Tipuri de articulatii: clasificare si exemple

Articulațiile cartilaginoase permit o mobilitate limitată și sunt întâlnite la nivelul coloanei vertebrale și pelvisului. Articulațiile sinoviale sunt cele mai mobile și complexe, permițând mișcări ample în multiple direcții, cum ar fi cele de la nivelul șoldului sau umărului. Clasificarea articulațiilor se poate face atât din punct de vedere funcțional, cât și histologic, fiecare tip având caracteristici și roluri specifice în organism.

Clasificarea funcțională a articulațiilor

Din punct de vedere funcțional, articulațiile sunt clasificate în funcție de gradul de mobilitate pe care îl permit. Această clasificare este esențială pentru înțelegerea biomecanicii corpului și a modului în care diferitele articulații contribuie la mișcare și stabilitate.

Sinatroze (Articulații imobile): Sinatrozele sunt articulații fixe care nu permit nicio mișcare între oasele conectate. Acestea sunt întâlnite în special la nivelul craniului, unde oasele plate ale calotei craniene sunt unite prin suturi osoase. Rolul principal al acestor articulații este de a oferi protecție și stabilitate structurilor vitale, cum ar fi creierul.

Amfiartroze (Articulații semimobile): Amfiartrozele permit o mișcare limitată între oasele conectate. Aceste articulații sunt prezente în special la nivelul coloanei vertebrale, unde discurile intervertebrale permit mișcări ușoare de flexie, extensie și rotație. Amfiartrozele combină stabilitatea cu un grad limitat de mobilitate, esențial pentru funcționarea normală a corpului.

Diartroze (Articulații mobile): Diartrozele sunt articulațiile cele mai mobile ale corpului, permițând mișcări ample în multiple planuri. Acestea sunt caracterizate prin prezența unei cavități articulare și a lichidului sinovial care facilitează mișcarea. Exemple tipice includ articulațiile șoldului, genunchiului și umărului.

Clasificarea histologică a articulațiilor

Clasificarea histologică a articulațiilor se bazează pe tipul de țesut care unește oasele. Această abordare oferă o înțelegere detaliată a structurii și funcționării diferitelor tipuri de articulații.

Articulații fibroase: Articulațiile fibroase sunt caracterizate prin prezența țesutului conjunctiv fibros dens care unește direct oasele. Acest tip de articulație oferă o stabilitate maximă dar permite o mobilitate minimă sau inexistentă. Țesutul fibros poate varia în lungime și densitate, influențând astfel gradul de flexibilitate al articulației.

Articulații cartilaginoase: Articulațiile cartilaginoase sunt unite prin cartilaj, fie hialin, fie fibros. Cartilajul oferă atât stabilitate, cât și un grad limitat de flexibilitate. Aceste articulații sunt esențiale pentru creșterea osoasă și absorția șocurilor mecanice la nivelul coloanei vertebrale.

Articulații sinoviale: Articulațiile sinoviale sunt cele mai complexe, având o structură specializată care include o cavitate articulară plină cu lichid sinovial. Suprafețele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin, iar întreaga articulație este înconjurată de o capsulă fibroasă căptușită cu membrană sinovială.

Tipuri de articulații fibroase

Articulațiile fibroase reprezintă conexiuni rigide între oase, realizate prin intermediul țesutului conjunctiv dens. Aceste articulații sunt specializate pentru a oferi stabilitate maximă structurilor osoase pe care le unesc.

Suturi: Suturile sunt articulații fibroase specifice oaselor craniului. Acestea sunt formate din țesut conjunctiv dens care unește marginile zimțate ale oaselor craniene. La nou-născuți, suturile sunt flexibile pentru a permite trecerea capului prin canalul nașterii și creșterea ulterioară a creierului.

Gomfoze: Gomfozele reprezintă articulațiile dintre dinți și alveolele dentare. Acestea sunt realizate prin intermediul ligamentului periodontal, care fixează rădăcina dintelui în alveola dentară. Deși clasificate ca articulații fibroase, gomfozele permit o mișcare minimă necesară pentru absorbția șocurilor în timpul masticației.

Sindezmoze: Sindezmozele sunt articulații fibroase care permit o mișcare limitată între oase. Un exemplu clasic este articulația dintre tibie și fibulă la nivelul gambei. Aceste articulații sunt consolidate prin membrane și ligamente interosoase care mențin stabilitatea în timpul mișcării.

Tipuri de articulații cartilaginoase

Articulațiile cartilaginoase sunt structuri specializate în care oasele sunt unite prin țesut cartilaginos. Acestea oferă un echilibru între stabilitate și flexibilitate, fiind esențiale pentru funcționarea normală a sistemului musculo-scheletal.

Sincondroze (Primare): Sincondroza este o articulație cartilaginoasă primară în care oasele sunt unite prin cartilaj hialin. Un exemplu important este cartilajul de creștere dintre epifiza și diafiza oaselor lungi la copii. Aceste articulații sunt temporare și se osifică complet la maturitate.

Simfize (Secundare): Simfizele sunt articulații cartilaginoase secundare caracterizate prin prezența unui disc de fibrocartilaj între oasele articulate. Exemplul cel mai cunoscut este simfiza pubiană, care unește oasele pubiene la nivelul pelvisului. Aceste articulații permit o mișcare limitată și sunt importante pentru absorbția șocurilor mecanice.

Tipuri de articulații sinoviale

Articulațiile sinoviale sunt cele mai complexe și mobile structuri articulare din organismul uman. Acestea sunt caracterizate prin prezența unei cavități articulare umplute cu lichid sinovial, care facilitează mișcarea și reduce frecarea între suprafețele articulare.

Articulații în balama: Articulațiile în balama permit mișcări de flexie și extensie într-un singur plan, similar cu o ușă care se deschide și se închide. Exemple clasice sunt articulația cotului, a genunchiului și articulațiile interfalangiene ale degetelor. Aceste articulații sunt stabilizate de ligamente puternice pe părțile laterale și sunt esențiale pentru activitățile zilnice care necesită mișcări precise și controlate.

Articulații sferoidale: Articulațiile sferoidale, cunoscute și ca articulații în bilă și cupa, permit cea mai mare amplitudine de mișcare dintre toate tipurile de articulații. Acestea sunt formate dintr-o suprafață sferică care se articulează cu o cavitate cupuliformă, permițând mișcări în toate planurile, inclusiv rotație. Exemple principale sunt articulația șoldului și a umărului, care sunt esențiale pentru mobilitatea membrelor.

Articulații elipsoidale: Articulațiile elipsoidale sunt formate din suprafețe articulare ovale care se potrivesc una cu cealaltă. Acestea permit mișcări de flexie, extensie, abducție și adducție, dar nu permit rotația axială. Un exemplu reprezentativ este articulația radiocarpală a încheieturii mâinii, care facilitează mișcările fine ale mâinii necesare în activitățile de precizie.

Articulații în șa: Articulațiile în șa au suprafețe articulare concave într-o direcție și convexe în alta, asemănător cu o șa de cal. Cel mai important exemplu este articulația carpometacarpiană a policelui, care permite mișcări complexe și opoziția policelui, esențială pentru prehensiunea obiectelor și manipularea fină.

Articulații plane: Articulațiile plane au suprafețe articulare relativ drepte care permit mișcări de alunecare între oase. Acestea sunt întâlnite la nivelul articulațiilor intercarpiene ale mâinii și intertarsiene ale piciorului, facilitând mișcări subtile dar esențiale pentru adaptarea la diferite poziții și menținerea stabilității.

Articulații trohoide: Articulațiile trohoide permit mișcări de rotație în jurul unei axe longitudinale. Exemplul cel mai relevant este articulația atlantoaxială între prima și a doua vertebră cervicală, care permite rotația capului. Un alt exemplu este articulația radioulnară proximală, esențială pentru mișcările de pronație și supinație ale antebrațului.