Tendinita genunchi: cauze, simptome, tratament si reabilitare

Tratamentul include repaus, aplicarea de gheață, medicație antiinflamatorie și exerciții de recuperare specifice. Recuperarea completă poate dura între câteva săptămâni și câteva luni, în funcție de severitatea afecțiunii, iar prevenția implică încălzire adecvată, întărirea musculaturii și evitarea suprasolicitării.

Înțelegerea tendinitei genunchiului

Tendinita genunchiului este o afecțiune caracterizată prin inflamarea tendoanelor din zona genunchiului, structuri fibroase care conectează mușchii de oase. Această condiție apare de obicei ca urmare a suprasolicitării repetitive sau a traumatismelor și poate afecta semnificativ calitatea vieții persoanelor afectate.

Definiție: Tendinita genunchiului reprezintă inflamarea unuia sau mai multor tendoane din jurul articulației genunchiului. Tendoanele sunt structuri fibroase dense care conectează mușchii de oase, permițând mișcarea articulațiilor. În cazul genunchiului, tendoanele principale includ tendonul patelar (care conectează rotula de tibie) și tendoanele care fac parte din aparatul extensor al genunchiului. Când aceste tendoane sunt suprasolicitate sau traumatizate, ele pot deveni inflamate, provocând durere și limitând funcționalitatea normală a genunchiului.

Tipuri de tendinită a genunchiului: Există mai multe tipuri de tendinită care pot afecta genunchiul, fiecare implicând diferite tendoane și manifestând simptome specifice. Tendinita patelară afectează tendonul care conectează rotula de tibie și este frecvent întâlnită la sportivi. Tendinita cvadricipitală implică tendonul care conectează mușchiul cvadriceps de rotulă și apare adesea la alergători și săritori. Tendinita bandei iliotibiale afectează banda de țesut care se întinde de la șold până la partea exterioară a genunchiului și este comună la alergătorii de distanță lungă. Fiecare tip necesită o abordare terapeutică specifică pentru ameliorarea simptomelor și recuperarea completă.

Denumiri comune (Genunchiul săritorului, Tendinita patelară): Tendinita patelară este frecvent denumită „genunchiul săritorului” datorită prevalenței sale ridicate în rândul sportivilor care practică sporturi ce implică sărituri repetate. Această denumire reflectă mecanismul tipic de apariție a afecțiunii – suprasolicitarea tendonului patelar în timpul activităților de săritură. Alte denumiri includ tendinoza patelară, care se referă la degenerarea tendonului fără inflamație semnificativă, și entezopatia patelară, care descrie afectarea punctului de inserție a tendonului pe os. Aceste variații terminologice reflectă diferitele stadii și manifestări ale afecțiunii, toate având ca rezultat durere în partea anterioară a genunchiului.

Cauze și factori de risc

Tendinita genunchiului apare de obicei ca rezultat al suprasolicitării repetitive sau al traumatismelor acute. Înțelegerea factorilor care contribuie la dezvoltarea acestei afecțiuni este esențială pentru prevenție și tratament eficient.

Activități fizice și sporturi: Sporturile care implică sărituri repetitive, alergare sau schimbări bruște de direcție reprezintă factori majori de risc pentru dezvoltarea tendinitei genunchiului. Baschetul, voleiul, fotbalul și atletismul sunt printre activitățile sportive cel mai frecvent asociate cu această afecțiune. Mecanismul de producere implică forțe repetitive de tracțiune exercitate asupra tendoanelor în timpul acestor activități, ceea ce duce la microtraumatisme. Cu timpul, aceste microtraumatisme se acumulează și depășesc capacitatea naturală de vindecare a tendonului, rezultând inflamație și durere. Sportivii de performanță sunt deosebit de vulnerabili din cauza intensității și frecvenței antrenamentelor lor.

Activități ocupaționale: Anumite profesii care necesită îngenuncheri frecvente, ridicări repetitive sau menținerea genunchilor în poziții incomode pentru perioade lungi pot crește riscul de tendinită. Meseriașii, muncitorii din construcții, instalatorii și personalul de curățenie sunt adesea expuși la astfel de solicitări. Activitățile care combină îngenuncherea cu ridicarea de greutăți sunt deosebit de problematice. Posturile de lucru neergonomice și lipsa echipamentului de protecție adecvat pot exacerba aceste riscuri. Pauzele insuficiente între perioadele de activitate intensă nu permit tendoanelor să se recupereze, contribuind la dezvoltarea inflamației.

Mușchi ai picioarelor tensionați: Mușchii rigizi sau tensionați ai picioarelor, în special cvadricepsul și hamstringii, pot contribui semnificativ la apariția tendinitei genunchiului. Când acești mușchi sunt prea tensionați, ei exercită o tracțiune crescută asupra tendoanelor asociate, crescând stresul mecanic la nivelul inserțiilor tendinoase. Flexibilitatea redusă limitează capacitatea mușchilor de a absorbi șocurile în timpul activităților fizice, transferând mai multă forță către tendoane. Această tensiune musculară poate fi rezultatul unui program de stretching inadecvat, al dezechilibrelor posturii sau al antrenamentelor intensive fără recuperare corespunzătoare. Programele de întindere regulate și tehnicile de relaxare musculară sunt esențiale pentru prevenirea acestei probleme.

Dezechilibru muscular: Dezechilibrul între diferitele grupe musculare care acționează asupra genunchiului poate contribui semnificativ la dezvoltarea tendinitei. Când unii mușchi sunt mai puternici decât antagoniștii lor, se creează forțe inegale care pot suprasolicita anumite tendoane. De exemplu, un cvadriceps puternic combinat cu hamstringi slabi poate crește tensiunea asupra tendonului patelar. Acest dezechilibru poate rezulta din programe de antrenament care favorizează anumite grupe musculare, din tehnici de mișcare incorecte sau din reabilitarea incompletă după leziuni anterioare. Evaluarea biomecanică și programele de antrenament care vizează echilibrarea forței musculare sunt importante pentru prevenirea și tratarea tendinitei cauzate de acest factor.

Boli cronice: Anumite afecțiuni sistemice pot crește susceptibilitatea la tendinită prin afectarea structurii și funcției tendoanelor. Artrita reumatoidă, guta, diabetul zaharat și bolile de țesut conjunctiv, precum lupusul sau sclerodermia, sunt asociate cu un risc crescut de probleme tendinoase. Aceste afecțiuni pot altera compoziția biochimică a tendoanelor, reducându-le elasticitatea și rezistența. Diabetul, în special, poate cauza glicarea proteinelor tendinoase, afectând integritatea structurală a acestora. Bolile metabolice pot interfera cu procesele normale de reparare tisulară, prelungind timpul de recuperare după microtraumatisme. Managementul adecvat al acestor afecțiuni sistemice este esențial pentru prevenirea complicațiilor tendinoase.

Creșterea bruscă a nivelului de activitate: Intensificarea bruscă a activității fizice, fără o progresie graduală adecvată, reprezintă un factor de risc major pentru tendinita genunchiului. Acest fenomen, cunoscut și sub numele de eroare de antrenament, apare când tendoanele nu au timp să se adapteze la nivelurile crescute de solicitare. Începerea unui nou sport, creșterea drastică a intensității antrenamentelor sau reluarea activității fizice după o perioadă de inactivitate sunt situații tipice care pot declanșa tendinita. Corpul are nevoie de timp pentru a-și întări tendoanele ca răspuns la solicitări crescute. Progresiile graduale de 5-10% săptămânal în intensitate, durată sau frecvență a exercițiilor sunt recomandate pentru a permite adaptarea adecvată a țesuturilor.

Simptomele tendinitei genunchiului

Recunoașterea simptomelor tendinitei genunchiului este crucială pentru diagnosticarea timpurie și inițierea promptă a tratamentului. Manifestările clinice pot varia în funcție de tipul și severitatea afecțiunii.

Caracteristicile durerii și localizarea: Durerea este simptomul principal al tendinitei genunchiului, având caracteristici specifice care ajută la diagnosticare. În cazul tendinitei patelare, durerea este localizată de obicei în partea anterioară a genunchiului, imediat sub rotulă, la nivelul inserției tendonului patelar pe tibie. Inițial, durerea apare doar după activitate fizică intensă, dar pe măsură ce afecțiunea progresează, poate fi prezentă și în timpul activității sau chiar în repaus. Durerea este adesea descrisă ca fiind surdă, profundă și persistentă. Activitățile care implică extinderea genunchiului contra rezistenței, precum urcatul scărilor, genuflexiunile sau săriturile, exacerbează tipic simptomele. Palparea directă a tendonului afectat provoacă de obicei durere localizată.

Umflătură și sensibilitate: Umflătura și sensibilitatea în zona afectată sunt simptome frecvente ale tendinitei genunchiului. Umflătura este de obicei localizată și moderată, afectând zona tendonului inflamat. În tendinita patelară, umflătura poate fi observată sub rotulă, în timp ce în tendinita cvadricipitală, aceasta apare deasupra rotulei. Sensibilitatea la atingere este adesea pronunțată, pacienții raportând durere intensă la palparea directă a tendonului afectat. Aceste simptome sunt cauzate de răspunsul inflamator local, care include vasodilatație, creșterea permeabilității vasculare și infiltrarea cu celule inflamatorii. Umflătura poate fi mai evidentă după activitate fizică și se poate reduce parțial după odihnă și aplicarea de gheață.

Rigiditate și slăbiciune: Rigiditatea articulară și senzația de slăbiciune sunt simptome comune ale tendinitei genunchiului care afectează semnificativ funcționalitatea. Rigiditatea este deosebit de pronunțată dimineața sau după perioade prelungite de inactivitate, precum șederea îndelungată. Pacienții descriu adesea o senzație de înțepenire care necesită „încălzirea” genunchiului înainte ca mobilitatea să se îmbunătățească. Slăbiciunea percepută nu este de obicei cauzată de o pierdere reală a forței musculare, ci de inhibiția reflexă a contracției musculare din cauza durerii. Acest mecanism protector, cunoscut ca inhibiție articulară, previne contracțiile puternice care ar putea exacerba leziunea tendinoasă. Cu toate acestea, în cazurile cronice, poate apărea atrofia musculară din cauza utilizării reduse, contribuind la slăbiciunea reală.

Progresia simptomelor: Tendinita genunchiului prezintă de obicei o progresie caracteristică a simptomelor care reflectă agravarea patologiei subiacente. În stadiul inițial, durerea apare doar după activități solicitante și dispare rapid cu odihna. Pe măsură ce afecțiunea progresează, durerea începe să apară în timpul activității, inițial diminuându-se după o perioadă de „încălzire”, dar revenind cu intensitate crescută după finalizarea activității. În stadiul avansat, durerea este prezentă atât în timpul activității, cât și în repaus, interferând semnificativ cu funcționalitatea zilnică. Această progresie reflectă trecerea de la inflamația acută la modificări degenerative cronice în structura tendonului. Fără tratament adecvat, tendinita poate evolua spre tendinoză, o condiție caracterizată prin degenerarea structurală a tendonului, cu risc crescut de ruptură.

Impactul asupra activităților zilnice: Tendinita genunchiului poate afecta semnificativ capacitatea unei persoane de a desfășura activități zilnice obișnuite. Activitățile care implică îngenuncherea, genuflexiunile, urcatul scărilor sau ridicarea din poziția șezândă devin dificile și dureroase. Sportivii pot fi nevoiți să își limiteze sau să întrerupă antrenamentele și competițiile. În cazurile severe, chiar și mersul pe distanțe lungi poate deveni problematic. Impactul se extinde adesea dincolo de limitările fizice, afectând starea psihologică prin frustrare, anxietate legată de performanță sau teama de agravare a leziunii. Calitatea somnului poate fi afectată de durerea nocturnă sau de dificultatea găsirii unei poziții confortabile. Aceste efecte cumulative subliniază importanța diagnosticării și tratării prompte a afecțiunii.

Diagnostic

Diagnosticarea corectă a tendinitei genunchiului este esențială pentru stabilirea unui plan de tratament eficient și pentru excluderea altor afecțiuni care pot prezenta simptome similare.

Examinarea fizică

Examinarea fizică reprezintă primul pas crucial în diagnosticarea tendinitei genunchiului. Medicul va evalua zona afectată, căutând semne vizibile precum umflătura, roșeața sau deformări. Palparea atentă a tendoanelor genunchiului permite localizarea precisă a durerii și evaluarea sensibilității. Testele funcționale specifice ajută la identificarea tipului de tendinită. Pentru tendinita patelară, testul de coborâre în treaptă sau testul de genuflexiune pe un singur picior pot reproduce simptomele. Medicul va evalua și amplitudinea mișcărilor, forța musculară și stabilitatea articulară pentru a determina gradul de afectare funcțională. Examinarea include adesea și evaluarea biomecanicii mersului și a alinierii membrelor inferioare, deoarece anomaliile în aceste domenii pot contribui la dezvoltarea și persistența tendinitei.

Evaluarea istoricului medical

Istoricul medical detaliat oferă informații valoroase pentru diagnosticarea tendinitei genunchiului. Medicul va adresa întrebări specifice despre debutul și evoluția simptomelor, factorii care agravează sau ameliorează durerea și impactul asupra activităților zilnice. Informațiile despre nivelul de activitate fizică, sporturile practicate și schimbările recente în rutina de antrenament sunt deosebit de relevante. Istoricul leziunilor anterioare ale genunchiului poate indica vulnerabilități preexistente. Medicul va investiga și prezența afecțiunilor sistemice care pot predispune la probleme tendinoase, precum diabetul sau artrita reumatoidă. Medicamentele curente sunt de asemenea evaluate, deoarece anumite medicamente, precum fluorochinolonele, pot crește riscul de tendinopatie. Un istoric complet permite medicului să contextualizeze simptomele și să dezvolte o strategie terapeutică personalizată.

Teste imagistice

Radiografii: Radiografiile standard sunt adesea primele investigații imagistice utilizate în evaluarea durerii de genunchi, deși ele nu vizualizează direct tendoanele. Rolul principal al radiografiilor este de a exclude alte cauze de durere, precum fracturi, modificări artrozice sau calcificări. În cazurile de tendinită cronică, radiografiile pot evidenția calcificări în tendon sau modificări osoase la nivelul inserțiilor tendinoase. Radiografiile pot detecta și prezența unui os sesamoid în tendonul patelar (patela bipartită) sau modificări ale înălțimii rotulei, factori care pot predispune la tendinită. Deși nu sunt specifice pentru diagnosticul tendinitei, radiografiile reprezintă un instrument important pentru evaluarea inițială și excluderea altor patologii.

Ecografia: Ecografia reprezintă o metodă imagistică neinvazivă, accesibilă și dinamică, ideală pentru evaluarea tendoanelor. Această tehnică permite vizualizarea în timp real a structurii tendonului, evidențiind modificări precum îngroșarea, neregularitățile structurale sau zonele de degenerare. Examinarea Doppler poate detecta creșterea fluxului sanguin asociată cu inflamația activă. Avantajele ecografiei includ absența radiațiilor, costul redus și posibilitatea de a examina tendonul în timpul mișcării, ceea ce poate evidenția anomalii funcționale. Ecografia permite și compararea cu membrul contralateral pentru referință. Limitările includ dependența de experiența examinatorului și dificultatea de a evalua structurile profunde. Pentru tendinita genunchiului, ecografia este adesea investigația imagistică de primă linie, oferind informații valoroase pentru diagnostic și monitorizarea tratamentului.

RMN: Imagistica prin rezonanță magnetică oferă cea mai detaliată evaluare a tendoanelor și structurilor adiacente, fiind considerată standardul de aur pentru diagnosticul imagistic al tendinopatiilor. RMN-ul permite vizualizarea clară a modificărilor structurale din tendon, precum edemul, degenerarea sau rupturile parțiale. Această tehnică evidențiază și modificările din țesuturile înconjurătoare, precum edemul osos sau inflamația burselor adiacente. RMN-ul este deosebit de util pentru evaluarea cazurilor complexe sau atunci când se suspectează leziuni asociate ale cartilajului, meniscurilor sau ligamentelor. Deși este mai costisitor și mai puțin accesibil decât ecografia, RMN-ul oferă informații comprehensive care ghidează decizia terapeutică, în special când se consideră intervenția chirurgicală. Secvențele speciale de RMN pot caracteriza și modificările biochimice din tendon, oferind informații despre stadiul și severitatea patologiei.

Opțiuni de tratament

Tratamentul tendinitei genunchiului urmărește reducerea durerii și inflamației, promovarea vindecării țesuturilor și restabilirea funcției normale a genunchiului. Abordarea terapeutică este de obicei multidisciplinară și adaptată severității afecțiunii.

Repaus și modificarea activității

Repausul relativ și modificarea activităților reprezintă componente esențiale în tratamentul inițial al tendinitei genunchiului. Acest lucru nu înseamnă imobilizare completă, ci reducerea sau eliminarea temporară a activităților care provoacă durere. Sportivii pot necesita modificarea rutinei de antrenament, reducerea intensității sau frecvenței exercițiilor, sau trecerea temporară la activități cu impact redus, precum înotul sau ciclismul. Principiul fundamental este evitarea suprasolicitării continue a tendonului afectat, permițând proceselor naturale de vindecare să acționeze. Repausul trebuie echilibrat cu menținerea unui nivel adecvat de activitate pentru a preveni rigiditatea și atrofia musculară. Pe măsură ce simptomele se ameliorează, activitățile pot fi reluate gradual, cu creșteri progresive ale intensității și duratei, monitorizând atent răspunsul tendonului.

Aplicarea de gheață și compresie

Aplicarea locală de gheață reprezintă o metodă eficientă pentru reducerea durerii și inflamației în tendinita genunchiului. Crioterapia determină vasoconstricție, reducând fluxul sanguin și exsudatul inflamator în zona afectată. De asemenea, scade sensibilitatea receptorilor durerii și reduce transmiterea impulsurilor nervoase dureroase. Gheața trebuie aplicată pentru 15-20 de minute, la fiecare 2-3 ore, în special după activități care provoacă durere. Pentru a preveni leziunile cutanate, gheața nu trebuie aplicată direct pe piele, ci învelită într-un prosop subțire. Compresia, realizată prin bandaje elastice sau orteze speciale, ajută la reducerea umflăturii și oferă suport mecanic tendonului afectat. Compresia trebuie să fie moderată, fără a restricționa circulația sanguină. Combinația dintre gheață și compresie, cunoscută sub numele de criocompresie, poate fi deosebit de eficientă în stadiile acute ale tendinitei.

Tehnici de elevație

Elevația membrului afectat reprezintă o componentă importantă a tratamentului conservator pentru tendinita genunchiului, în special în fazele acute când umflătura este pronunțată. Prin poziționarea piciorului deasupra nivelului inimii, se reduce presiunea hidrostatică în vasele sanguine, facilitând drenajul venoși limfatic și diminuând astfel acumularea de lichid în țesuturile afectate. Elevația este recomandată în special în perioadele de repaus și pe timpul nopții. Pentru eficiență maximă, întregul membru inferior trebuie ridicat, nu doar piciorul, folosind perne sau suporturi speciale. Această tehnică este adesea combinată cu aplicarea de gheață și compresie, formând protocolul RICE (Rest, Ice, Compression, Elevation), o abordare standard în managementul inițial al leziunilor musculo-scheletice. Elevația este deosebit de utilă în primele 24-72 de ore după exacerbarea simptomelor.

Analgezice fără prescripție medicală

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene disponibile fără prescripție medicală, precum ibuprofenul sau naproxenul, sunt frecvent utilizate pentru ameliorarea durerii și reducerea inflamației în tendinita genunchiului. Aceste medicamente acționează prin inhibarea enzimelor ciclooxigenază, reducând producția de prostaglandine, mediatori importanți ai inflamației și durerii. Ele sunt eficiente în special în fazele acute ale tendinitei, când componenta inflamatorie este predominantă. Paracetamolul, deși nu are efecte antiinflamatoare semnificative, poate fi o alternativă pentru ameliorarea durerii la pacienții care nu tolerează antiinflamatoarele nesteroidiene. Medicamentele trebuie utilizate conform instrucțiunilor și nu pe termen lung fără supraveghere medicală, deoarece pot avea efecte adverse gastrointestinale, renale sau cardiovasculare. În cazurile cronice de tendinopatie, unde degenerarea tendonului predomină asupra inflamației, eficacitatea acestor medicamente poate fi limitată.

Fizioterapie

Fizioterapia joacă un rol central în tratamentul tendinitei genunchiului, având ca obiective reducerea durerii, îmbunătățirea mobilității și restabilirea funcției normale. Programul de fizioterapie este personalizat în funcție de tipul și severitatea tendinitei, precum și de nevoile specifice ale pacientului. În fazele inițiale, terapia se concentrează pe modalități de reducere a durerii și inflamației, precum ultrasunetele, electroterapia sau terapia cu laser de joasă intensitate. Pe măsură ce simptomele acute se ameliorează, accentul se mută pe exerciții progresive de întindere și întărire, concepute pentru a restabili flexibilitatea și forța musculară. Tehnicile de mobilizare a țesuturilor moi, precum masajul transversal profund sau tehnica Graston, pot ajuta la îmbunătățirea mobilității tendonului și la promovarea vindecării. Fizioterapeutul evaluează și corectează anomaliile biomecanice care pot contribui la suprasolicitarea tendonului. Educația pacientului privind modificarea activităților și tehnicile de autoîngrijire reprezintă componente esențiale ale programului terapeutic.

Opțiuni avansate de tratament

Injecții cu corticosteroizi: Injecțiile cu corticosteroizi reprezintă o opțiune terapeutică pentru cazurile de tendinită acută care nu răspund la tratamentele conservatoare inițiale. Corticosteroizii au puternice efecte antiinflamatorii, reducând rapid durerea și inflamația prin suprimarea producției de mediatori inflamatori. Injecțiile sunt administrate de obicei în jurul tendonului și nu direct în tendon, pentru a minimiza riscul de ruptură. Efectul analgezic poate fi semnificativ și rapid, permițând pacienților să participe mai eficient la programele de fizioterapie. Cu toate acestea, utilizarea corticosteroizilor în tendinopatii rămâne controversată. Studiile au arătat că, deși pot oferi ameliorare pe termen scurt, injecțiile repetate pot slăbi structura tendonului prin inhibarea sintezei de colagen și pot crește riscul de ruptură tendinoasă. De aceea, aceste injecții sunt de obicei limitate la 2-3 administrări, cu intervale de cel puțin 3-6 luni între ele.

Injecții cu plasmă îmbogățită cu trombocite: Injecțiile cu plasmă bogată în trombocite reprezintă o abordare terapeutică inovatoare pentru tendinopatii, bazată pe principiile medicinei regenerative. Această tehnică implică recoltarea sângelui pacientului, procesarea acestuia pentru a concentra trombocitele și factorii de creștere, și injectarea preparatului rezultat în zona afectată. Factorii de creștere eliberați de trombocite stimulează procesele naturale de regenerare tisulară, promovând formarea de colagen nou și îmbunătățind vascularizația locală. Studiile clinice au arătat rezultate promițătoare în tratamentul tendinopatiilor cronice, cu ameliorarea durerii și îmbunătățirea funcției pe termen lung. Avantajele includ natura autologă a tratamentului, care minimizează riscul de reacții adverse, și potențialul de a aborda cauza fundamentală a tendinopatiei prin stimularea regenerării tisulare. Procedura necesită de obicei mai multe sesiuni de tratament și poate fi combinată cu programe specifice de exerciții pentru rezultate optime.

Terapia cu unde de șoc extracorporeale: Terapia cu unde de șoc extracorporeale este o metodă neinvazivă utilizată în tratamentul tendinopatiilor cronice rezistente la terapiile convenționale. Această tehnică implică aplicarea unor unde acustice de înaltă energie care penetrează țesuturile și ajung la tendonul afectat. Mecanismele de acțiune includ stimularea neovascularizației, creșterea producției de factori de creștere, inhibarea mediatorilor durerii și posibil fragmentarea depozitelor de calciu. Tratamentul este administrat în mai multe sesiuni, de obicei săptămânal, fără a necesita anestezie. Pacienții pot experimenta disconfort moderat în timpul procedurii, dar efectele secundare semnificative sunt rare. Studiile clinice au demonstrat eficacitatea acestei terapii în reducerea durerii și îmbunătățirea funcției în tendinopatii cronice, inclusiv tendinita patelară. Rezultatele optime sunt obținute când terapia cu unde de șoc este integrată într-un program comprehensiv care include exerciții specifice de întărire și stretching.

Intervenții chirurgicale: Intervenția chirurgicală pentru tendinita genunchiului este rezervată cazurilor care nu răspund la tratamentul conservator după 6-12 luni. Abordările chirurgicale variază în funcție de tipul și severitatea tendinopatiei. Procedurile artroscopice minim invazive permit vizualizarea directă a tendonului afectat și a structurilor adiacente, cu traumatism minim al țesuturilor. În tendinita patelară, chirurgia poate implica debridarea tendonului pentru îndepărtarea țesutului degenerat, eliberarea inserției tendinoase pentru reducerea tensiunii, sau stimularea vindecării prin crearea de microperforații în tendon. În cazurile severe, poate fi necesară rezecția zonelor degenerative extinse, urmată de repararea defectului. Perioada postoperatorie implică imobilizare inițială, urmată de un program progresiv de reabilitare care poate dura 4-6 luni până la recuperarea completă. Rezultatele chirurgicale sunt în general bune, cu rate de succes de 70-90%, deși revenirea la nivelul anterior de activitate sportivă poate fi limitată în unele cazuri.

Exerciții de reabilitare

Reabilitarea prin exerciții specifice reprezintă o componentă esențială în tratamentul tendinitei genunchiului, ajutând la restabilirea forței, flexibilității și funcționalității normale a articulației.

Exerciții de întindere: Exercițiile de întindere sunt fundamentale în reabilitarea tendinitei genunchiului, vizând îmbunătățirea flexibilității mușchilor care acționează asupra articulației. Întinderea adecvată a cvadricepsului, hamstringilor, mușchilor gastrocnemieni și a bandei iliotibiale reduce tensiunea asupra tendoanelor genunchiului și îmbunătățește biomecanica articulară. Stretching-ul static, în care poziția de întindere este menținută pentru 30-60 de secunde, este recomandat pentru îmbunătățirea flexibilității pe termen lung. Aceste exerciții trebuie efectuate după o încălzire prealabilă, când mușchii sunt mai receptivi la întindere. Pentru cvadriceps, întinderea poate implica flexia genunchiului din poziția stând, trăgând călcâiul spre fesă. Pentru hamstringi, întinderea poate fi realizată din poziția șezând, cu piciorul întins și trunchiul aplecat înainte. Frecvența recomandată este de 2-3 sesiuni zilnice, cu 3-5 repetări pentru fiecare grup muscular.

Exerciții de întărire: Exercițiile de întărire musculară sunt esențiale pentru restabilirea echilibrului și funcției normale a genunchiului afectat de tendinită. Programul de întărire trebuie să vizeze în special cvadricepsul, hamstringii și mușchii gambei, care stabilizează și controlează mișcările genunchiului. În fazele inițiale, exercițiile izometrice, care implică contracția musculară fără mișcarea articulației, sunt preferate pentru a minimiza stresul asupra tendonului inflamat. Pe măsură ce durerea se ameliorează, se introduc progresiv exerciții izotonice cu rezistență crescândă. Ridicările de picior în extensie, semi-genuflexiunile și presele pentru picioare cu greutăți moderate sunt exemple de exerciții eficiente. Antrenamentul de stabilitate, utilizând plăci de echilibru sau exerciții pe un singur picior, îmbunătățește controlul neuromuscular. Volumul și intensitatea exercițiilor trebuie crescute gradual, respectând principiul progresiei și evitând exacerbarea simptomelor. Un program echilibrat de întărire nu doar accelerează recuperarea, dar și previne recidivele prin corectarea dezechilibrelor musculare care au contribuit inițial la dezvoltarea tendinitei.

Exerciții excentrice: Exercițiile excentrice reprezintă o componentă crucială în reabilitarea tendinopatiilor, fiind considerate deosebit de eficiente pentru remodelarea și întărirea tendoanelor afectate. Aceste exerciții implică alungirea controlată a mușchiului în timp ce acesta se contractă, creând o tensiune optimă pentru stimularea regenerării tendonului. Pentru tendinita patelară, genuflexiunile excentrice pe plan înclinat sunt frecvent recomandate. Pacientul coboară lent în genuflexiune, controlând mișcarea cu piciorul afectat, apoi folosește ambele picioare pentru a reveni la poziția inițială, minimizând astfel faza concentrică. Programul tipic include 3 seturi a 15 repetări, efectuate de două ori pe zi, cu progresie graduală a înclinării planului sau adăugarea de greutăți. Este normal să se simtă un disconfort moderat în timpul exercițiilor, dar durerea nu ar trebui să persiste mult după finalizarea acestora. Studiile clinice au demonstrat că programele de exerciții excentrice de 12 săptămâni pot reduce semnificativ durerea și îmbunătăți funcția în tendinopatiile cronice, fiind uneori la fel de eficiente ca intervențiile chirurgicale.

Tehnica corectă de exercițiu: Tehnica corectă de execuție a exercițiilor este fundamentală în reabilitarea tendinitei genunchiului, influențând direct eficacitatea terapiei și prevenind agravarea leziunilor. Poziționarea adecvată a corpului asigură distribuția optimă a forțelor și minimizează stresul asupra structurilor afectate. Pentru exercițiile de întărire a cvadricepsului, precum genuflexiunile, este esențial să se mențină genunchii aliniați cu degetele de la picioare, evitând rotația internă sau valg-ul genunchiului. Controlul tempoului mișcării este crucial, în special în faza excentrică, care ar trebui executată lent și controlat. Respirația corectă, cu expirație în timpul efortului, facilitează stabilizarea trunchiului și optimizează performanța. Progresiile trebuie implementate gradual, crescând mai întâi numărul de repetări, apoi numărul de seturi și în final rezistența. Supravegherea inițială de către un fizioterapeut asigură învățarea tehnicii corecte, după care pacientul poate continua programul independent, utilizând oglinzi sau înregistrări video pentru auto-corectare.

Cronologia progresiei exercițiilor: Progresarea exercițiilor în reabilitarea tendinitei genunchiului urmează o cronologie bine definită, adaptată stadiului de vindecare și răspunsului individual al pacientului. În faza acută (1-2 săptămâni), accentul cade pe controlul durerii și inflamației, cu exerciții izometrice blânde și întinderi ușoare. Faza subacută (2-6 săptămâni) introduce exerciții izotonice cu rezistență redusă și începe programul de exerciții excentrice, crescând gradual intensitatea în funcție de toleranța la durere. În faza de remodelare (6-12 săptămâni), intensitatea exercițiilor crește semnificativ, cu accent pe exerciții funcționale specifice activităților zilnice sau sportive ale pacientului. Faza finală de revenire la activitate (după 12 săptămâni) integrează exerciții pliometrice și antrenament specific sportului pentru pacienții activi. Progresia se bazează pe criterii funcționale, nu doar temporale, pacientul avansând la următorul nivel când poate executa exercițiile curente fără durere semnificativă și cu tehnică adecvată. Monitorizarea atentă a răspunsului tendonului la încărcare ghidează ajustările necesare în program, evitând atât subsolicitarea cât și suprasolicitarea.

Cronologia recuperării

Recuperarea după tendinita genunchiului este un proces gradual care necesită răbdare și aderență la programul terapeutic recomandat. Înțelegerea diferitelor faze ale recuperării ajută pacienții să-și stabilească așteptări realiste și să evite complicațiile.

Recuperarea în faza acută: Faza acută a recuperării după tendinita genunchiului se concentrează pe reducerea durerii, inflamației și prevenirea agravării leziunii. Această perioadă durează de obicei 1-2 săptămâni și începe imediat după apariția simptomelor sau exacerbarea acestora. Principiile RICE (Repaus, Gheață, Compresie, Elevație) sunt fundamentale în această etapă. Activitățile care provoacă durere trebuie evitate, dar imobilizarea completă nu este recomandată, deoarece poate duce la rigiditate și atrofie musculară. Medicația antiinflamatorie poate fi utilizată pentru controlul durerii și inflamației. Exercițiile în această fază sunt limitate la contracții izometrice blânde și mobilizări ușoare pentru menținerea amplitudinii de mișcare. Obiectivul principal este crearea unui mediu favorabil începerii procesului de vindecare. Pacienții trebuie să înțeleagă că respectarea recomandărilor în această fază este crucială pentru evitarea cronicizării afecțiunii și scurtarea timpului total de recuperare.

Faza de reabilitare: Faza de reabilitare, care durează de obicei între 2 și 8 săptămâni, reprezintă perioada în care accentul se mută de la controlul simptomelor acute la restabilirea funcției normale a genunchiului. În această etapă, programul de exerciții devine mai intens și mai diversificat, incluzând exerciții progresive de întărire, cu accent pe contracțiile excentrice, și exerciții de îmbunătățire a flexibilității. Încărcarea tendonului crește gradual pentru a stimula adaptarea și întărirea acestuia, respectând însă principiul toleranței la durere. Tehnicile de terapie manuală, precum masajul transversal profund sau mobilizările articulare, pot fi integrate pentru a optimiza vindecarea țesuturilor și a îmbunătăți mobilitatea. Activitățile funcționale sunt reintroduse progresiv, începând cu cele cu impact redus. Biomecanica mișcării este evaluată și corectată pentru a preveni recidivele. Pacientul este educat despre auto-monitorizarea simptomelor și ajustarea nivelului de activitate în funcție de răspunsul tendonului la încărcare. Succesul acestei faze se măsoară prin reducerea durerii, îmbunătățirea forței musculare și creșterea capacității funcționale.

Faza de revenire la activități: Faza de revenire la activități reprezintă etapa finală a recuperării după tendinita genunchiului, când pacientul se pregătește să reia nivelul anterior de activitate fizică sau sportivă. Această fază începe de obicei după 8-12 săptămâni și poate dura încă 4-8 săptămâni, în funcție de cerințele specifice ale activității țintă. Programul de exerciții progresează către antrenamente specifice sportului sau activității, incluzând exerciții pliometrice, agilitate și antrenament de viteză pentru sportivi. Încărcarea tendonului crește la niveluri comparabile cu cele din activitatea vizată, testând capacitatea acestuia de a suporta stresul specific. Revenirea la sport sau activitate intensă urmează un protocol gradual, începând cu participare limitată și crescând progresiv durata și intensitatea. Criteriile obiective pentru revenirea completă includ absența durerii în timpul și după activitate, forță musculară simetrică comparativ cu membrul contralateral și capacitatea de a executa mișcări specifice activității fără compensații. Monitorizarea continuă și ajustările programului de antrenament rămân importante pentru prevenirea recidivelor.

Factori care afectează timpul de recuperare: Durata recuperării după tendinita genunchiului variază semnificativ între pacienți, fiind influențată de numeroși factori individuali și contextuali. Severitatea și durata afecțiunii înainte de începerea tratamentului reprezintă predictori importanți, tendinopatiile cronice necesitând perioade mai lungi de recuperare comparativ cu cele acute. Vârsta pacientului influențează viteza proceselor de vindecare, persoanele mai în vârstă având de obicei o recuperare mai lentă. Comorbidități precum diabetul, artrita sau bolile vasculare pot complica și prelungi recuperarea prin afectarea microcirculației și metabolismului tendonului. Aderența la programul terapeutic, incluzând exercițiile recomandate și modificările activității, reprezintă un factor crucial sub controlul pacientului. Factori psihologici precum motivația, așteptările realiste și reziliența influențează semnificativ rezultatul terapeutic. Sprijinul social și accesul la servicii specializate de reabilitare contribuie de asemenea la optimizarea recuperării. Înțelegerea acestor factori permite personalizarea programului terapeutic și stabilirea unor așteptări realiste privind durata recuperării.

Strategii de prevenție

Prevenirea tendinitei genunchiului este esențială, în special pentru persoanele active sau cele care au experimentat deja această afecțiune. Implementarea unor strategii preventive poate reduce semnificativ riscul de apariție sau recidivă.

Tehnici adecvate de antrenament: Adoptarea tehnicilor corecte de antrenament reprezintă o strategie fundamentală pentru prevenirea tendinitei genunchiului. Mișcările executate corect distribuie uniform forțele asupra structurilor articulare și tendoanelor, evitând suprasolicitarea localizată. Pentru alergători, tehnica adecvată include aterizarea pe mijlocul piciorului, nu pe călcâi, și menținerea unei cadențe optime de 170-180 pași pe minut. În sporturile cu sărituri, aterizarea trebuie să implice flexia controlată a genunchilor pentru absorbția șocului, evitând hiperextensia sau valg-ul genunchiului. Pentru sportivii care practică exerciții de forță, execuția corectă a genuflexiunilor presupune menținerea genunchilor aliniați cu degetele de la picioare și evitarea depășirii lor față de linia degetelor. Instruirea inițială sub supravegherea unui antrenor calificat sau a unui fizioterapeut asigură învățarea tehnicii corecte. Utilizarea analizei video poate ajuta la identificarea și corectarea deficiențelor tehnice subtile care ar putea predispune la leziuni tendinoase.

Întărirea musculară și flexibilitatea: Dezvoltarea echilibrată a forței musculare și menținerea unei flexibilități adecvate sunt esențiale pentru prevenirea tendinitei genunchiului. Mușchii puternici absorb o parte semnificativă din forțele care altfel ar afecta tendoanele, oferind protecție articulației. Programul de întărire trebuie să vizeze toți mușchii care acționează asupra genunchiului, cu accent special pe cvadriceps, hamstringi și mușchii gambei. Exercițiile funcționale care implică lanțuri cinetice închise, precum genuflexiunile, presele pentru picioare și urcatul scărilor, sunt deosebit de eficiente. Flexibilitatea adecvată permite articulației să funcționeze în amplitudinea optimă de mișcare, reducând tensiunea asupra tendoanelor. Stretchingul regulat al cvadricepsului, hamstringilor, mușchilor gastrocnemieni și a bandei iliotibiale trebuie integrat în rutina zilnică. Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă (PNF) pot fi deosebit de eficiente pentru îmbunătățirea flexibilității. Programul de întărire și flexibilitate trebuie adaptat cerințelor specifice ale activității fizice practicate și particularităților individuale.

Echipament și încălțăminte adecvate: Utilizarea echipamentului și încălțămintei adecvate joacă un rol semnificativ în prevenirea tendinitei genunchiului prin optimizarea biomecanicii și reducerea impactului. Încălțămintea sportivă trebuie selectată în funcție de tipul de activitate, morfologia piciorului și stilul de alergare. Pantofii de alergare necesită înlocuire la fiecare 500-800 kilometri, deoarece proprietățile de amortizare se degradează chiar dacă aspectul exterior pare intact. Pentru persoanele cu anomalii biomecanice, precum pronația excesivă sau supinația, încălțămintea corectivă sau ortezele personalizate pot preveni suprasolicitarea tendoanelor. Genunchierele sau benzile patelare pot fi benefice în sporturile cu impact ridicat, oferind suport suplimentar tendonului patelar. Echipamentul sportiv, precum bicicletele, trebuie ajustat corect dimensiunilor corporale pentru a evita poziționarea inadecvată care ar putea suprasolicita genunchii. Suprafețele de antrenament influențează de asemenea încărcarea tendonului, cele prea dure (beton, asfalt) crescând impactul, în timp ce cele prea moi pot destabiliza articulația. Alternarea suprafețelor de antrenament reprezintă o strategie eficientă pentru distribuirea uniformă a stresului mecanic.

Evitarea supraantrenamentului: Evitarea supraantrenamentului reprezintă o strategie esențială pentru prevenirea tendinitei genunchiului, oferind tendoanelor timpul necesar pentru recuperare și adaptare. Creșterea graduală a volumului, intensității și frecvenței antrenamentelor, respectând regula de 10% (niciun parametru nu ar trebui crescut cu mai mult de 10% săptămânal), permite adaptarea progresivă a țesuturilor. Planificarea adecvată a ciclurilor de antrenament, alternând perioadele de intensitate ridicată cu cele de recuperare activă, previne acumularea de microtraumatisme la nivelul tendoanelor. Monitorizarea semnalelor de avertizare precum durerea persistentă, oboseala cronică sau scăderea performanței ajută la identificarea timpurie a suprasolicitării. Diversificarea antrenamentelor prin includerea activităților cu impact diferit (de exemplu, alternarea alergării cu înotul sau ciclismul) distribuie stresul mecanic pe diferite structuri anatomice. Odihna adecvată, incluzând zilele complete de recuperare și somnul suficient, este fundamentală pentru procesele de reparare tisulară. Nutriția optimă, hidratarea corespunzătoare și strategiile de recuperare activă, precum stretchingul sau băile de contrast, completează măsurile de prevenire a supraantrenamentului.

Încălzire și răcire adecvate: Încălzirea și răcirea adecvate reprezintă componente esențiale ale oricărui program de activitate fizică, având un rol crucial în prevenirea tendinitei genunchiului. Încălzirea pregătește corpul pentru efort prin creșterea temperaturii musculare, îmbunătățirea elasticității tendoanelor și optimizarea funcției neuromusculare. O încălzire eficientă începe cu 5-10 minute de activitate cardiovasculară cu intensitate redusă (mers rapid, jogging ușor sau ciclism), urmată de exerciții dinamice de mobilitate care mimează mișcările specifice activității principale. Stretching-ul dinamic, precum pendulările controlate ale picioarelor sau genuflexiunile parțiale, este preferabil celui static înainte de activitate. Răcirea după efort facilitează tranziția graduală către starea de repaus, accelerând eliminarea produșilor metabolici și reducând rigiditatea post-exercițiu. Aceasta include 5-10 minute de activitate cu intensitate progresiv redusă, urmată de stretching static, menținând pozițiile de întindere pentru 20-30 secunde. Încălzirea și răcirea trebuie adaptate condițiilor de mediu, intensității antrenamentului și particularităților individuale, acordându-li-se timpul adecvat indiferent de constrângerile programului.

Recomandări pentru sporturi și activități

Gestionarea adecvată a activităților fizice este esențială pentru prevenirea și tratarea tendinitei genunchiului. Alegerea sporturilor și activităților potrivite poate face diferența între recuperare și agravarea afecțiunii.

Sporturi de evitat: Anumite sporturi și activități prezintă un risc crescut pentru dezvoltarea sau exacerbarea tendinitei genunchiului și ar trebui evitate, în special în fazele acute ale afecțiunii sau în perioada de recuperare. Sporturile care implică sărituri repetitive, precum baschetul, voleiul sau gimnastica, exercită forțe considerabile asupra tendoanelor genunchiului, în special asupra tendonului patelar. Alergarea pe distanțe lungi, mai ales pe suprafețe dure sau în pantă, poate suprasolicita tendoanele prin impactul repetat. Sporturile care necesită schimbări bruște de direcție, precum fotbalul, handbalul sau tenisul, pot crea forțe de forfecare la nivelul genunchiului. Exercițiile de forță care implică încărcări grele în flexie profundă a genunchiului, precum genuflexiunile complete sau presele pentru picioare cu greutăți mari, pot exacerba simptomele. Activitățile care implică îngenuncheri repetate, precum grădinăritul sau montarea de pardoseli, pot fi problematice pentru persoanele cu tendinită. Evitarea completă a acestor activități în fazele acute și reintroducerea lor graduală, sub supraveghere specializată, în fazele avansate de recuperare, reprezintă abordarea recomandată.

Alternative cu impact redus: Sporturile și activitățile cu impact redus oferă alternative valoroase pentru menținerea condiției fizice în timpul recuperării după tendinita genunchiului sau pentru prevenirea recidivelor. Înotul reprezintă una dintre cele mai bune opțiuni, deoarece flotabilitatea apei reduce semnificativ încărcarea articulațiilor, permițând mișcarea într-un mediu protejat. Stilul craul este preferabil, deoarece bătaia picioarelor în stilul bras poate solicita excesiv genunchii. Ciclismul, cu șaua ajustată corect și evitarea dealurilor abrupte, reprezintă o altă alternativă excelentă, întărind cvadricepsul fără impactul asociat alergării. Aparatele eliptice simulează mișcarea de alergare fără șocurile asociate impactului cu solul. Yoga și Pilates, cu modificările adecvate pentru pozițiile problematice, îmbunătățesc flexibilitatea și forța musculară într-un mod controlat. Antrenamentul în apă, inclusiv alergarea în apă adâncă cu vesta de flotare, permite exerciții cardiovasculare intense cu impact minim. Aceste activități mențin condiția cardiovasculară și tonusul muscular, facilitând tranziția ulterioară către sporturile preferate.

Modificări ale activităților: Adaptarea activităților fizice existente prin modificări specifice poate permite continuarea acestora în siguranță, chiar și în prezența tendinitei genunchiului. Pentru alergători, reducerea distanței, frecvenței și intensității antrenamentelor, combinată cu alegerea suprafețelor mai moi precum pistele sintetice sau potecile forestiere, poate diminua stresul asupra tendoanelor. Încorporarea intervalelor de mers în sesiunile de alergare reduce timpul total de impact. În sporturile de echipă, limitarea timpului de joc și evitarea pozițiilor care solicită excesiv genunchii reprezintă strategii eficiente. Pentru sporturile de forță, reducerea greutăților și limitarea amplitudinii mișcărilor (de exemplu, genuflexiuni parțiale în loc de complete) protejează tendoanele. Modificarea tehnicii, precum aterizarea mai moale după sărituri cu genunchii mai flexați, distribuie mai eficient forțele de impact. Creșterea frecvenței pașilor la alergare reduce forțele de impact per pas. Utilizarea echipamentelor de suport, precum benzile patelare, poate oferi alinare temporară în timpul activităților. Aceste modificări trebuie implementate gradual, monitorizând atent răspunsul genunchiului, și ajustate în funcție de evoluția simptomelor.

Opțiuni de exerciții sigure: Exercițiile sigure pentru persoanele cu tendinită a genunchiului sunt cele care mențin forța și flexibilitatea fără a exacerba simptomele. Antrenamentul de forță cu rezistență moderată, concentrându-se pe izolarea mușchilor și controlul mișcării, reprezintă o opțiune valoroasă. Extensiile de picior cu greutăți reduse și amplitudine parțială întăresc cvadricepsul fără suprasolicitarea tendonului patelar. Exercițiile în lanț cinetic închis, precum mini-genuflexiunile (limitând flexia genunchiului la maximum 45 de grade) sau presele pentru picioare cu încărcare moderată, sunt de obicei bine tolerate. Antrenamentul de echilibru pe plăci instabile sau pe o singură picioare îmbunătățește controlul neuromuscular fără încărcare excesivă. Stretchingul regulat al mușchilor coapsei și gambei menține flexibilitatea optimă. Exercițiile de bază, precum plankurile sau podurile, întăresc musculatura trunchiului, esențială pentru biomecanica corectă a membrelor inferioare. Antrenamentul în circuit cu intensitate moderată, alternând exerciții pentru diferite grupe musculare, permite menținerea condiției cardiovasculare fără suprasolicitarea continuă a genunchilor. Aceste exerciții trebuie personalizate în funcție de severitatea afecțiunii și progresate gradual pe măsura ameliorării simptomelor.