilor moi adiacente, complicând tratamentul și recuperarea.

Căderi de la înălțime: Căderile de la înălțime reprezintă o altă cauză importantă a luxațiilor de gleznă. Impactul puternic al piciorului cu solul poate duce la depășirea capacității de absorbție a șocului a articulației gleznei, rezultând în deplasarea oaselor și ruperea ligamentelor. Severitatea leziunii este adesea proporțională cu înălțimea de la care a avut loc căderea și cu poziția piciorului în momentul impactului.

Leziuni anterioare ale gleznei: Persoanele care au suferit anterior entorse sau luxații ale gleznei prezintă un risc crescut de a dezvolta noi episoade de luxație. Acest lucru se datorează faptului că leziunile anterioare pot slăbi structurile de susținere ale gleznei, reducând stabilitatea articulației. Ligamentele care au fost întinse sau rupte în trecut pot rămâne mai laxe, oferind mai puțină protecție împotriva forțelor care pot cauza luxația.

Participarea la activități cu risc crescut: Anumite ocupații sau hobby-uri care implică activități fizice intense sau expunerea la condiții periculoase pot crește riscul de luxație a gleznei. Acestea includ construcțiile, alpinismul, parcursul de obstacole sau sporturile extreme. În aceste situații, combinația dintre solicitările mecanice intense și potențialul de accidentare crește semnificativ riscul de luxație a gleznei.

Laxitate ligamentară: Unele persoane prezintă o laxitate naturală a ligamentelor, ceea ce poate predispune la luxații ale gleznei. Această condiție poate fi genetică sau poate fi rezultatul unor afecțiuni precum sindromul Ehlers-Danlos. Laxitatea ligamentară reduce stabilitatea intrinsecă a articulației gleznei, făcând-o mai susceptibilă la deplasări anormale ale oaselor sub acțiunea forțelor externe.

Obezitatea: Excesul de greutate corporală pune o presiune suplimentară asupra articulațiilor, inclusiv asupra gleznei. În cazul persoanelor obeze, forțele care acționează asupra gleznei în timpul activităților zilnice sunt amplificate, crescând riscul de leziuni. În plus, obezitatea poate afecta echilibrul și coordonarea, factori care contribuie la creșterea riscului de căderi și, implicit, de luxații ale gleznei.

Simptome și prezentare clinică

Luxația gleznei se manifestă prin simptome acute și severe, care apar imediat după traumatism. Prezentarea clinică include o combinație de semne și simptome care reflectă gravitatea leziunii și perturbarea structurilor anatomice ale gleznei.

Durere severă: Durerea asociată luxației gleznei este intensă și apare brusc în momentul producerii traumatismului. Aceasta este localizată în regiunea gleznei și poate iradia către picior și partea inferioară a gambei. Intensitatea durerii este de obicei copleșitoare, făcând imposibilă orice mișcare a articulației afectate. Pacienții descriu adesea senzația ca fiind ascuțită, pulsatilă și constantă. Durerea se accentuează la cea mai mică încercare de mișcare sau la atingerea zonei afectate, reflectând severitatea leziunii țesuturilor moi și osoase.

Deformare vizibilă: Deformarea gleznei este un semn clinic important al luxației, fiind adesea evidentă la inspecția vizuală. Aspectul anormal al gleznei rezultă din deplasarea oaselor din poziția lor anatomică normală. Deformarea poate varia în funcție de direcția luxației, putând fi laterală, medială, anterioară sau posterioară. În cazurile severe, se poate observa o proeminență anormală a oaselor sub piele sau chiar expunerea acestora în cazul luxațiilor deschise. Această deformare este adesea însoțită de o poziție anormală a piciorului în raport cu gamba.

Umflătură și echimoze: Umflătura (edemul) și echimozele sunt semne caracteristice ale luxației gleznei, apărând rapid după producerea leziunii. Edemul este cauzat de acumularea de lichid în țesuturile moi din jurul articulației ca răspuns la traumatism și inflamație. Acesta poate fi semnificativ, ducând la o creștere vizibilă a volumului gleznei și piciorului. Echimozele, sau vânătăile, apar ca urmare a ruperii vaselor de sânge mici din zona afectată. Acestea pot fi inițial limitate la zona gleznei, dar se pot extinde ulterior către picior și partea inferioară a gambei pe măsură ce sângele se difuzează în țesuturile înconjurătoare.

Incapacitatea de a suporta greutatea: Pacienții cu luxație de gleznă sunt, în general, incapabili să pună greutate pe piciorul afectat sau să meargă. Această incapacitate este cauzată de durerea intensă, instabilitatea articulară și pierderea funcției normale a gleznei. Orice încercare de a pune greutate pe picior sau de a merge provoacă o agravare semnificativă a durerii și poate duce la leziuni suplimentare ale structurilor deja compromise. Pacienții vor evita în mod natural să folosească piciorul afectat și vor necesita adesea asistență pentru mobilizare sau dispozitive de sprijin precum cârje sau un scaun cu rotile.

Limitarea amplitudinii de mișcare: Luxația gleznei duce la o limitare severă a amplitudinii de mișcare a articulației. Pacienții nu pot efectua mișcările normale ale gleznei, cum ar fi flexia plantară, dorsiflexia, inversia sau eversia. Încercările de a mișca glezna sunt extrem de dureroase și pot fi imposibile din cauza deplasării oaselor și a leziunilor ligamentare. Această limitare a mișcării este un mecanism de protecție al corpului pentru a preveni leziuni suplimentare și reflectă severitatea traumatismului suferit de structurile articulare.

Compromitere neurovasculară: În cazurile severe de luxație a gleznei, poate apărea o compromitere neurovasculară. Aceasta se manifestă prin modificări ale sensibilității, circulației sau funcției motorii a piciorului. Simptomele pot include amorțeală sau furnicături în picior, paloare sau răcire a pielii, slăbiciune musculară sau incapacitatea de a mișca degetele. Compromiterea neurovasculară este o urgență medicală care necesită evaluare și tratament imediat pentru a preveni complicații pe termen lung, cum ar fi leziuni nervoase permanente sau ischemie tisulară.

Diagnostic

Diagnosticul luxației gleznei se bazează pe o combinație de evaluare clinică și investigații imagistice. Acesta urmărește confirmarea luxației, evaluarea severității leziunii și identificarea eventualelor complicații asociate.

Examinarea fizică: Evaluarea clinică a luxației gleznei începe cu o examinare fizică atentă. Medicul va inspecta vizual glezna, notând prezența deformării, umflăturii și echimozelor. Palparea zonei afectate va fi efectuată cu grijă pentru a evalua sensibilitatea și a identifica posibile fracturi asociate. Examinatorul va evalua, de asemenea, pulsul pedios și tibial posterior pentru a verifica circulația sanguină în picior. Testarea sensibilității și a funcției motorii a piciorului este crucială pentru a detecta eventuale leziuni nervoase. În timpul examinării, medicul va încerca să determine direcția luxației și să evalueze stabilitatea articulară, deși manevrele de stres vor fi evitate pentru a nu agrava leziunea.

Radiografii (incidențe antero-posterioară, laterală și de mortise): Radiografiile reprezintă primul pas în evaluarea imagistică a luxației gleznei. Incidența antero-posterioară oferă o vedere frontală a articulației, permițând vizualizarea spațiului articular și a alinierii oaselor. Incidența laterală oferă o perspectivă din profil, utilă pentru evaluarea deplasării anterioare sau posterioare a talusului. Incidența de mortaise, realizată cu piciorul rotat intern cu 15-20 de grade, oferă o vizualizare optimă a spațiului articular și a relației dintre tibie, fibulă și talus. Aceste radiografii sunt esențiale pentru confirmarea luxației, identificarea fracturilor asociate și planificarea reducerii.

Tomografie computerizată: Tomografia computerizată (CT) oferă imagini detaliate ale structurilor osoase ale gleznei, fiind deosebit de utilă în cazurile complexe de luxație-fractură. Această investigație permite o vizualizare tridimensională a leziunilor, oferind informații precise despre deplasarea fragmentelor osoase, prezența fracturilor intraarticulare și gradul de afectare a suprafețelor articulare. CT-ul este adesea utilizat pentru planificarea preoperatorie, ajutând chirurgii să determine cea mai bună abordare pentru reducerea luxației și fixarea eventualelor fracturi. De asemenea, poate evidenția leziuni subtile care nu sunt vizibile pe radiografiile standard, contribuind la un diagnostic mai precis și la o planificare mai bună a tratamentului.

Imagistică prin rezonanță magnetică pentru evaluarea țesuturilor moi: Imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) este investigația de elecție pentru evaluarea detaliată a țesuturilor moi în luxația gleznei. Aceasta oferă imagini de înaltă rezoluție ale ligamentelor, tendoanelor, cartilajului și altor structuri de țesut moale din jurul articulației. RMN-ul poate evidenția rupturi ligamentare, leziuni de cartilaj, edem osos și alte patologii asociate care nu sunt vizibile pe radiografii sau CT. Această investigație este deosebit de valoroasă în planificarea tratamentului pe termen lung și în evaluarea prognosticului, oferind informații despre gradul de afectare a structurilor de susținere ale gleznei. RMN-ul poate fi, de asemenea, util în diagnosticarea complicațiilor tardive, cum ar fi necroza avasculară a talusului sau artrita post-traumatică.

Opțiuni de tratament

Tratamentul luxației gleznei necesită o abordare complexă și individualizată, adaptată severității leziunii și stării generale a pacientului. Opțiunile terapeutice variază de la managementul de urgență și reducerea nechirurgicală până la intervenții chirurgicale complexe, urmate de un program de reabilitare intensiv.

Tratamente conservatoare

Managementul de urgență: Intervenția imediată în cazul luxației gleznei este crucială pentru prevenirea complicațiilor și îmbunătățirea prognosticului. Primul pas constă în imobilizarea articulației pentru a preveni leziuni suplimentare. Se aplică gheață pentru a reduce umflătura și se ridică piciorul deasupra nivelului inimii. Evaluarea neurovasculară este esențială pentru a identifica eventuale compromisuri ale circulației sau funcției nervoase. În cazul luxațiilor deschise, se realizează curățarea și acoperirea sterilă a plăgii. Reducerea luxației trebuie efectuată cât mai curând posibil, de preferință sub anestezie, pentru a realinia articulația și a ameliora durerea.

Managementul durerii: Controlul durerii este un aspect esențial în tratamentul luxației gleznei. Inițial, se administrează analgezice puternice, adesea opioide, pentru a gestiona durerea severă asociată cu luxația. Pe măsură ce umflătura și inflamația se reduc, se poate trece la analgezice mai ușoare, cum ar fi antiinflamatoarele nesteroidiene. Crioterapia, sub formă de aplicații de gheață sau dispozitive de compresie rece, este utilizată frecvent pentru a reduce durerea și edemul. Tehnicile de management al durerii fără medicamente, cum ar fi elevarea membrului afectat și imobilizarea adecvată, joacă, de asemenea, un rol important în ameliorarea disconfortului pacientului.

Tratament nechirurgical: Abordarea nechirurgicală este posibilă în cazul luxațiilor simple, fără fracturi asociate sau cu fracturi minime stabile. După reducerea luxației, glezna este imobilizată într-o atelă sau un ghips pentru a permite vindecarea ligamentelor rupte. Durata imobilizării variază de obicei între 4 și 6 săptămâni, în funcție de severitatea leziunii. În această perioadă, pacientului i se recomandă să nu pună greutate pe piciorul afectat și să utilizeze cârje sau un cadru pentru mobilizare. Terapia fizică începe de obicei după îndepărtarea imobilizării, concentrându-se inițial pe restabilirea amplitudinii de mișcare și, ulterior, pe întărirea musculaturii și îmbunătățirea echilibrului.

Intervenție chirurgicală

Reducere deschisă cu fixare internă: Această procedură chirurgicală este indicată în cazul luxațiilor asociate cu fracturi instabile sau deplasate. Chirurgul realizează o incizie pentru a expune articulația gleznei, reducând manual luxația și aliniind fragmentele osoase. Fixarea se realizează utilizând plăci metalice, șuruburi sau tije, în funcție de tipul și localizarea fracturii. Această tehnică permite o reconstrucție anatomică precisă a articulației, esențială pentru restabilirea funcției normale a gleznei. După intervenție, piciorul este imobilizat pentru a permite vindecarea osoasă și ligamentară, urmată de un program de reabilitare progresivă.

Fixare externă: Fixarea externă este o tehnică utilizată în special în cazul luxațiilor-fracturi complexe sau în prezența unor leziuni severe ale țesuturilor moi. Această metodă implică plasarea de tije sau fire metalice în os, care sunt apoi conectate la un cadru extern. Avantajul principal al fixării externe este că permite stabilizarea fracturii fără a compromite țesuturile moi deja afectate. De asemenea, oferă posibilitatea ajustării poziției oaselor în perioada post-operatorie, dacă este necesar. Fixatorul extern poate fi menținut timp de mai multe săptămâni, până când se obține o vindecare suficientă pentru a permite trecerea la o imobilizare mai convențională sau la mobilizare.

Repararea sau reconstrucția ligamentară: În cazurile de luxație severă, ligamentele gleznei pot fi complet rupte, necesitând intervenție chirurgicală pentru reparare sau reconstrucție. Procedura poate implica suturarea directă a ligamentelor rupte sau utilizarea de grefe pentru a reconstrui ligamentele care nu mai pot fi reparate. În unele cazuri, se pot folosi ancore osoase sau alte dispozitive pentru a reataşa ligamentele la os. Reconstrucția ligamentară este crucială pentru restabilirea stabilității gleznei și prevenirea luxațiilor recurente. După intervenție, pacientul va urma un program de reabilitare atent structurat pentru a restabili forța și funcția articulației, minimizând în același timp riscul de rerupere a ligamentelor reparate.

Reabilitare și recuperare

Reabilitarea după o luxație a gleznei este un proces complex și gradual, esențial pentru restabilirea funcției complete a articulației. Programul de recuperare este adaptat individual, ținând cont de severitatea leziunii, tipul de tratament aplicat și progresul pacientului.

Faza inițială (RICE): Imediat după producerea luxației și în primele zile după reducere sau intervenție chirurgicală, se aplică principiul RICE (Repaus, Gheață, Compresie, Elevație). Repausul implică evitarea oricărei solicitări a gleznei afectate. Aplicarea de gheață se face intermitent, de mai multe ori pe zi, pentru a reduce inflamația și durerea. Compresia, realizată prin bandajare elastică sau ciorapi compresivi, ajută la controlul edemului. Elevația piciorului deasupra nivelului inimii facilitează drenajul limfatic și reduce umflătura. Această abordare ajută la controlul simptomelor acute și creează condiții optime pentru începerea procesului de vindecare.

Reabilitare progresivă: După perioada inițială de imobilizare, reabilitarea progresivă începe sub îndrumarea unui fizioterapeut. Această fază se concentrează pe restabilirea treptată a mobilității, forței și funcției gleznei. Exercițiile încep cu mișcări pasive și active asistate pentru a îmbunătăți amplitudinea de mișcare. Treptat, se introduc exerciții de întărire a musculaturii, inițial izometrice, apoi concentrice și excentrice. Se acordă o atenție deosebită îmbunătățirii propriocepției și echilibrului, esențiale pentru prevenirea viitoarelor accidentări. Tehnici precum hidrokinetoterapia pot fi utilizate pentru a permite exerciții cu impact redus. Pe măsură ce forța și mobilitatea se îmbunătățesc, complexitatea exercițiilor crește, incluzând activități funcționale specifice vieții cotidiene sau sportului practicat de pacient.

Revenirea la activități: Reluarea activităților normale după o luxație a gleznei este un proces gradual care necesită răbdare și prudență. Decizia de a reveni la activitățile zilnice sau sportive se bazează pe evaluări obiective ale forței, mobilității și stabilității gleznei, precum și pe absența durerii în timpul activităților. Inițial, pacientul este încurajat să reia activitățile cu impact redus, cum ar fi mersul pe jos sau înotul. Activitățile care implică alergare, sărituri sau schimbări bruște de direcție sunt introduse treptat, doar după ce glezna a demonstrat capacitatea de a suporta astfel de solicitări. Pentru sportivi, revenirea la antrenamente și competiții se face progresiv, adesea cu utilizarea unor orteze de protecție în primele etape. Este esențial să se respecte recomandările medicului și fizioterapeutului pentru a evita recidivele sau complicațiile pe termen lung.

Reluarea treptată a susținerii greutății: Tranziția către susținerea completă a greutății corporale pe glezna afectată este o etapă critică în procesul de recuperare. Acest proces începe de obicei la câteva săptămâni după tratamentul inițial, în funcție de tipul și severitatea luxației. Inițial, pacientului i se permite să pună o greutate parțială pe picior, utilizând cârje sau un cadru pentru suport. Creșterea greutății suportate se face gradual, sub supravegherea atentă a fizioterapeutului. Se utilizează adesea o scală de progresie, începând cu 25% din greutatea corporală și crescând treptat până la susținerea completă. Această abordare permite țesuturilor vindecate să se adapteze treptat la stresul mecanic, reducând riscul de reaccidentare. Pe parcursul acestei faze, exercițiile de întărire și stabilizare continuă să joace un rol crucial în pregătirea gleznei pentru solicitările complete ale mersului și altor activități cotidiene.

Antrenament specific sportului: Revenirea la activitatea sportivă după o luxație a gleznei necesită un program de antrenament specializat, adaptat cerințelor specifice ale sportului practicat. Acest proces începe cu exerciții de bază pentru îmbunătățirea mobilității și stabilității gleznei, progresând treptat către mișcări specifice sportului. Se pune accent pe dezvoltarea agilității, vitezei de reacție și a coordonării neuromusculare. Antrenamentul include simulări ale situațiilor de joc, cu schimbări rapide de direcție și aterizări controlate. Este esențială monitorizarea atentă a răspunsului gleznei la efort și ajustarea intensității antrenamentului pentru a preveni suprasolicitarea și reaccidentarea.

Complicații

Luxația gleznei poate fi însoțită de diverse complicații, variind de la probleme imediate post-traumatice până la efecte pe termen lung. Aceste complicații pot afecta semnificativ recuperarea și funcționalitatea gleznei pe termen lung.

Necroza cutanată: Necroza cutanată este o complicație gravă care poate apărea în urma luxației gleznei, în special în cazurile severe sau netratate prompt. Aceasta se manifestă prin moartea țesutului cutanat din zona afectată, cauzată de compromiterea circulației sanguine locale. Factorii de risc includ tensiunea excesivă a pielii datorită edemului sever, presiunea prelungită asupra țesuturilor moi sau leziuni vasculare directe. Simptomele includ decolorarea pielii, formarea de bule și, în cele din urmă, apariția de zone de țesut mort. Tratamentul necesită îngrijire chirurgicală promptă, debridarea țesutului necrozat și, în cazuri severe, grefe de piele pentru a acoperi defectul rezultat.

Sindromul de compartiment: Sindromul de compartiment este o urgență medicală care poate complica luxația gleznei. Acesta apare când presiunea în interiorul unui compartiment muscular închis crește la un nivel care compromite circulația sanguină și funcția nervilor. În cazul gleznei, edemul sever sau sângerarea internă pot duce la creșterea presiunii în compartimentele musculare ale piciorului și gambei. Simptomele includ durere severă, disproporționată față de leziunea aparentă, parestezii, paloare și diminuarea pulsului distal. Diagnosticul precoce este crucial, iar tratamentul implică de obicei fasciotomie de urgență pentru a decompresa compartimentele afectate și a preveni leziunile permanente ale mușchilor și nervilor.

Durere cronică și rigiditate: Durerea cronică și rigiditatea sunt complicații frecvente ale luxației gleznei, în special în cazurile tratate inadecvat sau cu recuperare incompletă. Durerea persistentă poate fi cauzată de leziuni cartilaginoase, formarea de țesut cicatricial excesiv sau instabilitate reziduală a articulației. Rigiditatea se manifestă prin limitarea amplitudinii de mișcare a gleznei și poate rezulta din imobilizarea prelungită sau formarea de aderențe intraarticulare. Aceste simptome pot persista luni sau chiar ani după traumatism, afectând semnificativ calitatea vieții pacientului. Tratamentul implică fizioterapie intensivă, tehnici de mobilizare articulară și, în unele cazuri, intervenții chirurgicale pentru a îndepărta țesutul cicatricial sau a restabili stabilitatea articulară.

Artrita post-traumatică: Artrita post-traumatică este o complicație pe termen lung a luxației gleznei, caracterizată prin degenerarea progresivă a cartilajului articular. Aceasta poate apărea chiar și la ani după traumatismul inițial, ca rezultat al leziunilor cartilajului în momentul luxației sau al modificărilor biomecanice persistente ale articulației. Simptomele includ durere cronică, rigiditate, umflătură și scăderea mobilității gleznei. Factorii de risc includ severitatea leziunii inițiale, prezența fracturilor intraarticulare și instabilitatea cronică a gleznei. Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică, radiografii și, eventual, rezonanță magnetică. Tratamentul variază de la managementul conservator (fizioterapie, medicație antiinflamatoare) până la intervenții chirurgicale în cazurile severe, inclusiv artrodeza sau artroplastia gleznei.

Instabilitate recurentă: Instabilitatea recurentă a gleznei este o complicație frecventă după luxație, caracterizată prin senzația de nesiguranță și tendința de a „ceda” a gleznei în timpul activităților zilnice sau sportive. Aceasta rezultă din vindecarea incompletă sau inadecvată a ligamentelor rupte, slăbiciunea musculară persistentă sau modificări ale propriocepției. Pacienții pot experimenta episoade repetate de „cedare” a gleznei, durere și umflătură intermitentă. Instabilitatea cronică crește riscul de leziuni ulterioare și poate duce la dezvoltarea artritei precoce. Tratamentul implică un program intensiv de fizioterapie axat pe întărirea musculaturii, îmbunătățirea echilibrului și a propriocepției. În cazurile severe sau refractare la tratamentul conservator, poate fi necesară intervenția chirurgicală pentru reconstrucția ligamentară.

Strategii de prevenție

Prevenirea luxației gleznei implică o abordare multifactorială, concentrată pe reducerea riscurilor și îmbunătățirea stabilității și forței articulației. Aceste strategii sunt esențiale atât pentru prevenirea primară, cât și pentru evitarea recidivelor.

Încălțăminte adecvată: Alegerea încălțămintei potrivite joacă un rol crucial în prevenirea luxației gleznei. Pantofii trebuie să ofere suport adecvat gleznei, în special în timpul activităților sportive sau pe teren accidentat. Pentru sportivi, se recomandă încălțăminte specifică sportului practicat, cu suport lateral întărit și o talpă care să asigure o bună aderență. În activitățile zilnice, se preferă pantofi cu toc jos și o bază largă pentru a îmbunătăți stabilitatea. Încălțămintea trebuie să fie bine ajustată, evitând modelele prea largi sau prea strâmte care pot compromite poziția naturală a piciorului. Pentru persoanele cu antecedente de leziuni ale gleznei, utilizarea unor orteze sau suporturi pentru gleznă în interiorul pantofilor poate oferi un nivel suplimentar de protecție.

Exerciții de întărire a gleznei: Exercițiile de întărire a musculaturii gleznei sunt esențiale pentru prevenirea luxațiilor și îmbunătățirea stabilității articulare. Aceste exerciții vizează întărirea mușchilor peronieri, care sunt cruciali pentru stabilitatea laterală a gleznei, precum și a mușchilor tibiali anteriori și posteriori. Programul de exerciții poate include ridicări pe vârfuri, flexii dorsale și plantare cu rezistență, inversii și eversii controlate ale piciorului. Se recomandă utilizarea benzilor elastice pentru a oferi rezistență progresivă. Exercițiile izometrice, precum presarea piciorului în diferite direcții împotriva unei suprafețe fixe, sunt de asemenea benefice. Este important ca aceste exerciții să fie efectuate regulat și să progreseze în intensitate pe măsură ce forța musculară se îmbunătățește, pentru a menține și crește stabilitatea gleznei în timp.

Antrenament de echilibru și propriocepție: Antrenamentul de echilibru și propriocepție este crucial pentru prevenirea luxațiilor de gleznă, îmbunătățind capacitatea corpului de a detecta și răspunde la schimbările de poziție și mișcare. Aceste exerciții ajută la dezvoltarea unui control neuromuscular mai bun și a unei stabilități dinamice îmbunătățite a gleznei. Programul poate începe cu exerciții simple, precum menținerea echilibrului pe un picior, și poate progresa către utilizarea unor suprafețe instabile precum discuri de echilibru sau plăci oscilante. Exercițiile avansate pot include sărituri controlate cu aterizare pe un picior sau schimbări rapide de direcție. Incorporarea unor sarcini cognitive în timpul exercițiilor de echilibru, cum ar fi prinderea unei mingi, poate îmbunătăți și mai mult coordonarea și timpul de reacție. Este important ca aceste exerciții să fie efectuate regulat și să fie adaptate nivelului de abilitate al individului pentru a maximiza beneficiile și a minimiza riscul de accidentare.