Umar dislocat: tipuri, cauze, simptome si optiuni de tratament

Complicațiile pot include instabilitate cronică și leziuni ale țesuturilor moi adiacente. Recuperarea completă necesită de obicei câteva luni și include fizioterapie pentru restabilirea mobilității și forței musculare.

Tipuri de dislocări ale umărului

Dislocările de umăr pot fi clasificate în funcție de direcția și gradul de deplasare a capului humeral în raport cu cavitatea glenoidă. Înțelegerea acestor tipuri ajută la stabilirea diagnosticului corect și alegerea tratamentului adecvat.

Dislocare completă (luxație): Această formă implică separarea totală a suprafețelor articulare ale humerusului și glenei. Capul humeral iese complet din cavitatea glenoidă, provocând o deformare evidentă a umărului. Pacienții prezintă durere severă și incapacitate de a mișca brațul. Luxația completă necesită reducere imediată pentru a preveni complicațiile și a restabili funcția articulară. Acest tip de dislocare are un risc mai mare de a provoca leziuni asociate ale țesuturilor moi, inclusiv rupturi ale coafei rotatorilor sau leziuni neurovasculare.

Dislocare parțială (subluxație): În cazul subluxației, suprafețele articulare ale humerusului și glenei rămân parțial în contact. Capul humeral se deplasează parțial din cavitatea glenoidă, dar nu iese complet din articulație. Simptomele pot fi mai subtile decât în cazul luxației complete, incluzând instabilitate, durere și limitare a mișcărilor. Subluxațiile repetate pot duce la instabilitate cronică a umărului și predispun la luxații complete ulterioare. Diagnosticul subluxației poate fi mai dificil și necesită adesea investigații imagistice suplimentare, precum RMN sau artroscopie.

Dislocare anterioară: Aceasta este cea mai frecventă formă de dislocare a umărului, reprezentând aproximativ 95% din cazuri. În această situație, capul humeral se deplasează în față și în jos față de cavitatea glenoidă. Dislocarea anterioară apare de obicei când brațul este în abducție și rotație externă, cum ar fi în timpul unei căzături cu brațul întins. Pacienții prezintă o deformare caracteristică a umărului, cu o proeminență în partea anterioară și o depresiune sub acromion. Această formă de dislocare poate fi asociată cu leziuni specifice, precum leziunea Bankart sau fractura Hill-Sachs.

Dislocare posterioară: Dislocarea posterioară a umărului este mai rară, reprezentând doar 2-4% din cazuri. În această situație, capul humeral se deplasează în spate față de cavitatea glenoidă. Acest tip de dislocare poate fi cauzat de o lovitură directă în partea anterioară a umărului sau de o contracție musculară puternică, cum ar fi în timpul unei crize convulsive sau a unui șoc electric. Diagnosticul dislocării posterioare poate fi dificil, deoarece deformarea umărului este mai puțin evidentă. Radiografiile în proiecție axilară sunt adesea necesare pentru confirmarea diagnosticului. Reducerea dislocării posterioare poate fi mai complicată și necesită uneori intervenție chirurgicală.

Dislocare inferioară: Dislocarea inferioară, cunoscută și sub numele de luxație erectă, este cea mai rară formă, reprezentând mai puțin de 1% din cazuri. În această situație, capul humeral se deplasează în jos față de cavitatea glenoidă. Acest tip de dislocare apare de obicei când brațul este ridicat deasupra capului și supus unei forțe de tracțiune. Pacienții prezintă o poziție caracteristică, cu brațul blocat în poziție verticală. Dislocarea inferioară poate fi asociată cu un risc crescut de leziuni neurovasculare, în special ale nervului axilar și arterei axilare. Reducerea acestui tip de dislocare necesită o tehnică specifică și trebuie efectuată cu precauție pentru a evita complicațiile.

Cauze și factori de risc

Dislocarea umărului poate fi cauzată de diverse evenimente traumatice și este influențată de anumiți factori de risc. Înțelegerea acestor cauze și factori ajută la prevenirea și gestionarea eficientă a acestei afecțiuni.

Căderile: Căderile reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale dislocării umărului. Impactul direct asupra umărului sau încercarea de a amortiza căderea cu brațul întins poate forța capul humeral să iasă din articulație. Persoanele în vârstă sunt deosebit de vulnerabile la acest tip de leziune din cauza echilibrului precar și a densității osoase reduse. Căderile pe gheață sau suprafețe alunecoase cresc riscul de dislocare. Pentru prevenire, este important să se mențină un mediu sigur, să se îmbunătățească echilibrul prin exerciții specifice și să se utilizeze dispozitive de asistență dacă este necesar.

Leziunile sportive: Sporturile de contact și cele care implică mișcări repetitive ale brațului deasupra capului prezintă un risc crescut de dislocare a umărului. Rugby-ul, fotbalul american și hocheiul sunt exemple de sporturi în care coliziunile directe pot cauza dislocări. În sporturile precum tenisul, înotul sau aruncările, mișcările repetitive pot slăbi structurile de susținere ale umărului, crescând riscul de dislocare. Atleții trebuie să acorde o atenție deosebită tehnicii corecte, să efectueze exerciții de întărire a musculaturii umărului și să utilizeze echipament de protecție adecvat pentru a reduce riscul de dislocare.

Accidentele rutiere: Coliziunile auto pot cauza dislocări ale umărului prin impactul direct sau prin forțele de decelerare bruscă. În timpul unui accident, brațul poate fi forțat în poziții extreme, ducând la dislocarea umărului. Utilizarea corectă a centurii de siguranță și poziționarea adecvată în vehicul pot ajuta la reducerea riscului de dislocare în caz de accident. În cazul motocicliștilor, purtarea echipamentului de protecție, inclusiv a jachetelor cu protecții pentru umeri, este esențială pentru prevenirea acestor leziuni.

Vârsta și sexul: Factorii demografici joacă un rol important în riscul de dislocare a umărului. Tinerii adulți, în special bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani, au cea mai mare incidență a dislocărilor de umăr. Acest lucru se datorează parțial participării mai frecvente la activități sportive și recreative cu risc ridicat. Pe de altă parte, persoanele în vârstă, în special femeile, au un risc crescut de dislocare asociată cu căderi din cauza osteoporozei și a slăbiciunii musculare. Abordările preventive trebuie adaptate în funcție de grupa de vârstă și sex, concentrându-se pe reducerea riscurilor specifice fiecărui grup.

Dislocările anterioare: Istoricul de dislocări anterioare ale umărului este unul dintre cei mai importanți factori de risc pentru dislocări ulterioare. După o primă dislocare, țesuturile de susținere ale umărului, inclusiv ligamentele și capsula articulară, pot rămâne slăbite sau deteriorate. Acest lucru crește semnificativ riscul de dislocări recurente, în special la persoanele tinere și active. Rata de recurență poate ajunge până la 90% la pacienții sub 20 de ani după o primă dislocare. Pentru a reduce acest risc, este esențială o reabilitare completă după prima dislocare, inclusiv exerciții de întărire a musculaturii rotatorilor și stabilizatorilor umărului. În unele cazuri, intervenția chirurgicală poate fi recomandată pentru a restabili stabilitatea articulară și a preveni dislocările ulterioare.

Participarea la sporturi de contact: Sporturile de contact precum rugby-ul, fotbalul american sau hocheiul prezintă un risc semnificativ pentru dislocarea umărului. Aceste sporturi implică coliziuni frecvente și forțe puternice aplicate asupra articulației umărului. Atleții care practică aceste sporturi trebuie să acorde o atenție deosebită pregătirii fizice, în special întăririi musculaturii din jurul umărului. Utilizarea echipamentului de protecție adecvat și învățarea tehnicilor corecte de cădere și contact pot reduce riscul de dislocare. Programele de prevenție și antrenamentul specific pentru stabilitatea umărului sunt esențiale în aceste sporturi.

Simptome

Dislocarea umărului se manifestă prin simptome acute și intense, care apar imediat după traumatism. Acestea variază în funcție de severitatea dislocării și pot include durere severă, limitarea mișcărilor, deformare vizibilă a umărului, umflături și vânătăi.

Durere severă: Dislocarea umărului provoacă o durere intensă și bruscă în zona afectată. Această durere este descrisă adesea ca fiind copleșitoare și poate fi atât de intensă încât pacientul nu poate mișca deloc brațul. Durerea se accentuează la orice încercare de mișcare și poate iradia în jos pe braț sau în zona gâtului. Intensitatea durerii este cauzată de întinderea sau ruperea țesuturilor moi din jurul articulației, precum și de presiunea exercitată asupra nervilor din zonă. În unele cazuri, durerea poate fi însoțită de o senzație de arsură sau de șoc electric.

Dificultate în mișcarea brațului: Pacienții cu umăr dislocat experimentează o limitare severă a mișcărilor brațului afectat. Această dificultate se manifestă prin incapacitatea de a ridica brațul, de a-l roti sau de a-l mișca în orice direcție fără a simți durere intensă. Limitarea mișcării este cauzată de ieșirea capului humeral din cavitatea glenoidă, ceea ce perturbă mecanica normală a articulației. În plus, mușchii din jurul umărului pot intra în spasm ca mecanism de protecție, contribuind la rigiditatea și imobilitatea articulației. Pacienții adesea țin brațul lipit de corp într-o poziție protectivă pentru a minimiza durerea.

Deformare vizibilă a umărului: Un semn distinctiv al dislocării umărului este modificarea aspectului extern al acestuia. În cazul dislocării anterioare, cea mai frecventă formă, umărul poate părea aplatizat în lateral, cu o proeminență vizibilă în partea anterioară a articulației. Această deformare este cauzată de deplasarea capului humeral din poziția sa normală. În dislocările posterioare, mai rare, poate apărea o proeminență în partea posterioară a umărului. Conturul normal rotunjit al umărului este alterat, iar comparația cu umărul sănătos evidențiază asimetria. Această deformare poate fi subtilă în unele cazuri, în special la pacienții cu musculatură bine dezvoltată.

Umflare și vânătăi: Dislocarea umărului este adesea însoțită de umflare și vânătăi în zona afectată. Umflarea apare rapid după traumatism ca rezultat al inflamației și acumulării de lichid în țesuturile din jurul articulației. Această umflare poate masca parțial deformarea vizibilă a umărului în unele cazuri. Vânătăile (echimozele) se dezvoltă de obicei în orele sau zilele următoare incidentului, ca urmare a ruperii vaselor de sânge mici din țesuturile afectate. Extinderea și severitatea vânătăilor pot varia, uneori acoperind o zonă largă a umărului și brațului superior. Prezența umflăturilor și vânătăilor poate indica și leziuni asociate ale țesuturilor moi.

Spasme musculare: Spasmele musculare sunt o reacție frecventă a organismului la dislocarea umărului. Acestea reprezintă contracții involuntare și prelungite ale mușchilor din jurul articulației afectate. Spasmele apar ca un mecanism de protecție, în încercarea corpului de a stabiliza zona lezată și de a preveni mișcări suplimentare care ar putea agrava traumatismul. Pacienții pot simți o tensiune puternică și dureroasă în mușchii umărului și ai brațului superior. Aceste spasme pot contribui la intensificarea durerii și la limitarea suplimentară a mișcărilor. În unele cazuri, spasmele musculare pot persista chiar și după repoziționarea articulației, necesitând tratament specific pentru relaxarea musculaturii.

Amorțeală sau furnicături în braț: Dislocarea umărului poate provoca amorțeală sau furnicături în braț, mână sau degete. Aceste senzații apar din cauza compresiei sau întinderii nervilor din zona umărului, în special a plexului brahial. Severitatea și distribuția acestor simptome pot varia în funcție de gradul de afectare a nervilor. Pacienții pot descrie o senzație de „adormire” a brațului sau furnicături care se extind de la umăr până la vârful degetelor. În unele cazuri, poate apărea și o slăbiciune musculară în braț sau mână. Aceste simptome neurologice sunt de obicei temporare și se ameliorează după repoziționarea corectă a umărului, dar pot persista în cazurile severe sau dacă reducerea dislocării este întârziată.

Diagnostic

Diagnosticul corect și prompt al dislocării umărului este crucial pentru managementul eficient al acestei afecțiuni. Procesul de diagnostic implică o combinație de examinare fizică și investigații imagistice, fiecare având un rol specific în evaluarea leziunii și a complicațiilor potențiale.

Examinare fizică: Examinarea fizică reprezintă primul pas crucial în diagnosticarea dislocării umărului. Medicul va evalua vizual umărul, căutând semne de deformare sau asimetrie comparativ cu umărul sănătos. Palparea atentă a zonei poate evidenția poziția anormală a capului humeral și prezența edemului. Se vor testa cu precauție amplitudinea mișcărilor și stabilitatea articulației. Examinatorul va verifica și funcția neurovasculară, evaluând pulsul, sensibilitatea și forța musculară în brațul afectat. Testele specifice, precum testul de aprehensiune, pot fi efectuate pentru a evalua stabilitatea articulară. Această examinare oferă informații valoroase despre tipul și severitatea dislocării, ghidând deciziile ulterioare de tratament.

Radiografii: Radiografiile reprezintă investigația imagistică de primă linie în diagnosticul dislocării umărului. Acestea oferă imagini clare ale structurilor osoase, permițând vizualizarea poziției capului humeral în raport cu cavitatea glenoidă. Se realizează de obicei proiecții multiple, inclusiv antero-posterioară, laterală și axilară, pentru o evaluare completă. Radiografiile pot evidenția nu doar dislocarea în sine, ci și eventuale fracturi asociate, cum ar fi fractura Hill-Sachs sau leziunea Bankart. De asemenea, acestea sunt esențiale pentru confirmarea reducerii corecte a dislocării după manevrele de repoziționare. În cazuri complexe sau recurente, radiografiile pot oferi informații despre modificările osoase cronice care predispun la instabilitate.

Tomografie computerizată: Tomografia computerizată (CT) oferă imagini detaliate tridimensionale ale structurilor osoase ale umărului. Această investigație este deosebit de utilă în evaluarea leziunilor osoase asociate dislocării, precum fracturile glenoide sau humerale, care pot fi subtile sau nedetectabile pe radiografiile standard. CT-ul poate cuantifica cu precizie pierderea de substanță osoasă, informație crucială în planificarea tratamentului, în special în cazurile de instabilitate recurentă. Reconstrucțiile 3D pot ajuta la vizualizarea detaliată a anatomiei articulare și la planificarea intervențiilor chirurgicale complexe. În plus, CT-ul poate fi utilizat pentru ghidarea procedurilor intervenționale în cazuri selectate.

Rezonanță magnetică: Rezonanța magnetică (RMN) este investigația de elecție pentru evaluarea detaliată a țesuturilor moi din jurul articulației umărului. Aceasta oferă imagini de înaltă rezoluție ale structurilor ligamentare, tendinoase și musculare, permițând identificarea leziunilor asociate dislocării. RMN-ul este esențial în diagnosticarea rupturilor de coafă rotatorie, leziunilor labrumului glenoidian (inclusiv leziunea Bankart) și a altor patologii ale țesuturilor moi care pot contribui la instabilitatea umărului. De asemenea, poate evidenția edemul osos și leziunile cartilajului articular. În cazurile de instabilitate recurentă, RMN-ul poate oferi informații valoroase despre integritatea structurilor stabilizatoare ale umărului, ghidând deciziile terapeutice și planificarea chirurgicală.

Tratament

Tratamentul umărului dislocat implică o abordare complexă, începând cu reducerea imediată a dislocării și continuând cu managementul durerii, imobilizarea articulației și reabilitarea. Scopul principal este restabilirea funcției normale a umărului și prevenirea dislocărilor recurente.

Tratamente non-chirurgicale

Reducere închisă: Reducerea închisă reprezintă procedura prin care capul humeral este repoziționat în cavitatea glenoidă fără intervenție chirurgicală. Această manevră este efectuată de obicei în camera de urgență, sub sedare și analgezie adecvată. Medicul manipulează cu atenție brațul pentru a ghida osul înapoi în poziția corectă. Tehnicile utilizate variază în funcție de tipul de dislocare și pot include metoda de tracțiune-contratracțiune sau manevre de rotație. Succesul procedurii este confirmat prin ameliorarea imediată a durerii și îmbunătățirea mobilității, urmată de verificare radiologică.

Managementul durerii: Controlul durerii este esențial în tratamentul umărului dislocat, atât imediat după reducere, cât și în perioada de recuperare. Inițial, se administrează analgezice puternice, adesea opioide, pentru a calma durerea intensă asociată dislocării și procedurii de reducere. După reducere, tratamentul se bazează pe antiinflamatoare nesteroidiene și analgezice mai ușoare. Aplicarea locală de gheață în primele 24-48 de ore ajută la reducerea inflamației și a durerii. Terapia cu ultrasunete și stimularea electrică transcutanată a nervilor pot fi utilizate ca metode complementare de control al durerii în faza de recuperare.

Imobilizare: Imobilizarea umărului după reducere este crucială pentru vindecarea țesuturilor lezate și prevenirea redislocării. Se utilizează de obicei o orteză sau un bandaj special care menține brațul lipit de corp și rotit intern. Durata imobilizării variază în funcție de severitatea leziunii și vârsta pacientului, fiind în general între 2 și 4 săptămâni pentru adulți și până la 6 săptămâni pentru persoanele în vârstă. În această perioadă, pacientul trebuie să evite mișcările ample ale umărului, dar poate efectua exerciții ușoare pentru cot și mână pentru a preveni rigiditatea.

Fizioterapie: Fizioterapia joacă un rol crucial în recuperarea după o dislocare de umăr, începând imediat după perioada de imobilizare. Programul de recuperare este personalizat în funcție de severitatea leziunii și progresul pacientului. Inițial, se concentrează pe exerciții de mobilitate pasivă pentru a îmbunătăți amplitudinea mișcărilor fără a suprasolicita articulația. Treptat, se introduc exerciții active și de întărire a musculaturii rotatorilor și stabilizatorilor umărului. Tehnici precum mobilizarea țesuturilor moi și terapia manuală sunt utilizate pentru a îmbunătăți flexibilitatea și a reduce durerea. Fizioterapia vizează nu doar restabilirea funcției umărului, ci și îmbunătățirea propriocepției și stabilității articulare pentru a preveni dislocările recurente.

Opțiuni chirurgicale

Repararea Bankart: Această procedură chirurgicală vizează corectarea leziunii Bankart, o desprindere a labrumului glenoidian inferior și a ligamentului glenohumeral inferior de pe marginea glenoidei. Intervenția poate fi realizată artroscopic sau prin chirurgie deschisă. În timpul procedurii, labrumul desprins este reatașat la marginea glenoidei folosind ancore de sutură. Această reparare restabilește stabilitatea anterioară a articulației umărului, reducând semnificativ riscul de dislocări recurente. Recuperarea postoperatorie implică imobilizare inițială, urmată de un program de fizioterapie progresiv pentru a restabili mobilitatea și forța umărului.

Procedura Latarjet: Această intervenție chirurgicală este indicată în cazurile de instabilitate recurentă a umărului, în special când există o pierdere semnificativă de os de pe marginea glenoidei. Procedura implică transferul procesului coracoid împreună cu tendonul mușchiului coracobrahial atașat pe marginea anterioară a glenoidei. Acest transfer osos oferă atât o barieră mecanică împotriva dislocării, cât și un efect de „ham” muscular care îmbunătățește stabilitatea dinamică a umărului. Procedura Latarjet este deosebit de eficientă în cazurile de instabilitate severă sau la pacienții cu activități solicitante pentru umăr, cum ar fi sportivii de performanță.

Recuperare și reabilitare

Procesul de recuperare și reabilitare după o dislocare de umăr este esențial pentru restabilirea funcției complete a articulației și prevenirea complicațiilor pe termen lung. Acesta implică o abordare graduală și personalizată, adaptată nevoilor specifice ale fiecărui pacient.

Timpul estimat de recuperare: Durata recuperării după o dislocare de umăr variază semnificativ în funcție de severitatea leziunii, vârsta pacientului și tipul de tratament aplicat. În general, pentru o dislocare simplă tratată conservator, perioada de recuperare completă poate dura între 12 și 16 săptămâni. În cazul intervențiilor chirurgicale, acest timp se poate extinde până la 4-6 luni. Primele 2-3 săptămâni sunt dedicate imobilizării și reducerii inflamației. Următoarele 4-6 săptămâni se concentrează pe restabilirea mobilității, iar ultimele 6-8 săptămâni vizează întărirea musculaturii și îmbunătățirea stabilității articulare. Este important de menționat că recuperarea completă poate dura până la un an pentru unii pacienți, în special în cazurile complicate sau la sportivii de performanță.

Exerciții de amplitudine a mișcării: Aceste exerciții sunt cruciale în primele etape ale recuperării, după perioada de imobilizare. Scopul lor este de a restabili treptat mobilitatea normală a umărului fără a suprasolicita țesuturile în curs de vindecare. Inițial, se efectuează mișcări pasive, unde terapeutul sau pacientul folosește mâna sănătoasă pentru a ghida brațul afectat. Acestea includ pendulări ușoare, rotații externe și interne limitate și elevații frontale și laterale controlate. Pe măsură ce durerea scade și mobilitatea se îmbunătățește, se introduc exerciții active asistate și apoi active complete. Este esențial ca aceste exerciții să fie efectuate cu atenție, respectând limitele de durere și amplitudine recomandate de medic sau fizioterapeut pentru a evita retraumatizarea articulației.

Exerciții de întărire: Întărirea musculaturii din jurul umărului este vitală pentru restabilirea stabilității articulare și prevenirea dislocărilor recurente. Aceste exerciții încep de obicei după ce s-a obținut o amplitudine de mișcare satisfăcătoare, de obicei la 6-8 săptămâni după traumatism. Programul de întărire se concentrează inițial pe mușchii rotatori și stabilizatorii scapulari, utilizând benzi elastice de rezistență și exerciții izometrice. Treptat, se introduc exerciții cu greutăți ușoare și se progresează către mișcări mai complexe. Se acordă o atenție deosebită întăririi mușchilor subscapular și infraspinos, care joacă un rol crucial în stabilizarea umărului. Exercițiile de întărire trebuie efectuate cu atenție, evitând suprasolicitarea și respectând principiul progresiei graduale pentru a preveni leziuni secundare.

Revenirea treptată la activități: Reintegrarea în activitățile zilnice și sportive trebuie abordată cu precauție și gradual după o dislocare de umăr. Procesul începe cu activități ușoare ale vieții cotidiene, cum ar fi îmbrăcarea și igiena personală, progresând treptat către sarcini mai solicitante. Pentru activitățile profesionale, revenirea poate fi parțială inițial, cu restricții privind ridicarea greutăților sau mișcările deasupra capului. În cazul sportivilor, revenirea la antrenamente specifice sportului practicat se face numai după ce s-a obținut o forță și stabilitate adecvate ale umărului, de obicei nu mai devreme de 3-4 luni posttraumatic. Este esențial să se respecte protocoalele de revenire specifice fiecărui sport și să se efectueze teste funcționale înainte de a permite participarea completă la competiții. Monitorizarea atentă și comunicarea constantă cu echipa medicală sunt cruciale în această fază pentru a preveni complicațiile și a asigura o revenire sigură și eficientă la nivelul de activitate dorit.

Complicații

Dislocarea umărului poate duce la diverse complicații, variind de la probleme pe termen scurt până la afecțiuni cronice. Acestea includ dislocări recurente, instabilitate cronică a umărului, leziuni ale coafei rotatorilor și afectarea nervilor și vaselor de sânge din zonă.

Dislocări recurente: Dislocările recurente ale umărului reprezintă o complicație frecventă, în special la pacienții tineri și activi. După o primă dislocare, riscul de recidivă crește semnificativ, putând ajunge până la 90% la persoanele sub 20 de ani. Acest fenomen se datorează slăbirii structurilor de susținere ale articulației, precum ligamentele și capsula articulară, în urma traumatismului inițial. Fiecare nouă dislocare poate agrava leziunile existente, ducând la o instabilitate progresivă a umărului. Factorii care contribuie la dislocările recurente includ vârsta tânără, participarea la sporturi de contact și prezența unor leziuni specifice, cum ar fi leziunea Bankart sau fractura Hill-Sachs.

Instabilitate cronică a umărului: Instabilitatea cronică a umărului este o consecință directă a dislocărilor repetate sau a unui tratament inadecvat al dislocării inițiale. Această afecțiune se caracterizează prin senzația persistentă de instabilitate, durere și limitare funcțională a umărului. Pacienții pot experimenta episoade frecvente de subluxație (dislocare parțială) sau senzația că umărul „iese din loc” în timpul activităților zilnice. Instabilitatea cronică afectează semnificativ calitatea vieții, limitând participarea la activități sportive și profesionale. Tratamentul acestei complicații implică adesea intervenții chirurgicale pentru a restabili stabilitatea articulară, cum ar fi repararea Bankart sau procedura Latarjet, urmate de un program intensiv de reabilitare.

Leziuni ale coafei rotatorilor: Dislocarea umărului poate provoca sau agrava leziuni ale coafei rotatorilor, un grup de mușchi și tendoane care stabilizează articulația umărului. În timpul dislocării, tendoanele coafei rotatorilor pot fi întinse, parțial rupte sau chiar complet rupte, în special la pacienții mai în vârstă. Aceste leziuni pot duce la durere persistentă, slăbiciune musculară și limitarea amplitudinii de mișcare a umărului. Simptomele pot include durere nocturnă, dificultăți în ridicarea brațului deasupra capului și crepitații la mișcarea umărului. Diagnosticul se stabilește prin examen clinic și imagistică (ecografie sau rezonanță magnetică), iar tratamentul poate varia de la fizioterapie conservatoare până la intervenție chirurgicală, în funcție de severitatea leziunii.

Leziuni ale nervilor și vaselor de sânge: Dislocarea umărului poate cauza leziuni ale structurilor neurovasculare din vecinătatea articulației. Nervii cei mai frecvent afectați sunt nervul axilar și plexul brahial, care pot fi întinși sau comprimați în timpul traumatismului. Leziunea nervului axilar poate duce la slăbiciune a mușchiului deltoid și pierderea senzației în partea laterală a umărului. Afectarea plexului brahial poate provoca slăbiciune, amorțeală sau durere care radiază în braț și mână. În cazuri rare, pot apărea leziuni ale arterei axilare, care necesită intervenție chirurgicală de urgență. Simptomele neurologice sau vasculare persistente după reducerea dislocării necesită evaluare imediată și tratament specializat pentru a preveni complicații pe termen lung, cum ar fi atrofia musculară sau sindromul de durere regională complexă.

Prevenție

Prevenirea dislocărilor de umăr implică o abordare multifactorială, concentrată pe întărirea și protejarea articulației. Strategiile preventive includ exerciții de încălzire și întindere adecvate, consolidarea musculaturii umărului, utilizarea echipamentului de protecție în sport și evitarea activităților cu risc ridicat.

Încălzire și întindere corespunzătoare: Încălzirea și întinderea adecvată a umărului înainte de activități fizice sunt esențiale pentru prevenirea dislocărilor. Aceste practici pregătesc țesuturile musculare și ligamentare pentru efort, crescând flexibilitatea și reducând riscul de leziuni. O rutină de încălzire eficientă pentru umăr ar trebui să includă mișcări circulare ușoare, rotații interne și externe controlate și întinderi blânde ale mușchilor pectorali și ai coafei rotatorilor. Este important ca aceste exerciții să fie efectuate progresiv, începând cu mișcări de amplitudine mică și crescând treptat intensitatea. Întinderile statice trebuie menținute pentru 15-30 de secunde, fără a forța articulația dincolo de punctul de disconfort.

Întărirea mușchilor umărului: Consolidarea musculaturii care susține și stabilizează articulația umărului este crucială în prevenirea dislocărilor. Un program de exerciții bine structurat ar trebui să se concentreze pe întărirea mușchilor coafei rotatorilor (supraspinos, infraspinos, subscapular și rotund mic), a deltoidului și a stabilizatorilor scapulari. Exercițiile recomandate includ rotații externe și interne cu benzi elastice, ridicări laterale controlate și flotări modificate. Este esențial să se mențină un echilibru între grupele musculare antagoniste și să se progreseze gradual în ceea ce privește rezistența și complexitatea exercițiilor. Antrenamentul de stabilitate, care implică exerciții pe suprafețe instabile sau cu mingea de stabilitate, poate îmbunătăți semnificativ controlul neuromuscular al articulației umărului.

Utilizarea echipamentului de protecție în sport: Echipamentul de protecție joacă un rol vital în prevenirea dislocărilor de umăr, în special în sporturile de contact și cele cu risc ridicat de căderi. Pentru sporturile precum rugby, hochei sau fotbal american, utilizarea corectă a protecțiilor pentru umeri și piept este esențială. Aceste protecții trebuie să fie bine ajustate și să ofere o acoperire adecvată a zonei umărului, absorbind și distribuind forțele de impact. În sporturile de iarnă, cum ar fi schiul sau snowboarding-ul, purtarea unor jachete cu protecții integrate pentru umeri poate reduce riscul de dislocare în caz de cădere. Pentru sportivii care au suferit anterior dislocări, utilizarea unor orteze speciale de stabilizare a umărului poate oferi un suport suplimentar în timpul activităților sportive.

Evitarea activităților cu risc ridicat: Pentru persoanele cu antecedente de dislocare a umărului sau cu predispoziție la instabilitate articulară, evitarea sau modificarea activităților cu risc ridicat este esențială în prevenirea recidivelor. Activitățile care implică mișcări bruște sau forțate ale brațului deasupra capului, precum aruncările în baseball sau serviciile puternice în tenis, trebuie abordate cu precauție. În cazul sporturilor de contact, se recomandă adoptarea unor tehnici de joc care minimizează riscul de impact direct asupra umărului. Pentru activitățile zilnice, este important să se evite ridicarea de greutăți excesive cu brațul extins sau efectuarea de mișcări de rotație forțată a umărului. În locul renunțării complete la activitățile preferate, se pot explora modificări ale tehnicii sau echipamentului utilizat pentru a reduce stresul asupra articulației umărului.